Ultraj

Sentinţa penală nr. 120 din 10 martie 2011 – Tribunalul Arad

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, nr.81/P/2009 au fost trimişi în judecată inculpaţii I.S. pentru săvârşirea infracţiunilor de prevăzute de art.20 Cod penal raportat la art.175 lit. f, i Cod penal, prevăzută de art.89 alin.1 din OUG nr.195/2002, cu aplicarea art.33 lit. a Cod penal, F.C. pentru săvârşirea infracţiunilor  prevăzute de art.26 Cod penal raportat la art.20 Cod penal rap.la art.175 lit.f, i Cod penal, prevăzută de art.26 Cod penal raportat la art.89 alin.1 din OUG nr.195/2002, prevăzută de art.255 Cod penal, prevăzută de art.239 alin.2 Cod penal,  cu aplicarea art.33 lit.a Cod penal şi F.R., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art.26 Cod penal raportat la art.20 Cod penal rap.la art.175 lit.f, i Cod penal, prevăzută de art.239 alin.2 Cod penal, cu aplicarea art.33 lit.a Cod penal.

Prin actul de sesizare  al instanţei s-au reţinut în fapt următoarele:

În dimineaţa zilei de 10.02.2009, părţile vătămate H.I. - agent şef principal de poliţie şi B.C. – agent principal de poliţie, ambii din cadrul Serviciului Poliţiei Rutiere Arad, erau în exercitarea atribuţiilor de serviciu, efectuând o misiune de patrulare pe DN 69, relaţia Arad –Şagu -Vinga, cu autoturismul de serviciu marca Dacia Logan înmatriculat sub nr. MAI 26422, pe care era montat echipamentul radar mobil.

Între localităţile Şagu şi Vinga părţile vătămate au depistat autoturismul marca BMW, cu numărul de înmatriculare  , care rula cu o viteză de 153 km/h, astfel că au pornit în urmărirea acestuia pentru a aplica sancţiunea contravenţională prev. de art.102 alin.3 lit. e din OUG nr.195/2002.

Pe raza localităţii Şagu autoturismul marca BMW a virat la dreapta, rulând spre direcţia Cruceni, pe drumul principal din localitate, fiind oprit de agenţii de poliţie în dreptul imobilului cu numărul 208, ocazie cu care au constatat că la volanul acestuia se afla inculpatul  I.S. .

În timp ce întocmeau procesul-verbal de aplicare a sancţiunii contravenţionale seria CC nr.2724827, agenţii de poliţie au observat că în interiorul autoturismului condus de inculpatul I.S. se aflau mai multe baxuri conţinând  ţigări netimbrate,  astfel că au decis să nu permită inculpatului să plece de la faţa locului până la sosirea organelor specializate în constatarea infracţiunilor /contravenţiilor de natură financiară, respectiv Serviciul de Investigare a Fraudelor şi Garda Financiară.

Între timp, la faţa locului şi-au făcut apariţia inculpaţii F.C. şi F.R. care au încercat să-i determine pe agenţii de poliţie să-l lase pe inculpatul I.S. să plece de la faţa locului. Inculpatul F.C. s-a apropiat de autoturismul de serviciu în care se aflau părţile vătămate, promiţându-le şi oferindu-le sume de bani pentru a-i permite inculpatului I.S. să plece înainte de apariţia organelor  constatatoare. Acesta s-a adresat agenţilor de poliţie întrebându-i „cât şefu, vreţi să spuneţi cât?”, „şefu, sunt ultimii noştri bani”, „…spuneţi cât!” – ofertă pe care părţile vătămate au respins-o.

În momentul în care inculpatul F.C. s-a îndepărtat de autoturismul de serviciu, în care se aflau părţile vătămate, a făcut un semn inculpaţilor I.S. şi F.R., iar aceştia au urcat rapid în autoturism cu intenţia de a pleca.

Observând intenţia inculpaţilor, părţile vătămate H.I. şi B.C. au ieşit din autoturismul de serviciu deplasându-se în fugă spre autoturismul marca BMW – la volanul căruia se afla inculpatul I.S. pregătindu-se să plece de la faţa locului. Partea vătămată B.C. s-a îndreptat spre portiera stânga-faţă a autoturismului BMW, iar în calea acestuia s-a interpus inculpatul F.C. care, bruscându-l (împingându-l cu spatele, umărul şi cotul) l-a împiedicat pe agentul de poliţie să ajungă la inculpatul I.S. care intenţiona să plece de la faţa locului. În tot acest timp, partea vătămată H.I.  s-a poziţionat în partea stângă-faţă a autoturismului BMW, sprijinindu-şi mâinile de capotă. Observând intenţia inculpatului I.S. de a demara în formă, datorită motorului turat puternic, partea vătămată H.I. a ezitat să se posteze în faţa autoturismului, pentru a nu fi accidentat, drept pentru care s-a urcat pe capota acestuia, apreciind că astfel inculpatul I.S. nu va avea curajul să demareze, punându-i viaţa în pericol.

Concomitent, inculpata F.R. a ieşit din autoturismul său şi s-a deplasat în fugă spre agentul de poliţie B.C. şi, împreună cu inculpatul F.C., a reuşit să-l îndepărteze pe acesta, prin violenţă, de la portiera autoturismului marca BMW, putându-se observa din înregistrarea radar cum inculpata îi smulge agentului de poliţie B.C. mâna dreaptă cu care acesta încerca să-l îndepărteze pe inculpatul F.C. pentru a nu putea să-l oprească pe inculpatul I.S.

Ajutorul dat de inculpaţii F.C. şi F.R. inculpatului I.S., pentru ca acesta să poată pleca, s-a produs în condiţiile în care aceştia au văzut faptul că partea vătămată H.I. se afla pe capota autoturismului, având astfel reprezentarea faptului că viaţa acestuia va fi pusă în pericol şi că inculpatul I.S. va părăsi locul accidentului.

După îndepărtarea prin violenţă a părţii vătămate B.C., inculpatul I. S. a efectuat mai întâi o manevră de ieşire de pe acostament după care a demarat în trombă, cu agentul de poliţie H.I. pe capota autoturismului, deplasându-se astfel aproximativ 33 m, până când partea vătămată  - datorită vitezei şi a manevrelor bruşte – a căzut lovindu-se de acostament.

Inculpatul I.S. şi-a continuat deplasarea, părăsind locul accidentului, cu toate că prin cădere părţii vătămate H.I. i s-au cauzat leziuni – leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 7 zile de îngrijiri medicale.

Din probele administrate în cauză, în cursul urmăririi penale şi în cursul cercetării judecătoreşti, instanţa a reţinut următoarea stare de fapt.

În  dimineaţa zilei de 10.02.2009, părţile vătămate H.I. - agent şef principal de poliţie şi B.C. – agent principal de poliţie, ambii din cadrul Serviciului Poliţiei Rutiere Arad, erau în exercitarea atribuţiilor de serviciu, efectuând o misiune de patrulare pe DN 69, relaţia Arad-Şagu-Vinga, cu autoturismul de serviciu marca Dacia Logan înmatriculat sub nr.MAI 26422, pe care era montat echipamentul radar mobil.

Între localităţile Şagu şi Vinga părţile vătămate au depistat autoturismul marca BMW, cu numărul de înmatriculare  , care rula cu o vizetă de 153 km/h, astfel că au pornit în urmărirea acestuia pentru a aplica sancţiunea contravenţională prev. de art.102 alin.3 lit.e), din OUG nr.195/2002.S-a constatat  că, conducătorul autoturismului este inculpatul I.S. care a fost oprit pe raza localităţii Şagu, jud. Arad, de către organele de poliţie. De asemenea în  interiorul autoturismului  organele de poliţie au  constatat existenţa mai multor baxuri cu ţigări şi nu au permis plecarea inculpatului de la faţa locului până la sosirea organelor din cadrul Serviciului Poliţiei Economice şi a Gărzii Financiare.

La scurt timp, la faţa locului au apărut inculpaţii F.C. şi F.R.  Aceştia au încercat  să-i determine  pe agenţii de poliţie să-l lase pe inculpatul I. S., să plece de la faţa locului. Inculpatul F.C. s-a apropiat de autoturismul de serviciu în care se aflau părţile vătămate, promiţându-le şi oferindu-le sume de bani pentru a-i permite inculpatului I. S. să plece înainte de apariţia organelor  constatatoare. Acesta s-a adresat agenţilor de poliţie întrebându-i „cât şefu, vreţi să spuneţi cât?”, „şefu, sunt ultimii noştri bani”, „…spuneţi cât!” – ofertă pe care părţile vătămate au respins-o.

După aproximativ 45 de minute de la momentul opririi sale  în trafic, inculpatul I.S. s-a urcat în autoturism  cu intenţia  de a pleca de pe loc. Pentru a-l opri pe inculpat  să plece, agentul de poliţie H.I. s-a urcat pe capota autoturismului. În acelaşi timp inculpaţii F.C.  şi F.R., prin agresiuni fizice asupra agentului B.C. care se  afla lângă portiera stângă faţă a autoturismului, i-au facilitat  inculpatului I.S.  plecarea de la faţa locului deşi au observat  că partea vătămată H.I. se afla pe capota autoturismului. După ce a parcurs o distanţă de aproximativ 40 m, cu partea vătămată H.I. pe capotă, inculpatul I.S. rulând cu o viteză nedeterminată a efectuat mai multe manevre de schimbare a direcţiei de mers determinând astfel căderea părţii vătămate H. I. pe acostament în partea dreaptă  a autoturismului.

Instanţa a  reţinut că inculpatul I.S. a rulat cu o viteză nedeterminată  dat fiind că din raportul de constatare tehnico- ştiinţifică realizat  în cursul urmării penale nu putem reţine cu exactitate care a fost viteza de rulare a autoturismului în momentul căderii părţii vătămate. Astfel, expertul a admis cu privire la acest obiectiv al constatării că valoarea vitezei nu poate fi reconstituită cu exactitate pe baza datelor ce i-au fost puse  la dispoziţie.

Se mai arată că, conform diverselor variante de simulări efectuate, viteza putea fi aproximativ în intervalul 20-45 km/h.

Instanţa nu a reţinut susţinerea din rechizitoriu în sensul că  autoturismul condus de inculpatul I.S., ar fi plecat de pe loc în „trombă”. Astfel, din  declaraţia părţii vătămate H.I., s-a  reţinut că autoturismul condus de inculpat a avut  un „ mers sinuos” ceea ce nu s-ar fi putut realiza dacă autoturismul ar fi avut o viteză mare.

Martorul B.C. nu a făcut vreo referire la valoarea vitezei de circulaţie a autoturismului, ci doar la faptul că, ca urmare a vitezei şi manevrelor efectuate de inculpatul I., partea vătămată H.I. a căzut de pe capota autoturismului.

De asemenea, din înregistrarea video existentă la dosarul cauzei instanţa a reţinut  că în timp ce inculpatul pleca cu autoturismul de pe loc  partea vătămată s-a urcat pe capotă, lucru ce nu ar fi fost posibil de autoturismul pleca de pe loc „ în trombă”. Înregistrarea video a reliefat faptul că  plecarea autoturismului de pe loc a fost progresivă. Aceleaşi aspecte  le-a reţinut şi din declaraţiile  martorilor audiaţi în cauză, cu precizarea că martorilor B.G.L. şi B.C. le-a fost prezentată  înregistrarea video  înainte de a fi audiate în cursul urmăririi penale, situaţie  ce contravine dispoziţiilor art. 86 Cod penal. Conform acestor dispoziţii legale martorul trebuie să declare tot ce ştie cu privire la faptele  şi împrejurările pe care le-a perceput prin propriile-i simţuri.

Cu privire  la inculpatul I.S., instanţa în baza art. 334 Cod procedură penală  a schimbat încadrarea juridică dată  faptei prin rechizitoriu din art. 20 Cod penal raportat şi art. 175  lit. f), i) Cod penal în art.239 alin2,5 Cod penal pentru următoarele considerente :

Astfel, tentativa la infracţiunea de omor calificat prevăzut de art.20 Cod penal raportat la art. 175 lit. f) ,i) Cod penal presupune că actele de executare a omorului, săvârşite până în momentul intervenţiei evenimentului  întrerupător trebuie să demonstreze prin natura şi împrejurările în care au fost săvârşite  că infractorul a avut intenţia specifică de omor şi nu intenţia generală  de a o vătăma sau de a săvârşi o infracţiune  nedeterminată. În această situaţie, pentru a încadra o faptă ca fiind o tentativă la infracţiunea de omor nu prezintă relevanţă numărul de zile de îngrijiri medicale sau faptul dacă victimei i-a fost pusă în primejdie viaţa, aceste aspecte având importanţă în încadrarea faptei  în dispoziţiile art. 181 Cod penal sau 182 Cod penal.

Intenţia de omor se deduce din modul în care s-a acţionat şi nu din alte elemente exterioare. Astfel, pentru ca o activitate să poată fi  caracterizată ca tentativă  la infracţiunea de omor, se impune a se constata folosirea unui obiect apt că producă moartea, care să vizeze  o zonă vitală a corpului, intensitatea loviturilor.

Un autovehicul este apt să producă moartea  doar atunci când, cu acesta se loveşte direct  victima.

În cauză inculpatul s-a folosit de un autoturism dar nu a  lovit  în mod direct partea vătămată. Plecarea progresivă a inculpatului cu autoturismul de pe loc, urcarea  părţii vătămate H.I. pe capotă urmată de  mersul sinuos al autoturismului  pentru a provoca căderea părţii vătămate, dovedeşte intenţia inculpatului de a-l vătăma pe agentul de poliţie şi nu intenţia  de ucidere a acestuia.

Fapta inculpatului I.S. de a pleca cu autoturismul cu agentul de poliţie H.I. pe capotă şi de a efectua manevre  care au determinat  căderea de pe capotă a agentului de poliţie cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 7 zile de  îngrijiri medicale întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj prevăzute de art.  239 alin. 2,5 Cod penal.

Astfel, elementul material este realizat prin lovirea părţii vătămate ca urmare  a manevrelor efectuate de inculpat, infracţiunea prevăzută de art. 180 alin.2 Cod penal, fiind absorbită în forma agravantă a ultrajului. Ca formă de vinovăţie inculpatul a acţionat cu intenţie indirectă.

Instanţa l-a condamnat pe inculpatul I.S. la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii  de ultraj (parte vătămată H.I.), prevăzută de art.239 alin.2,5 Cod penal .

Cu privire la infracţiunea de părăsire a locului accidentului prevăzută de art.89 alin.1 din OUG 195/2002 republicată, reţinută în sarcina inculpatului I.S. prin rechizitoriu instanţa a dispus achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit.a) raportat la art. 10 lit. d) Cod procedură penală, lipsind latura obiectivă a infracţiunii.

În conformitate cu dispoziţiile art. 75din OUG 195/2002, republicată accidentul de circulaţie este evenimentul care întruneşte cumulativ următoarele condiţii:

a).s-a produs pe un drum deschis circulaţie publice ori şi-a avut originea într-un asemenea loc.

b). a avut ca urmare decesul, rănirea  uneia sau mai multor persoane şi avarierea  a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale.

c).în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare.

d).s-a produs ca urmate a încălcării unei reguli de circulaţie.

Analizând dispoziţiile legale menţionate  instanţa  a constatat că nu este întrunită condiţia cumulativă prevăzută de art. 75 lit. d) Cod penal.

În sarcina inculpatului I.S. nu s-a putut reţine încălcarea unor reguli de circulaţie astfel cum sunt  prevăzute  în cap. 5 secţiunea a -2-a din OUG 195/2002, republicată.

Având în vedere că inculpatul I.S. a fost condamnat la pedeapsa închisorii, pe durata şi în condiţiile art. 71 Cod penal  va Cod penal  i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II a şi lit. b) Cod penal.

În temeiul art. 88 Cod penal s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii de 24 ore din data de 10.02.2009.

Apreciind că sunt întrunite dispoziţiile art. 81,82 Cod penal instanţa a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului pe durata unui termen de încercare de 4 ani.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 Cod penal.

În baza art. 71 alin.5 Cod penal s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii.

Cu privire la inculpatul F.C., instanţa, în baza art. 334 Cod procedură penală, a schimbat încadrarea juridică dată prin rechizitoriu faptelor inculpatului, din art. 26 raportat la art. 20 Cod penal raportat la art. 175 lit. f), i), g) în art. 26 Cod penal raportat la art. 239 alin. 2, 5 Cod penal; din art. 255 Cod penal în art. 255 Cod penal raportat la art. 7 alin. 2 din Legea nr. 78/2000; din art. 239 alin. 2 Cod penal în art. 239 alin. 2, 5 Cod penal.

Pentru considerentele pentru care instanţa nu a reţinut în sarcina inculpatului I.S. săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 20 Cod penal raportat la art. 175 lit. f), i) Cod penal, în calitate de autor, nu a reţinut în sarcina inculpatului săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 20 Cod penal raportat la art. 175 lit. f), i), în calitate de complice.

Fapta inculpatului F.C. de a-l ajuta pe inculpatul I.S. să plece de la faţa locului cu partea vătămată H.I. pe capotă, prin înlăturarea agentului de poliţie B.C., cu consecinţa căderii de pe capotă a părţii vătămate H.I., întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzute de art. 26 raportat la art. 239 alin. 2, 5 Cod penal.

La individualizarea pedepsei pe care instanţa urmează a o aplica inculpatului au fost avute în vedere dispoziţiile art. 72 Cod penal, respectiv se  va ţine seama de dispoziţiile părţii generale ale Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Instanţa l-a condamnat pe inculpatul F.C. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 Cod penal raportat la art. 239 alin. 2, 5 Cod penal (parte vătămată H.I.).

Cu privire la reţinerea prin rechizitoriu în sarcina aceluiaşi inculpat a complicităţii la săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului, prevăzută de art. 26 raportat la art. 89 alin. 1 din OUG 195/2001 republicată, instanţa a dispus achitarea inculpatului F.C., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) Cod penal. Această soluţie s-a impus ca urmare a faptului că instanţa nu a reţinut în sarcina inculpatului I.S. săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului, în calitate de autor.

Fapta aceluiaşi inculpat, de a oferi agenţilor de poliţie a sumă de bani nedeterminată, folosind expresii de genul „spuneţi şefu”, „spuneţi cât”, „sunt ultimii noştri bani”, „spuneţi cum facem şi aşa facem” pentru a-i determina pe aceştia să-i permită plecarea de la faţa locului a inculpatului I.S. înainte de sosirea organelor de poliţie din cadrul Serviciului Poliţiei Economice şi a Gărzii Financiare, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 255 alin. 1 Cod penal raportat la art. 7 alin. 2 din Legea nr. 78/2000. precizăm că agenţii de poliţie H. I. şi B.C. au ca atribuţie de serviciu şi constatarea altor incidente decât cele privitoare la circulaţia rutieră, sancţiunea fiind aplicată de organul abilitat, în speţă, poliţia economică şi Garda Financiară.

La individualizarea pedepsei pe care instanţa o va aplica inculpatului au fost  avute în vedere dispoziţiile art. 72 Cod penal, sens în care instanţa l-a  condamnat pe inculpatul F.C. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzut de art. 255  alin.1 Cod penal, raportat la art. 7 alin.2 din Legea 78/2000.

Fapta aceluiaşi inculpat de a exercita acte de violenţă asupra agentului de poliţie B.C., care se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu, violenţe constând în îmbrâncirea, respectiv tragerea acestuia de lângă portiera stângă faţă a autoturismului aparţinând inculpatului I.S. şi cauzându-i leziuni vindecabile în 2 – 3 zile de îngrijiri medicale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. 2, 5 Cod penal. Reţinând forma agravată a ultrajului, respectiv art. 239 alin . 2, 5 Cod penal, infracţiunea de loviri sau alte violenţe, prevăzută de art. 180 alin. 2 Cod penal este absorbită în această formă agravată.

La individualizarea pedepsei, instanţa, ţinând seama de dispoziţiile art. 72 Cod penal, l-a condamnat pe inculpatul F.C. la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. 2, 5 Cod penal (parte vătămată B.C.).

În baza art. 33 lit. a) şi b) Cod penal, art. 34 lit. b) Cod penal pedepsele aplicate inculpatului F.C. au fost contopite în pedeapsa cea mai grea de 2(doi ) ani închisoare.

Pe durata şi în condiţiile art. 71 Cod penal i-a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)  teza a II-a şi lit. b)  Cod penal.

În baza art. 88 Cod penal s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii de 24 ore din data de 10.02.2009.

Apreciind că sunt întrunite dispoziţiile art. 81, 82 Cod penal, instanţa a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului, pe durata unui termen de încercare de 4 ani.

S-a atras atenţia  inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 Cod penal.

În baza art. 71 alin. 5 Cod penal, s-a suspendat executarea pedepsei accesorii.

Cu privire la inculpata F.R., instanţa, în baza art. 334 Cod procedură penală, a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu, din art. 26 Cod penal raportat la art. 20 Cod penal raportat la art. 175 lit. f), i) Cod penal în art. 26 Cod penal raportat la art. 239 alin. 2, 5 Cod penal şi din art. 239 alin. 2 Cod penal în art. 239 alin. 2, 5 Cod penal.

Fapta inculpatei F.R. de a-l ajuta pe inculpatul I.S. să plece de la faţa locului, cu partea vătămată H.I. pe capotă, prin înlăturarea agentului de poliţie B.C., cu consecinţa căderii de pe capotă a părţii vătămate H.I., întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzute de art. 26 Cod penal raportat la art. 239 alin. 2, 5 Cod penal (parte vătămată H.I.).

La individualizarea judiciară a pedepsei pe care instanţa urmează a o aplica inculpatei au fost avute în vedere dispoziţiile art. 72 Cod penal, respectiv s-a ţinut seama de dispoziţiile părţii generale ale Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Instanţa a condamnat pe inculpata F.R. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 26 raportat la art. 239 alin. 2, 5 Cod penal (parte vătămată H. I.).

Fapta aceleiaşi inculpate de a exercita acte de violenţă asupra agentului B.C., care se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu, violenţe constând în îmbrâncirea, respectiv tragerea acestuia de lângă portiera stângă faţă a autoturismului inculpatului I.S. şi cauzându-i leziuni vindecabile în 2 – 3 zile de îngrijiri medicale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj, prevăzute de art. 239 alin. 2, 5 Cod penal.

La individualizarea judiciară a pedepsei pe care instanţa o va aplica inculpatei au fost avute în vedere dispoziţiile art. 72 Cod penal, sens în care a condamnat-o pe inculpata F.R. la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzute de art. 239 alin. 2, 5 Cod penal (parte vătămată B.C.).

Cu privirea la reţinerea prin rechizitoriu în sarcina inculpatului a complicităţii la săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului, prevăzută de art. 26 Cod penal raportat la art. 89 alin. 1 din OUG 195/2002, instanţa a dispus achitarea inculpatei, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) Cod procedură penală. Această soluţie s-a impus pentru că instanţa nu a reţinut în sarcina inculpatului I.S. săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului, în calitate de autor.

În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) Cod penal,  pedepsele aplicate inculpatei F.R. au fost contopite  în pedeapsa cea mai grea, de 2 ani  închisoare.

Pe durata şi condiţiile prevăzute de art. 71 Cod penal i-a fost  interzisă inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a , lit. b) Cod penal.

În baza art. 88 Cod penal s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatei durata reţinerii de  24 de ore din data de 10.02.2009.

Apreciind că sunt întrunite dispoziţiile art. 81, 82 Cod penal, a  dispus  suspendarea condiţionată a executării pedepsei de  2 ani închisoare,  pe durata unui termen de încercare  de 4 ani.

S-a atras  atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 83 Cod penal.

În baza art. 71 alin. 5 Cod penal, s-a suspendat executarea pedepsei accesorii.

Partea vătămată H.I. s-a constituit parte civilă în cursul urmăririi penale (fila 141 urmărire penală), iar în instanţă, la termenul de judecată din data de 26.01.2010 a solicitat obligarea inculpaţilor la plata sumei de 10.000 euro -  daune morale.

Partea vătămată B.C. nu s-a constituit parte civilă în cursul urmăririi penale, iar în instanţă, la termenul de judecată din data de 26.01.2010 arătat că înţelege să se constituie parte civilă, solicitând obligarea inculpaţilor la plata sumei de 5.000 euro – daune morale.

Cu privire la pretenţiile formulate de partea civilă H.I. instanţa a apreciat că sunt  întemeiate în parte.

S-a reţinut că faptele inculpaţilor de sfidare şi lovire a unui reprezentant al autorităţii de stat  au produs un prejudiciu moral părţii vătămate H.I.. Instanţa  a apreciat că suma de 5000 Euro constituie o reparaţie echitabilă a prejudiciului produs.

Astfel în baza art. 346 alin.1 Cod procedură penală, raportat la  art. 998-999 Cod Civil, a admis în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă H.I. şi a obligat în solidar pe inculpaţii I.S., F. C. şi F.R.  la plata către acesta a sumei de 5000 Euro,  daune morale.

Cu privire la constituirea de parte civilă a părţii vătămate B.C. s-a reţinut că aceasta a avut loc în data de 26.01.2010 iar  rechizitoriul i-a fost dat citire  în data de  8.12.2009.

Având în vedere dispoziţiile art.15 alin.2 Cod procedură penală instanţa a respins  acţiunea civilă formulată de partea vătămată B.C. ca tardivă.

Împotriva acestei decizii au declarat apel inculpaţii, părţile civile şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad.

În motivarea apelului declarat de către partea civilă H.I. s-a solicitat admiterea acestuia, desfiinţarea sentinţei penale apelate şi obligarea inculpaţilor în solidar la plata sumei de 5.000 euro, întrucât pe lângă cele 7 zile de îngrijiri medicale necesare vindecării, a suferit şi un prejudiciu moral, fiind lovit de către inculpaţi şi târât pe capota autoturismului o distanţă mare, fiind inexplicabilă atitudinea inculpaţilor F.C. şi R., care în loc să intervină şi să încerce să-l oprească pe inculpatul I., au avut o atitudine pasivă. S-a mai solicitat a se constata că infracţiunile au fost comise împotriva unui lucrător de poliţie aflat în timpul programului de lucru şi purtând vestimentaţia specifică, riscurile meseriei de poliţist creându-i un stres suplimentar, a se constata că a suferit şi un prejudiciu de imagine, fiindu-i ştirbită autoritatea conferită de meserie şi prin propunerea făcută de către inculpaţi de a-i oferi o sumă de bani pentru a închide ochii la cele întâmplate.

În motivarea apelului declarat de către partea civilă B.C. s-a solicitat admiterea acestuia, desfiinţarea sentinţei penale şi obligarea inculpaţilor în solidar la plata sumei de 5.000 euro, prima instanţă respingând în mod eronat constituirea de parte civilă, în condiţiile în care s-a prezentat pentru prima dată în faţa instanţei la data de 26.01.2010, când a fost audiat şi când s-a constituit parte civilă în cauză. Se arată că în cursul urmăririi penale nu a fost întrebat niciodată dacă înţelege să se constituie parte civilă pentru daunele morale şi materiale suferite, fiind greşit interpretate disp. art. 15 al. 2 C.p.p. şi fără luarea în considerare a certificatului medico-legal care a concluzionat că a necesitat pentru vindecare un număr de 2-3 zile îngrijiri medicale, fiind îmbrâncit şi tras de uniformă de inculpaţii F.C. şi R. în timp ce încerca să îl ajute pe colegul său, partea civilă H.I., să oprească şoferul aflat la volan. Partea civilă mai arată că i-a fost creat un sentiment de neputinţă faţă de activitatea ilicită a inculpaţilor raportat la atitudinea faţă de partea civilă H.I., care a fost luat pe sus pe capota autoturismului pe o distanţă lungă de drum, fiind în situaţia de a încerca să-şi ajute colegul pe de o parte şi de a împiedica plecarea celorlalţi inculpaţi de la incident pe de alta. Se mai arată în motivarea apelului că instanţa de fond nu a avut în vedere că infracţiunile au fost îndreptate împotriva unor organe de poliţie aflate în timpul serviciului şi îmbrăcate în uniformă, fiindu-i ştirbită autoritatea conferită de meseria de poliţist şi prin oferirea sumei de bani pentru aplanarea conflictului.

În motivele de apel ale inculpatului I.S. s-a solicitat admiterea căii de atac declarate, desfiinţarea sentinţei penale şi urmare a rejudecării achitarea sa întrucât instanţa de fond a făcut o apreciere greşită a probelor administrate, în condiţiile în care singurele probe din care rezultă starea de fapt reţinută sunt declaraţiile părţilor vătămate, care nu se coroborează cu declaraţiile martorilor audiaţi şi care nu au confirmat vinovăţia inculpaţilor. Se arată că martora B.C. a arătat că nu a fost lăsată de procuror să relateze în declaraţii cele văzute, fiind reţinută 11 ore pentru audieri şi că în momentul în care inculpatul a oprit autoturismul, pe capotă s-a pus partea vătămată H. I. iar inculpatul F.C. l-a tras de pe capotă, căzând în lateralul maşinii. Nici martorul Petrescu Petru nu confirmă învinuirile, arătând că nu a văzut nici un poliţist pe capotă, fiindu-i dictată declaraţia, şi nici martorul P.M. nu a văzut cele întâmplate. Se mai arată în motivare că depoziţia martorei B. L. nu este credibilă întrucât aceasta nu a văzut întregul incident, intrând în căminul cultural, iar martorul C.D. arată în mod expres că nu a văzut momentul în care poliţistul a căzut în şanţ, ci doar a remarcat că acesta se afla acolo. Mai este criticată hotărârea primei instanţe prin nemotivarea înlăturării declaraţiilor martorilor audiaţi în cursul cercetării judecătoreşti, în condiţiile în care declaraţiile acestora se coroborează cu cele ale inculpaţilor şi nu se face o analiză amănunţită a acestora. Se mai arată în motivarea apelului că nu au fost interpretate în mod corect concluziile raportului de expertiză şi a planşelor foto, care au stabilit că urma aflată la finalul celei de rulare cu partea vătămată pe capotă, nu este o urmă de frânare ci o urmă de alunecare a pneului în timpul demarajului intens de la plecarea de pe loc şi că nu s-au interpretat în mod corect caracteristicile tehnice ale autoturismului BMW care este dotat cu sistem de frânare ABS ce nu permite blocarea roţilor în timpul frânării.

În continuarea motivării apelului se mai arată că acţiunea inculpatului I. de a opri autovehiculul pe capota căruia s-a urcat partea vătămată, după ce s-a deplasat pe o traiectorie rectilinie, nu poate conduce la reţinerea intenţiei specifică infracţiunii de omor, lipsind elementul material al infracţiunii, ca de altfel şi al celei de ultraj, că nu s-a sancţionat modalitatea ilegală în care a acţionat partea vătămată raportat la art. 88 al. 1 din Regulamentul de aplicare a OUG 195/2002 şi art. 31 al. 1 lit. h din L. 218/2002 referitor la modalitatea în care se face oprirea unui participant la trafic, dispoziţii legale din interpretarea cărora rezultă acţiunea abuzivă a părţii vătămate.

Cu privire la infracţiunea de părăsire a locului accidentului, s-a aratat că în mod corect s-a dispus achitarea inculpatului întrucât prin decizia nr. 66 din 15.10.2007 s-a stabilit că infracţiunea menţionată există doar dacă partea vătămată a suferit leziuni vindecabile în 10 zile îngrijiri medicale, nefiind întrunită nici condiţia existenţei unui accident de circulaţie în sensul definiţiei prev. de art. 75 din OUG 195/2002, la data evenimentului, 10.02.2009, articolul menţionat fiind în vigoare.

În motivele de apel ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad s-a solicitat desfiinţarea hotărârii atacate şi în rejudecare pronunţarea unei noi hotărâri prin care să se dispună condamnarea inculpaţilor la pedepse în detenţie pentru toate faptele reţinute în sarcina acestora, conform actului de sesizare a instanţei. S-a criticat sentinţa apelată ca fiind nelegală în ce priveşte schimbarea încadrării juridice din rechizitoriu dată faptei inculpatului I. S. din art. 20 C.p. rap. la art. 175 lit. f, i C.p. în art. 239 al. 2, 5 C.p., cât şi în privinţa schimbării încadrării juridice dată prin rechizitoriu faptelor inculpaţilor F.C. şi F. (actualmente R.) R. din art. 26 C.p. rap. la art. 20 C.p. rap. la art. 175 lit. f, i C.p. în art. 26 C.p. rap. la art. 239 al. 2, 5 C.p. S-a mai criticat hotărârea apelată şi sub aspectul nelegalei achitări a inculpatului I. S. pentru săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului prev. de art. 89 al. 1 din OUG 195/2002 republicată, respectiv achitarea inculpaţilor F. C. şi F.(actualmente R.) R. pentru complicitate la această infracţiune.

S-a apreciat, astfel, că instanţa de fond a dat o interpretare greşită probelor administrate în cauză atât în faza de urmărire penală cât şi în faza cercetării judecătoreşti, ceea ce a condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale. Astfel, din declaraţia părţii vătămate H.I. reiese că inculpatul I., în pofida solicitării celor doi poliţişti de a rămâne la faţa locului, a pornit motorul, turându-l puternic şi demarând în forţă, fapt care l-a determinat pe poliţistul care se afla în faţa autoturismului să urce pe capotă, pentru ca autoturismul condus de inculpat să nu treacă peste el. Declaraţia acestei părţi vătămate se coroborează cu declaraţia celuilalt agent de poliţie, B.C. care arată că inculpatul I. a accelerat puternic motorul autoturismului, plecând în trombă cu partea vătămată H. pe capotă, cât şi cu declaraţiile martorilor B.C., B. G. L. şi F. S., care au relevat aceleaşi aspecte referitoare la modul în care a demarat autoturismul condus de inculpat. Din conţinutul procesului-verbal de redare în formă scrisă a înregistrărilor audio-video efectuate la faţa locului în data de 10.02.2009 reiese că inculpatul I. a efectuat „o manevră de ieşire de pe acostament şi pătrundere pe carosabil, timp în care agentul H. I. se dezechilibrează, observându-se cum încearcă să-şi găsească o poziţie stabilă”, după care, în momentele următoare, autoturismul condus de inculpat „demarează în trombă în direcţia Cruceni (auzindu-se zgomotul puternic al motorului turat) cu agentul H. I. pe capotă”. S-a apreciat de către parchet că nu poate fi reţinută argumentaţia instanţei de fond potrivit căreia inculpatul I. ar fi efectuat manevre de mers sinuos al autoturismului pentru a provoca doar căderea şi vătămarea părţii vătămate, fără intenţia de a ucide, întrucât, în modalitatea efectuării manevrelor bruşte de deplasare, există posibilitatea ca acesta, căzând lateral, să ajungă sub roţile din spate ale autoturismului. Căderea părţii vătămate H. I. de pe capota autoturismului în mers, se putea realiza în varii modalităţi, fiind posibil să ajungă sub roţile din spate ale acestuia, ori să se izbească cu capul de asfalt sau să se lovească de podul din beton, în dreptul căruia a şi căzut. Din conţinutul raportului de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit în cauză reiese că în intervalul de 33,7 m parcurs de autoturismul condus de inculpat, viteza pe care acesta a atins-o a fost estimată între 25 şi 45 km/h şi că inculpatul a efectuat manevre anormale cu autoturismul, în timp ce demara „manevre bruşte de deplasare laterală şi de schimbare bruscă a vitezei”, ceea ce demonstrează că dacă inculpatul ar fi dorit să protejeze integritatea corporală a părţii vătămate, ar fi trebuit să frâneze foarte uşor, fără a face manevre bruşte lateral. În cuprinsul raportului se arată că datorită „efectului de bici”, viteza cu care extremităţile corpului victimei ajung să lovească solul sunt mult mai mari decât viteza autoturismului. Astfel, viteza cu care corpul victimei putea izbi carosabilul ar fi fost de 55 km/h, similar cu o cădere a unei persoane (în cap) de la înălţimea de 11,9 metri (aproximativ între etajele II şi III ale unui imobil) sau cu aşezarea unei greutăţi de 600 kg pe capul acesteia, fiind evident că o astfel de forţă poate să producă decesul cu foarte mare probabilitate. Parchetul apreciază că în cauză sunt îndeplinite disp. art. 19 al. 1 pct. 1 lit. b C.p. atât în ceea ce priveşte condiţia previziunii, cât şi cea a acceptării posibilităţii producerii rezultatului. Faţă de modul în care a acţionat inculpatul, este evident că acesta a avut posibilitatea de a prevedea că, datorită poziţiei părţii vătămate, a vitezei autoturismului şi a manevrelor bruşte de schimbare a direcţiei de mers, era posibilă producerea unui rezultat letal. De altfel, modalitatea laturii subiective este pusă în evidenţă şi de faptul că inculpatul a efectuat manevrele de schimbare a direcţiei de mers în condiţii de viteză, tocmai cu scopul de a determina căderea părţii vătămate de pe capotă, având astfel reprezentarea că, în cădere, poliţistul îşi putea pierde viaţa. În situaţia posibilă în care acţiunea inculpatului ar fi avut drept urmare moartea părţii vătămate, este evident că nu se mai putea pune problema schimbării încadrării juridice din infracţiunea de omor calificat în infracţiunea de ultraj. S-a invocat jurisprudenţa instanţei supreme, care a calificat astfel de fapte ca infracţiuni de omor, pornind de la faptul că inculpaţii au prevăzut şi acceptat producerea rezultatului letal, faptele fiind comise cu intenţie indirectă (Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia 2542/1976, RRD nr. 9/77, p. 65, starea de fapt vizând situaţia în care victima nu este lovită cu autoturismul, ci aceasta a căzut din mers; CSJ, Secţia penală, decizia 1710/1995, Dreptul nr. 6/1996, p. 116, speţa privind fapta inculpatului de a nu ţine seama de semnalizarea poliţistului şi neacţionarea sistemului de frânare, lovind frontal pe unul dintre poliţişti şi părăsind locul faptei).

Parchetul  a mai menţionat că în privinţa inculpaţilor F.C. şi F. R., ajutorul dat de aceştia inculpatului I. s-a produs în condiţiile în care au văzut că partea vătămată H. se afla pe capota autoturismului, având reprezentarea faptului că viaţa acestuia va fi pusă în pericol şi că inculpatul I. va părăsi locul faptei. Astfel, aşa cum rezultă din declaraţiile părţilor vătămate, care se coroborează cu declaraţia martorului P. M. şi cu imaginile înregistrate de aparatura Radar, cei doi inculpaţi l-au îndepărtat prin violenţă pe agentul de poliţie B.C. de la portiera autoturismului la volanul căruia se afla inculpatul I., pentru a facilita plecarea acestuia, în timp ce celălalt agent de poliţie se afla pe capota autoturismului. Toţi trei inculpaţii au ignorat avertismentul dat de agentul de poliţie B.C., care de mai multe ori a strigat „Stai! Stai bă, vrei să-l omori bă!”, după cum reiese din procesul-verbal de redare în formă scrisă a înregistrării audio-video. În opinia parchetului, având în vedere probatoriul administrat în cauză, fapta celor doi inculpaţi constituie complicitate la tentativă de omor calificat şi nu infracţiunea de ultraj, aşa cum a reţinut instanţa de fond.

S-a mai aratat în motivele de apel că sentinţa este nelegală şi în privinţa achitării inculpatului I.S. pentru săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului, prev. de art. 89 al. 1 din OUG 195/2002 republicată, respectiv achitarea inculpaţilor F.C. şi F.R. pentru complicitate la această infracţiune, temeiul achitării fiind art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. d C.p.p. În motivarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile cerute de art. 75 din OUG 195/2002, care defineşte noţiunea de accident de circulaţie, lipsind condiţia prev. de art. 75 lit. d din ordonanţă, respectiv nu se poate reţine încălcarea unor reguli de circulaţie astfel cum sunt prevăzute în cap. 5 secţia a 2-a din OUG 195/2002.  Parchetul a aratat că textul art. 75 lit. d din OUG 195/2002 a fost abrogat prin art. I pct. 20 din OUG nr. 69/2007, situaţie în care argumentele primei instanţe sunt lipsite de temei legal. S-a aratat că este adevărat că în perioada în care era în vigoare Decretul nr. 328/1966 în jurisprudenţă s-a apreciat că infracţiunea de părăsire a locului accidentului este condiţionată de existenţa infracţiunii la regimul circulaţiei, aşa încât, dacă accidentul era provocat intenţionat, nu se reţinea şi infracţiunea prev. de art. 38 din actul normativ menţionat. Accidentul de circulaţie, astfel cum este definit de art. 75 din OUG 195/2002 rep. este evenimentul care întruneşte cumulativ următoarele condiţii: s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea într-un asemenea loc; a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau mai multor persoane ori avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale; în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare. Aşadar, nu are nici o relevanţă dacă infracţiunea urmare căreia s-a părăsit locul accidentului este sau nu dintre cele privind regimul circulaţiei pe drumurile publice, legiuitorul nefăcând această distincţie. Pe de altă parte, în opinia parchetului, deşi inculpatul a săvârşit o infracţiune cu vinovăţie sub forma intenţiei indirecte, nu se poate reţine că acesta nu a încălcat şi normele prevăzute în legislaţia rutieră, aşa cum în mod netemeinic a apreciat instanţa de fond. Pornind de la starea de fapt reţinută chiar de instanţă privind conduita adoptată de inculpatul I.S. de a porni autoturismul şi de a-l conduce pe o distanţă de aproximativ 33 metri cu un poliţist aflat pe capota acestuia, parchetul nu reţine ideea că se poate discuta despre respectarea regulilor de circulaţie, astfel cum sunt prevăzute acestea în Codul rutier. În opinia parchetului, inculpatul a încălcat regulile referitoare la manevre, prev. în art. 54 secţia a 2-a, cap. V, la care face trimitere instanţa, cât şi obligaţiile instituite în sarcina participanţilor la trafic prev. de art. 31 cap. IV din OUG 195/2002, care prevăd imperativ respectarea cu prioritate a semnalelor, indicaţiilor şi dispoziţiilor poliţistului rutier.

În cauză, inculpatul I.S. – ajutat de inculpaţii F.C. şi F.R, – nu numai că nu a respectat dispoziţia poliţiştilor rutieri de a rămâne la faţa locului până la sosirea organelor specializate în constatarea infracţiunilor/contravenţiilor la regimul fiscal, ci a pornit autoturismul cu poliţistul pe capotă, fapt care a avut ca urmare căderea şi accidentarea acestuia, inculpatul I. continuându-şi ulterior nestingherit deplasarea.

S-a apreciat astfel, de către parchet, că inculpatul I.S. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de părăsirea locului accidentului, fiind implicat într-un accident de circulaţie care s-a produs ca urmare a unei infracţiuni, fără încuviinţarea poliţiei, faptă prev. şi ped. de art. 89 al. 1 din OUG 195/2002, iar inculpaţii F.C. şi F.R. se fac vinovaţi de complicitate la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, facilitând plecarea inculpatului I, prin exercitarea de violenţe asupra agentului de poliţie B.C., care a încercat să îl împiedice pe inculpatul I. să plece cu autoturismul de la faţa locului.

Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia penală nr. 190/A din 23 noiembrie 2011, analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale apelate din prisma motivelor de apel, precum şi din oficiu potrivit art. 371 al. 2 C.p.p., a apreciat ca neîntemeiate căile de atac declarate de către părţile civile şi inculpaţi şi întemeiat apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad în privinţa modalităţii de executare a pedepsei aplicate inculpaţilor F.C. şi I.S., pentru considerentele ce vor fi prezentate.

Starea de fapt reţinută de către prima instanţă este corectă, fiind rezultatul evaluării probelor administrate în cauză. Prima instanţă a reţinut în mod corect că inculpata F.R. a ieşit din autoturism şi s-a deplasat în fugă spre agentul de poliţie B., lângă care se afla inculpatul F.C. şi împreună cu acesta au reuşit ca prin folosirea violenţelor să îl îndepărteze pe agent de la portiera autoturismului. După îndepărtarea părţii vătămate B. C. de lângă portiera autoturismului, inculpatul I. a plecat de la faţa locului, deşi a observat că partea vătămată se află pe capota autoturismului, parcurgând o distanţă de aproximativ 40 metri în această modalitate şi rulând cu o viteză nedeterminată. Urmare a manevrelor succesive de schimbare a direcţiei de mers, s-a produs căderea părţii vătămate H. pe acostament, în partea dreaptă a autoturismului.

Instanţa de apel şi-a însuşit concluzia primei instanţe în ceea ce priveşte imposibilitatea de determinare a vitezei exacte cu care a rulat autoturismul marca BMW condus de către inculpatul I., concluzie formulată şi în raportul de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit în cauză. La aprecierea în mod concret a vitezei cu care ar fi putut rula autoturismul marca BMW au fost efectuate în cauză mai multe simulări, care însă nu au fost în măsură să ofere elemente noi, care să permită determinarea exactă a vitezei cu care circula autoturismul, astfel încât acesta putea rula cu o viteză cuprinsă între 20 – 45 km/h luând în considerare caracteristicile specifice ale acestui tip de autoturism, dar şi distanţa parcursă până la căderea părţii vătămate H. de pe capotă. Aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, viteza de deplasare a autoturismului a făcut obiectul unor dispute între apărare şi acuzare raportat la depoziţiile contradictorii existente, respectiv susţinerea părţii vătămate H., agentul de poliţie care s-a urcat pe capota autoturismului pentru a-l împiedica pe inculpatul I. să părăsească locul faptei, şi care a vorbit despre „mersul sinuos” al inculpatului, adică despre multiplele schimbări ale direcţiei de mers care sunt incompatibile cu rularea cu o viteză mare. De asemenea, aşa cum rezultă şi din depoziţia aflată la fila 48 dosar fond, a celuilalt agent de poliţie care a perceput în mod direct modalitatea concretă de comitere a întregii activităţi infracţionale a inculpaţilor, acesta a arătat că partea vătămată H. a căzut de pe capota autoturismului urmare a manevrelor de schimbare bruscă a direcţiei de mers efectuate de către inculpatul I., astfel încât este imposibil din punct de vedere tehnic ca inculpatul să plece de pe loc cu o viteză mare, să facă schimbări bruşte de direcţie şi să ruleze doar 40 metri până la căderea efectivă a părţii vătămate de pe capotă.

Aşa cum rezultă din raportul de expertiză criminalistică întocmit în faţa primei instanţe, nu există suficiente elemente pentru a putea stabili dacă urma analizată este una de demarare sau de frânare şi chiar dacă s-ar putea face o asemenea delimitare, nu se poate efectua o identificare individuală a acesteia pentru a se stabili cu certitudine dacă a fost creată de unul din pneurile autoturismului condus de către inculpatul I. – fila 231 dosar primă instanţă.

Din înregistrarea video care a surprins incidentul reiese că în timp ce inculpatul I. a luat hotărârea de a pleca de la faţa locului şi a pus-o în practică, partea vătămată s-a urcat pe capotă, activitate exclus a putea fi executată în condiţiile în care plecarea inculpatului s-ar fi produs în trombă, aşa cum se susţine de către acuzare.

În ceea ce priveşte declaraţiile contradictorii ale martorilor din cursul urmăririi penale şi din faţa instanţei de fond, Curtea a reţinut că mijloacele de probă pot fi administrate în toate fazele procesului penal, legea nefăcând deosebire în ceea ce priveşte forţa lor probantă în raport cu împrejurarea dacă au fost administrate în cursul urmăririi penale ori al cercetării judecătoreşti. Neexistând temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive ale martorilor, instanţa are posibilitatea de a aprecia care dintre acestea este expresia adevărului, cu obligaţia corelativă de a înlătura motivat celelalte depoziţii. Instanţa  reţine că sunt expresia adevărului doar acele declaraţii care se coroborează cu faptele şi împrejurările ce rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză, concluzie care se desprinde din interpretarea disp. art. 63 al. 2, 62 şi 64 C.p.p.

Faţă de cele menţionate, instanţa de apel  a apreciat că au putere probatorie şi se coroborează cu restul probelor la care s-a făcut referire mai sus, declaraţiile date de martori în cursul urmăririi penale, acestea fiind efectuate la un moment apropiat perceperii de către martori a celor întâmplate, când trecerea timpului nu a şters amănuntele oferite în depoziţiile date.

Instanţa de apel nu a însuşit apărarea inculpatului I. în sensul că martorii audiaţi în cursul urmăririi penale sunt persoane din mediul rural, uşor de intimidat în faţa organelor judiciare, întrucât părţile vătămate au citit şi semnat declaraţiile pe care le-au dat în cursul urmăririi penale, iar în situaţia în care s-ar fi făcut presiuni asupra lor de către organele de urmărire penală, aveau posibilitatea fie a formulării unor plângeri penale împotriva anchetatorilor, în care să se menţioneze conduita acestora pe parcursul derulării actului procesual, fie a formulării unei sesizări adresate procurorului ierarhic superior celui care a supravegheat urmărirea penală, fie a formulării unor cereri scrise în cursul urmăririi penale, în care să se menţioneze nemulţumirile relativ la modalitatea de derulare a anchetei vis-a-vis de poziţia lor procesuală. Neprocedând în acest mod, instanţa de apel a apreciat ca fiind în concordanţă cu adevărul starea de fapt relatată de către martori în cursul urmăririi penale, motivele invocate de către aceşti martori în cursul cercetării judecătoreşti pentru a justifica schimbarea depoziţiilor nefiind convingătoare şi dovedite.

Astfel, instanţa de apel a apreciat că în cursul urmăririi penale martorul P. P. – f. 44 dosar u.p.- a dat o declaraţie scrisă şi semnată de el, în care arată că a văzut poliţistul pe capota autoturismului, observând cum inculpatul „l-a purtat pe acesta pe capotă”, nevăzând în schimb momentul în care poliţistul a ajuns pe capota maşinii. Acelaşi martor mai declară că a remarcat momentul în care poliţistul a căzut de pe capotă lângă un pod de beton.

Martorul C.G. – f. 46 dosar u.p. – declară că fiind medic de profesie, s-a deplasat pentru a acorda primul ajutor unei persoane căzute într-un şanţ, ocazie cu care a constatat că acesta era un poliţist, precizând că nu a observat momentul în care poliţistul a căzut, aflând ulterior că a fost luat pe o capotă a unui autoturism, de unde a căzut în şanţ.

Martora B.G.L. a declarat că a văzut altercaţia dintre poliţist şi persoanele aflate la faţa locului, moment în care a intrat în căminul cultural pentru a chema ajutor dar nu a găsit pe nimeni, astfel că a revenit pe platou, observând căderea poliţistului de pe capotă.

Nici unul dintre martorii audiaţi în cursul urmăririi penale nu confirmă varianta avansată de către inculpatul I. în sensul că acesta s-ar fi deplasat cu poliţistul pe capotă, după care ar fi oprit autoturismul, moment în care inculpatul F. l-a tras pe poliţist de pe capotă, iar acesta a căzut lângă maşină, variante susţinute şi de către ceilalţi doi inculpaţi dar care, aşa cum s-a arătat, nu se coroborează cu probele administrate.

Cu privire la încadrarea juridică a faptei comise de către inculpatul I., instanţa a apreciat că în mod corect s-a apreciat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 239 al. 2 şi 5 C.p. raportat la starea de fapt anterior reţinută.

Din probele administrate în cauză rezultă în mod evident că inculpatul I. nu a avut intenţia de a provoca moartea părţii vătămate, plecarea progresivă a inculpatului cu autoturismul de pe loc, urcarea părţii vătămate H. pe capotă urmată de mersul sinuos al autoturismului pentru a provoca căderea părţii vătămate, dovedeşte intenţia inculpatului de a-l vătăma pe agentul de poliţie. În mod similar, în mod corect a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor comise de către inculpaţii F.C. şi R. din complicitate la tentativă de omor în infracţiunea de ultraj, raportat la declaraţiile părţilor vătămate, procesul-verbal de redare în formă scrisă a înregistrărilor audio-video, probe anterior analizate.

Faţă de modalitatea în care a acţionat inculpatul I., acesta a prevăzut posibilitatea ca prin modalitatea concretă de acţiune să se producă vătămarea integrităţii corporale a organului de poliţie aflat pe capota autoturismului, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 239 al. 2 şi 5 C.p. Atitudinea celorlalţi doi inculpaţi de a-l îndepărta prin violenţe pe agentul de poliţie B.C., aflat lângă portiera autoturismului condus de către inculpatul I., confirmă cele prezentate mai sus şi neputându-se vorbi de o intenţie de omor, care trebuie dedusă din modul concret în care se acţionează raportat la obiectele folosite pentru a produce acest rezultat.

În ceea ce priveşte infracţiunea de părăsire a locului accidentului reţinută în sarcina inculpatului I.S. şi cea de complicitate la comiterea acestei infracţiuni reţinută în sarcina celorlalţi doi inculpaţi, instanţa de apel a apreciat că în mod corect s-a dispus achitarea inculpaţilor în temeiul art. 10 lit. d C.p.p.

Art. 75 din OUG 195/2002 republicată defineşte noţiunea de accident de circulaţie ca fiind evenimentul care întruneşte cumulativ următoarele condiţii: a) s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea într-un asemenea loc; b) a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau mai multor persoane şi avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale; c) în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare şi d) s-a produs ca urmare a încălcării unei reguli de circulaţie.

Textul art. 75 lit. d din OUG 195/2002 a fost abrogat prin art. 1 pct. 20 din OUG 69/2007 dar intrarea în vigoare a inaplicabilităţii articolului menţionat s-a făcut odată cu intrarea în vigoare a legii de reglementare pe cale amiabilă a litigiilor născute din accidente de circulaţie, respectiv la data de 1 ianuarie 2010. Fapta supusă analizei a fost comisă la data de 10.02.2009, când textul de lege era în vigoare în modalitatea prezentată, astfel încât pentru a întruni noţiunea de accident de circulaţie trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile enumerate.

Infracţiunea de părăsire a locului accidentului nu subzistă dacă lovirea victimei s-a produs ca urmare a intenţiei făptuitorului de a o agresa, deoarece prin accident se înţelege producerea în mod neintenţionat a morţii sau a vătămării corporale ori a sănătăţii unei persoane.

Art. 89 al. 1 din OUG nr. 195/2002 sancţionează părăsirea locului accidentului de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, sau de examinatorul autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulaţie în urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare a unei infracţiuni, fără încuviinţarea poliţiei care efectuează cercetarea locului faptei, cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Prin fapta de părăsire fără drept a locului accidentului sunt puse în pericol două valori sociale, şi anume siguranţa circulaţiei pe drumurile publice şi activitatea organelor judiciare. În consecinţă, această obligaţie impusă conducătorilor de autovehicule de a rămâne la locul accidentului se justifică prin necesitatea stabilirii cauzelor ce au provocat accidentul, a identificării persoanelor vinovate de producerea lui şi pe cale de consecinţă a tragerii la răspundere penală a acestora. Rezultă că elementul material al infracţiunii analizate constă în acţiunea de părăsire ilicită a locului accidentului, acţiune ce are ca rezultat crearea unei stări de pericol pentru valorile sociale ocrotite, infracţiunea putând fi comisă cu intenţie care presupune ca făptuitorul să îşi dea seama că prin părăsirea locului accidentului se creează o stare de pericol pentru siguranţa circulaţiei şi totodată se împiedică ori se îngreunează activitatea organelor judiciare în legătură cu acel accident, iar nu în legătură cu o altă faptă ce constituie infracţiune. În speţă, reacţia inculpatului de a pleca de la locul unde a fost surprins de către organele de poliţie având în portbagajul autoturismului ţigări netimbrate, ocazie cu care acestea îi întocmeau un proces-verbal de contravenţie, folosindu-se de vehicul, nu poate avea înţelesul de părăsire a locului accidentului cerut de legiuitor, deoarece în cauză nu s-a periclitat siguranţa circulaţiei rutiere şi nici nu s-a urmărit împiedicarea identificării inculpatului. Nici sub aspectul laturii subiective a infracţiunii nu se poate reţine intenţia inculpatului I. de a împiedica organele judiciare de a constata modul de comitere a accidentului de circulaţie întrucât nu s-a produs un asemenea accident, lovirea părţii vătămate nefiind accidentală. Aceasta este şi practica instanţei supreme, regăsită în decizia penală nr. 2878/5.06.2001.

Prin urmare, în mod corect au fost achitaţi şi inculpaţii F. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de părăsire a locului accidentului, exercitarea de violenţe asupra agentului de poliţie B.C. care a încercat să-l împiedice pe inculpatul I. să plece cu autoturismul de la faţa locului, neputând fi circumscrisă noţiunii de accident şi nefiind în măsură să atragă răspunderea penală a inculpaţilor.

În ce priveşte cuantumul pedepsei şi modalitatea de executare, instanţa de apel a apreciat că instanţa de fond, însă, nu a făcut o corectă individualizare judiciară a pedepsei raportat la criteriile generale de individualizare reglementate de prevederile art. 72 C.pen., respectiv gradul de pericol social al faptei comise, persoana inculpaţilor, împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală, modul de comitere a faptei, aspecte care au fost complet şi judicios evaluate, pedeapsa fiind orientată spre minimul special prevăzut de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 52 C.p. pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului; scopul acesteia fiind prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială. Atingerea dublului scop preventiv şi educativ al pedepsei este condiţionată de caracterul adecvat al acesteia, de asigurarea unei reale evaluări între gravitatea faptei, periculozitatea socială a autorului pe de o parte şi durata sancţiunii şi natura sa pe de altă parte. Instanţa de apel a reţinut şi că pentru a conduce la atingerea scopului prevăzut de legiuitor, pedeapsa trebuie să fie adecvată particularităţilor fiecărui individ şi raţională, să fie adecvată şi proporţională cu gravitatea faptelor comise.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei închisorii aplicată inculpaţilor I.S. şi F.C., instanţa de apel a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile prev. de art. 81 C.p. în sensul convingerii instanţei că scopul pedepsei poate fi atins şi prin executarea acesteia în regim neprivativ de libertate.

Din modalitatea concretă de comitere a faptei de către cei doi inculpaţi, s-a dovedit un dispreţ profund al acestora faţă de valorile sociale referitoare la respectul datorat autorităţii de stat, care presupune respect şi faţă de funcţionarul care îndeplineşte o funcţie care implică exerciţiul acestei autorităţi, raportat la modul concret în care au înţeles inculpaţii să acţioneze faţă de atitudinea organelor de urmărire penală care, depistându-l în trafic pe inculpatul I. rulând cu autoturismul în localitate cu o viteză de peste 100 km/h, l-au oprit pe acesta, ocazie cu care s-a constatat că transporta în portbagajul maşinii ţigări netimbrate. Prin conduita inculpatului I., care în momentul în care i se încheia procesul-verbal de contravenţie faţă de încălcarea regulilor de circulaţie şi pentru a nu se face cercetări de către organele chemate de către părţile civile cu privire la provenienţa ţigărilor, a ales să părăsească locul în care a fost oprit, denotă lipsa de respect datorat unui organ de cercetare penală, atitudine manifestată şi de către inculpatul F.C. Atitudinea violentă a celor doi inculpaţi faţă de agenţii de poliţie nu justifică aplicarea unei pedepse cu suspendarea condiţionată a executării acesteia, în condiţiile în care dispreţul manifestat faţă de cei doi agenţi a continuat şi după oprirea în trafic, prin propunerea făcută acestora de a le oferi o sumă de bani pentru a anula sancţiunea, impunându-se executarea în detenţie a pedepsei de către cei doi inculpaţi, în cuantumul stabilit de către instanţă.

La aprecierea modalităţii de executare a pedepsei aplicate inculpatei F.R., instanţa de apel va avea în vedere modalitatea concretă de comitere a faptei de către aceasta, gradul său de implicare şi consecinţele activităţii sale faţă de rezultatul final, apreciindu-se că fiind întrunite condiţiile art. 81 C.p., se poate dispune aplicarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa de apel a apreciat că aceasta a fost corect soluţionată de către instanţa de fond prin interpretarea corectă a disp. art. 14, 15 C.p.p. cu referire şi la momentul până la care se poate face constituirea de parte civilă, respectiv în tot cursul urmăririi penale iar în faţa instanţei de fond până la citirea actului de sesizare. Raportat la faptele concrete comise de către inculpaţi, instanţa de apel  a reţinut că suma de 5.000 euro acordată părţii civile H.I. raportat şi la cele 7 zile îngrijiri medicale necesare părţii vătămate pentru vindecare, a fost corect proporţionalizată şi a avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită. La stabilirea cuantumului acestor daune s-a avut în vedere că fapta a fost comisă de către inculpaţi împotriva unui agent de poliţie aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu şi îmbrăcat în vestimentaţia specifică, că părţii civile i s-a creat atât un prejudiciu de imagine prin ştirbirea autorităţii conferite de meseria sa, cât şi prin lezarea integrităţii corporale, motiv pentru care suma de 5.000 euro acordată de prima instanţă este în măsură să satisfacă dezideratele prev. de art. 998, 999 Cod civil.

În ceea ce priveşte constituirea de parte civilă a agentului de poliţie B. C., aşa cum rezultă din încheierea penală din data de 8 decembrie 2009 – fila 37 dosar fond – s-a procedat la citirea actului de sesizare a instanţei şi la audierea inculpatului F.C. – f. 36 – acesta fiind momentul procesual până la care partea vătămată avea posibilitatea legală de a formula pretenţii în faţa instanţei. Cererea de constituire de parte civilă, ca şi audierea acesteia – f. 48 dosar fond – s-a făcut la termenul de judecată din 26.01.2009, astfel încât în mod corect au fost aplicate de către instanţă prev. art. 15 al. 2 C.p.p., respingându-se ca tardivă constituirea de parte civilă.

Prin Decizia penală nr. 3706 din 14 noiembrie 2012 – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, părţile civile H.I. şi B.C. precum şi inculpaţii I.S., F.C. şi R.R. împotriva deciziei penale nr. 190/A din 23 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara.

Domenii speta

Spete similare