Demisia constituie actul unilateral de voinţă a salariatului, care, printr-o notificare scrisa, comunica angajatorului încetarea contractului individual de munca, după împlinirea unui termen de preaviz.

Demisia constituie actul unilateral de voinţă a salariatului, care, printr-o notificare scrisa, comunica angajatorului încetarea contractului individual de munca, după împlinirea unui termen de preaviz. Retractarea demisiei în perioada de preaviz nu este reglementată de legislaţia muncii, fiind posibilă numai cu acordul expres sau implicit al angajatorului.

Emiterea unei decizii de încetare a raporturilor de munca prin demisie este facultativă pentru angajator, dar emiterea ei denotă că acesta nu este de acord cu retractarea demisiei. 

Faptul că angajatorul i-a făcut cunoscut salariatei că are în vedere o posibilă tragere a sa la răspundere penală nu are natura ilicită, astfel că nu se poate reţine vicierea consimţământului prin violenţă. Eventualul exerciţiu al unui drept, de a sesiza organele penale în legătură cu presupuse fapte de natură penală săvârşite de angajat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu poate constitui violenţă, dreptul persoanei vătămate de a apela la organele de cercetare penală sau la instanţele judecătoreşti derivând din lege şi nu poate reprezenta o ameninţare nelegitimă, pentru a fi echivalată unui violenţe morale.

Sentinţa civilă nr. 166/31.01.2014

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, contestatoarea GM a solicitat, în contradictoriu cu intimata AP nr. 1xx, anularea deciziei intimatei din 1x.0x.2013, prin care s-a dispus în mod unilateral modificarea contractului său individual de muncă nr. 1xxxxxx/2012, în ce priveşte timpul şi felul muncii, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, contestatoarea a arătat că, potrivit contractului de muncă pe care îl încheiase cu intimata, timpul său de lucru era de 2 ore/zi, de la ora 8 la ora 10, iar prin decizia contestată s-a încălcat art. 41 alin.1 Codul Muncii, prin modificarea timpului de lucru fără acordul său prealabil, ceea ce reprezintă o modificare unilaterală.

A învederat contestatoarea că modificarea unilaterală a contractului de muncă este posibilă doar cu titlu de excepţie, ca măsură de protecţie sau ca sancţiune disciplinară, însă ea nu se încadrează în niciuna din aceste situaţii, astfel încât intimata a încălcat principiul stabilităţii în muncă şi prevederile art. 1270 Cod civil.

La termenul de judecată din 29.05.2013, contestatoarea a depus cerere de completare a acţiunii, solicitând anularea demisiei înregistrate în evidenţele intimatei sub nr. 5x/2013, deoarece voinţa sa a fost viciată prin violenţă la momentul întocmirii actului, nulitatea deciziei nr. 1/1x.0x.2013 prin care a încetat contractul său de muncă în temeiul art. 81 alin.7 Codul Muncii, reintegrarea sa pe funcţia deţinută anterior emiterii deciziei nr. 1/1x.0x.2013 şi deciziei din 1x.0x.2013, plata drepturilor salariale din data de 2x.0x.2013 până la momentul reintegrării sale efective.

Contestatoarea a arătat că în data de 0x.0x.2013, ca urmare a violenţelor exercitate asupra sa de către preşedintele asociaţiei de la acea dată, şi-a exercitat în mod viciat voinţa de încetare a raporturilor de muncă prin demisie, însă ulterior s-a adresat noii conduceri pentru a-şi retracta demisia, prin adresa nr. 6x/1x.0x.2013, cu privire la care intimata nu şi-a exprimat un punct de vedere, dar a emis decizia nr. 1/1x.0x.2013 prin care i s-a adus la cunoştinţă încetarea contractului de muncă începând cu 1x.0x.2013, decizie ce i-a fost comunicată în 1x.0x.2013.

A precizat contestatoarea că dovada vicierii voinţei sale este şi plângerea penală pe care a depus-o la Secţia 1 Poliţie, prin care reclama presiunile şi violenţa la care a fost supusă de preşedintele asociaţiei, respectiv ameninţările nelegitime, injuste, care i-au indus o temere fără drept, încât constituie viciu de consimţământ ce atrage nulitatea relativă a actului juridic.

Ca efect al nulităţii demisiei, contestatoarea a solicitat anularea deciziei prin care a încetat contractul său de muncă şi a deciziei de modificare a timpului şi felului muncii, datorită existenţei legăturii juridice între primul act şi cel subsecvent.

Legal citată, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunea şi obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând ansamblul materialului probator, instanţa a reţinut că, începând cu data de 0x.1x.2012, contestatoarea GM a fost angajată de intimata AP nr. 1xx, în funcţia de administrator imobile, pe durată nedeterminată, durata muncii fiind stabilită la 2 ore pe zi (10 ore pe săptămână), în intervalul 800 - 1000, conform menţiunilor din contractul individual de muncă nr. 1xxxxxxx/0x.1x.2012.

Prin decizia preşedintelui Asociaţiei de Proprietari nr. 1xx din data de 1x.0x.2013 s-a stabilit un program de câte 3 ore pe zi, începând cu data de 2x.0x.2013, astfel : luni şi miercuri de la 1000 la 1300, marţi şi joi de la 1600 la 1900, iar vineri teren.

Prin cererea olografă înregistrată în evidenţele intimatei sub nr. 5x/0x.0x.2013, contestatoarea şi-a dat demisia cu preaviz de 20 de zile, începând cu data de 1x.03.2013, fila 18 dosar.

În aceeaşi zi, contestatoarea a formulat cerere de acordare a concediului de odihnă aferent perioadei 0x.0x.2012 – 2x.0x.2013, respectiv 9 zile, începând cu data de 0x.0x.2013, până în data de 1x.0x.2013, cerere înregistrată în evidenţele intimatei sub nr. 5x/0x.0x.2013.

Prin cererea înregistrată în evidenţele intimatei sub nr. 6x/1x.0x.2013, contestatoarea a arătat că renunţă la demisie, întrucât a fost făcută la presiunile făcute asupra sa de fostul preşedinte al Asociaţiei.

Prin decizia nr. 1/1x.0x.2013, emisă de preşedintele AP nr. 1xx, s-a constatat expirarea în data de 1x.0x.2013 a perioadei de preaviz de 20 de zile lucrătoare acordat contestatoarei şi, în temeiul art. 81 alin. 7 Codul Muncii, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al acesteia începând cu data de 1x.0x.2013.

Instanţa a constatat că se impune analizarea cu prioritate a capătului de cerere având ca obiect anularea demisiei, soluţia cu privire la celelalte capete de cerere depinzând de modul de soluţionare al acestuia.

Astfel, instanţa a reţinut că prin cererea olografă înregistrată în evidenţele intimatei sub nr. 5x/0x.0x.2013, contestatoarea şi-a dat demisia, începând cu data de 1x.0x.2013, iar prin cererea înregistrată în evidenţele intimatei sub nr. 6x/1x.0x.2013, a arătat că renunţă la demisie, întrucât a fost făcută la presiunile făcute asupra sa de fostul preşedinte al intimatei.

Demisia constituie, conform art. 81 alin.1 Codul Muncii, actul unilateral de voinţă a salariatului, care, printr-o notificare scrisa, comunica angajatorului încetarea contractului individual de munca, după împlinirea unui termen de preaviz.

Emiterea unei decizii de încetare a raporturilor de munca prin demisie este facultativă pentru angajator, necesitatea anularii intervenind doar în situaţia în care s-ar constata că nu a existat intenţia salariatului de a demisiona.

Cât priveşte posibilitatea revocării demisiei în perioada de preaviz, instanţa a reţinut ca legislaţia muncii nu prevede o dispoziţie care să reglementeze o asemenea ipoteză, iar instanţa a apreciat că manifestarea de voinţă a salariatului cu privire la încetarea, din iniţiativa sa, a contractului individual de munca este irevocabilă, retractarea ei fiind posibilă numai cu acordul expres sau implicit al angajatorului, care în speţa de faţă nu a existat, după cum rezultă din emiterea decizie nr. 1/1x.0x.2013, dar şi din răspunsul intimatei la întrebările 7, 8, 11 şi 12 din interogatoriul formulat de contestatoare. Astfel, intimata a precizat că demisia înregistrată îşi produce efectele legale, respectiv emiterea deciziei de încetare a contractului de muncă, precum şi că retractarea ei nu este reglementată şi că nu este de acord cu reintegrarea în funcţie.

Prin urmare, retractarea demisiei nu produce efectele urmărite de contestatoare.

Contestatoarea a mai invocat că i-a fost viciat consimţământul, prin violenţă, la momentul când şi-a dat demisia, ceea ce ar atrage sancţiunea nulităţii relative.

Instanţa a reţinut că pentru a fi valabil consimţământul nu trebuie să fie alterat de vreun viciu de consimţământ, aşa cum este violenţa. Violenţa constă în ameninţarea unei persoane cu un rău care îi produce o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Pentru a fi viciu de consimţământ, violenţa trebuie să fie determinantă pentru încheierea actului juridic şi să fie injustă (ilicită, nelegitimă).

Instanţa a reţinut, pe de o parte, că deşi a invocat formularea unei plângeri penale pentru ameninţare, contestatoarea nu a făcut dovada depunerii acesteia la organele în drept de a o soluţiona, în această situaţie sarcina probei revenindu-i.

Pe de altă parte, prin răspunsul contestatoarei la interogatoriu, la întrebările 5 şi 7, aceasta a arătat că violenţele exercitate asupra sa au fost reprezentate de ameninţări că i se vor face „zile fripte” încât îşi va da trei demisii, ţipete, întocmirea unui dosar penal, fără a i se spune pentru ce infracţiuni. A recunoscut contestatoarea că nici ea, nici persoanele apropiate ei, nu au fost ameninţate cu vreun rău fizic şi că nu s-a speriat, dar a dorit să evite să treacă printr-un proces, deoarece ar fi fost pentru prima oară, prin urmare asupra acesteia nu au fost exercitate violenţe fizice.

În acest context, faptul că angajatorul i-a făcut cunoscut contestatoarei că are în vedere o posibilă tragere a sa la răspundere penală nu are natura ilicită, astfel că nu se poate reţine vicierea consimţământului contestatoarei în decizia sa de a demisiona. Eventualul exerciţiu al unui drept, de a sesiza organele penale în legătură cu presupuse fapte de natură penală săvârşite de angajat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu poate constitui violenţă, dreptul persoanei vătămate de a apela la organele de cercetare penală sau la instanţele judecătoreşti derivând din lege şi nu poate reprezenta o ameninţare nelegitimă, pentru a fi echivalată unui violenţe morale.

În acest sens, trebuie avuta în vedere si functia ocupata de contestatoare în cadrul intimatei, astfel încât, dupa acest criteriu subiectiv al pregatirii si nivelului de cunostinte al acesteia, este putin probabil ca temerea acesteia, privind punerea în practica a presupusei amenintari, sa fi fost reala, iar simpla temere reverentioasa, fata persoana avand functie de conducere nu este de natura a vicia consimtamântul, cu atat mai mult cu cat contestatoarea a declarat in fata instantei, la termenul din 0x.0x.2014, ca si-a dat demisia „la nervi”.

Pentru considerentele anterior expuse, instanta a constatat ca este neintemeiat capatul de cerere avand ca obiectul anularea demisiei contestatoarei, astfel incat capetele de cerere subsecvente acestuia au fost respinse ca neintemeiate.

Domenii speta

Spete similare