Plângere contravenţională.sarcina probei în lumina jurisprudenţei cedo.

Privitor la exactitatea datelor consemnate în procesul-verbal, instanţa reţine că declaraţiile martorilor infirmă cele consemnate, iar referinţele depuse la dosar, precum şi modalitatea de încheiere a procesului-verbal ridică serioase dubii asupra veridicităţii celor consemnate.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului aminteşte, în cauza Ziliberberg c. Moldovei, că pentru a determina dacă o contravenţie poate fi calificată ca având un caracter „penal” în sensul prevederilor Convenţiei, prima chestiune care trebuie determinată este dacă textul normei de drept care defineşte contravenţia aparţine, în sistemul legal al statului reclamat, legii penale; apoi trebuie determinată natura contravenţiei şi, în sfârşit, natura şi gradul de severitate al pedepsei care poate fi aplicată persoanei care se face vinovată de comiterea contravenţiei. Toate aceste aspecte trebuie examinate, luând în consideraţie obiectul şi scopul articolului 6 al Convenţiei, sensul termenilor articolului respectiv, precum şi, legislaţia Statelor Contractante (Garyfallou AEBE c. Greciei, hotărâre din 24 septembrie 1997, Rapoartele Hotărârilor şi Deciziilor 1997-V, p. 1830, § 32).

Deşi contravenţia a cărei săvârşire a fost reţinută nu este reglementată în domeniul dreptului intern ca fiind de natură “penală”, totuşi, reglementările dreptului intern al statului au o valoare relativă, după cum afirmă Curtea (Kadubec c. Slovaciei, hotărâre din 2 septembrie 1998, Rapoarte 1998-VI, § 51).

Este, prin urmare, necesar de a examina contravenţia prin prisma celui de-al doilea şi al treilea criteriu menţionate mai sus. În acest sens, arat ca aceste criterii sunt alternative şi nu cumulative: pentru ca articolul 6 al Convenţiei să fie aplicat, este suficient ca o contravenţie să fie de natură „penală” din punct de vedere a Convenţiei, sau ar trebui ca persoanei declarate vinovate de comiterea contravenţiei să-i fie aplicată o sancţiune care prin natura şi gradul de severitate, să se refere la sfera „penală” (Lutz c. Germaniei, hotărâre din 25 august 1987, Seria A, nr. 123, p. 23, § 55). Acest lucru nu exclude să fie luat în consideraţie aspectul cumulativ al criteriilor, în cazul în care o analiză separată a fiecărui criteriu nu face posibilă elaborarea unei concluzii clare cu privire la existenţa unor „acuzaţii de natură penală” (Janosevic c. Suediei, nr. 34619/97, § 67, CEDO 2002-VII).

Cu privire la natura contravenţiei reţinute în sarcina petentului, instanţa reţine norma legală arătată ca fiind încălcată se adresează tuturor cetăţenilor şi nu unui grup anume care să posede un statut special, toţi cetăţenii trebuind să respecte normele de drept in materia circulaţiei rutiere (Ozturk c. Germaniei, hotărâre din 21 februarie 1984, Seria A nr. 73, § 53).

Pronunţându-se în acest sens, Curtea a arătat că, în principiu, caracterul general al normelor care reglementează contravenţia şi scopul pedepselor, cu caracter de prevenire şi pedepsire, este suficient pentru a dovedi faptul că o persoana a fost găsita vinovata de înfăptuirea unor fapte cu caracter penal în sensul articolului 6 al Convenţiei (Lauko c. Slovaciei, hotărâre din 2 septembrie 1998, Rapoarte 1998-VI, § 58). 

Caracterul penal al contravenţiei este de asemenea dovedit şi de severitatea pedepsei aplicate (hotărârea Ozturk, menţionată mai sus, § 54). In acest sens, trebuie notat ca amenda aplicată este de 500 lei, suma cu mult peste minimul amenzii penale prevăzute de art.53 pct.1 lit.c C.pen.

Faţă de cele reţinute mai sus, ţinând cont de criteriile stabilite de Curtea Europeana, se poate trage concluzia ca acuzaţia adusa este o acuzaţie penala in sensul Convenţiei, motiv pentru care este îndreptăţit, si in procedura contravenţionala, sa beneficieze de prezumţia de nevinovăţie.

Mai mult, potrivit CEDO, prezumţia de nevinovăţie se aplică şi în materie civilă (Erkner şi Hofauer , hotărâre din 23 aprilie 1987, § 67), astfel încât este evident că ea acoperă şi materia contravenţiilor.

În aceste condiţii, sarcina probei revine organului constatator. Or, în cauză, agentul constatator nu a putut susţine credibil cele consemnate în procesul – verbal, iar petentul a făcut dovada unei alte situaţii de fapt.

Faţă de considerentele expuse mai sus, dat fiind faptul că prezumţia de veridicitate a procesului-verbal contestat a fost răsturnată prin proba contrară făcută de către petent, aceasta reuşind să facă dovada unei alte situaţii de fapt decât cea descrisă de agentul constatator, în temeiul art.34 coroborat cu art.31 din OG nr.2/2001, instanţa urmează să admită plângerea formulată, să anuleze procesul-verbal seria AP nr. 0196732 întocmit de reprezentanţii intimatului la data de 30.01.2009, să exonereze petentul de plata amenzii de 500 lei aplicată prin acesta.

Domenii speta

Spete similare