Fond funciar

Tribunalul Vâlcea

Decizia civila nr. 1300/05.11.2012

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare dedusă prezentei judecăţi, tribunalul reţine că potrivit art. 111 din Codul de procedură civilă o asemenea acţiune are caracter subsidiar în raport cu o acţiune în realizare a cărei consacrare generală se regăseşte în art. 109 din Codul de procedură civilă.

În speţă, relevante sub aspectul excepţiei asupra căreia instanţa era datoare să se pronunţe mai înainte de a intra în cercetarea fondului pretenţiei, potrivit art. 137 alin. 1 din Codul de procedură civilă sunt două aspecte: faptul că terenul care formează obiectul material al dreptului subiectiv pretins a format obiectul Legii fondului funciar nr. 18/1991, respectiv că reîntoarcerea dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei îndreptăţite (persoana deposedată ca efect al colectivizării sau moştenitorii) era suspusă prevederilor acestei legi şi faptul că în cursul aceste proceduri administrativ – jurisdicţionale sau exclusiv jurisdicţionale (pentru litigiile declanşate de către reclamanţi în aplicarea legii speciale) a fost modificat regimul juridic al terenului, acesta fiind înscris în domeniul public al comunei. Aceste aspecte sunt confirmate de părţile din cauză şi de hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile anterioare.

În consecinţă, realizarea dreptului de proprietate a cărui constatare s-a pretins prin prezenta acţiune se poate face numai prin parcurgerea căilor generate de legile speciale care reglementează situaţiile expuse, respectiv legea fondului funciar şi Legea contenciosului administrativ.

Procedura specială (calificare dată de natura legii care o reglementează) de stabilire la cerere a dreptului de proprietate asupra unui teren, prin constituire sau reconstituire, reprezintă un mijloc legal pentru realizarea dreptului de proprietate pretins, iar eludarea acestui mijloc legal de realizare a dreptului, prin acţiunea subsidiară prevăzută de art. 111 Cod procedură civilă, nu este admisibilă. Altfel spus, persoanele interesate trebuie să uzeze de toate căile, acţiunile prevăzute de această lege în scopul stabilirii dreptului de proprietate., finalizată prin emiterea titlului de proprietate.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Horezu sub număr de dosar , reclamanţii G. C.,G. A., şi P. S., au chemat în judecată pe pârâţii PRIMĂRIA COMUNEI  P.,  CONSILIUL LOCAL AL COMUNEI P.şi COMISIA PENTRU APLICAREA LEGII FONDULUI FUNCIAR P., solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se constate existenţa dreptului de proprietate exclusivă a reclamanţilor asupra terenului situat în com. P.,  jud. V., pct. La P. sau La D..

În motivarea acţiunii, reclamanţii au susţinut că în fapt, terenul în discuţie a aparţinut autorului G. N., revendicat la Primăria P., în baza Legii 18/2000 şi a Legii 247/2005, iar proprietatea asupra terenului este dovedită prin: actul de vânzare autentificat sub nr.5086 – Grefa Tribunalului Vâlcea, din care rezultă că terenul „La P.” sau „La D.” a aparţinut autorilor, fiind obţinut prin cumpărare la 19 februarie 1923; recensământul agricol – anul 1959, al autorului G. N. din care rezultă că în anul 1959 terenul se afla la rolul acestuia; adeverinţa nr.2150 din 19 octombrie 1993 eliberată de Consiliul Local P. din care rezultă că G. A. – comoştenitor, posedă pe raza com. P. suprafaţa de 1360 mp; adeverinţa nr.726/14.06.1994 eliberată de Consiliul Local C. din care rezultă că la data de 14.06.1994 terenul „La P.” sau „La D.” a aparţinut autorului G. N. – decedat, terenul figurând înscris în evidenţele agricole la poziţia de rol nr.114/1956-1958.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe disp. art.111 C.pr.civ.

Prin sentinţa civilă nr. 628 din 16 mai 2012, Judecătoria Horezu a respins acţiunea ca inadmisibilă.

În considerentele acestei sentinţe s-a reţinut că examinarea admisibilităţii acţiunii, se impune cu prioritate, pentru a se determina cadrul procesual, în situaţia în care acţiunea este declarată admisibilă.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat să se constate existenţa dreptului  de proprietate exclusivă  asupra terenului, situat în pct. La plopi sau La D., situat în com. P., teren ce a aparţinut autorului lor, G. N., în temeiul actului autentificat sub nr. ... Conform actului de vânzare- cumpărare, la poziţia nr. 1, V. Z.N. G., cu consimţământul soţului său, a cumpărat  de la preotul Gh. D. din D., un teren lat de 8 m şi lung din dealul Schitul Frânceşti despre răsărit până în dealul Modoia despre apus - vecină  la m.zi şi m.noapte cu moşt. R. Z. .

Pârâţii nu au contestat că terenul  în pct. La D., sau La p. a apartinut autorului reclamanţilor, în acest sens, fiind şi adeverinţa nr. 2150 din 19.10.1993, în care se menţionează că  nu există terenuri  rezervă de stat intravilan  sau extravilan pentru a restitui teren, în schimbul suprafeţelor ocupate de firma D.  SRL. S-a mai menţionat că G. A. posedă  pe raza com. P., suprafaţa de 7 ha, din care  în pct. Z. (D.) suprafaţa de 1360 mp, teren ce nu poate fi restituit.

Faţă de obiectul învestirii  şi în conformitate cu prev. art. 129 alin. 6 C.p. civ. prima instanţă a apreciat că nu este învestită a analiza îndreptăţirea reclamanţilor la restituirea terenului în natură  sau stabilirea altei modalităţi de reparaţii şi nici a legalităţii emiterii titlului de proprietate nr. 267/25717/1997, criticat  de reclamanţi sub aspectul că  terenul din pct. ..... este  trecut în două titluri, pe de o parte, iar pe de altă parte că suprafaţa din titlu nu corespunde cu cea din procesul verbal de punere în posesie. 

Astfel cum s-a susţinut prin cererea de chemare în judecată, terenul în pct. La P. sau  La D. a fost solicitat de reclamanţi în temeiul Legii 18/1991 privind fondul funciar şi al Legii 247/2005, sens în care au invocat sentinţa civilă nr. 749/1995 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, prin care, în temeiul prev. art. 93 din Legea 18/1991, Comisia de aplicare a Legii fondului funciar a fost obligată  să pună în posesie pe  reclamantul G. C.  pe suprafaţa de 7 ha teren, situat în com. P. pentru care i s-a reconstituit dreptul de proprietate, conform adeverinţei  nr. 1240/1991.

Art. 111 C.p. civ. prevede că, partea care are interes  poate  face  cerere pentru constatarea existentei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă  partea poate cere  realizarea dreptului.

Din lecturarea textului de lege citat rezultă că acţiunea în constatare are caracter contencios şi subsidiar, deoarece  se exercită numai atunci când nu este posibilă acţiunea în realizare.

Acţiunea în constatare poate fi promovată atunci când proprietarul  justifică un interes legitim, actual  şi născut şi atunci când se află în stăpânirea unui bun, scopul unei astfel de acţiuni fiind o consolidare a dreptului  de proprietate preexistent.

În general, acţiunea în constatare este folosită de acela care se află în stăpânirea  bunului a cărui proprietar se pretinde şi are nevoie de consolidarea dreptului său atunci când este contestat. 

Pe calea acţiunii în constatare,reclamanţii nu pot să-şi constituie un titlu de proprietate, deoarece realizarea acestui scop este de esenţa acţiunii în realizare. Chiar dacă anterior cooperativizării, reclamanţii au dovedit că au avut terenul  în proprietate, constatarea dreptului pe calea acţiunii  întemeiate pe prev. art. 111 C.civ.  nu este posibilă. Legea 18/1991  a stabilit condiţiile în care se reconstituie dreptul  de proprietate şi procedura reconstituirii, având drept efect obţinerea titlului de proprietate pentru terenul solicitat, astfel că acţiunea în constatare  prin care se urmăreşte  constatarea existenţei dreptului  de proprietate, în acest context, nu poate fi primită.

Pe de altă parte, terenul în litigiu, conform schiţei la raportul de expertiză efectuat în dosarul nr. 4580/1994- depus de reclamanţi – fila 20 dosar, a evidenţiat terenul în litigiu, în suprafaţă de 1360 mp,  între pct. A-B-C-D,  ca fiind drum asfaltat, delimitat  de şanţuri de scurgere.

Pe de altă parte, terenul  în litigiu, denumit şi Drum sătesc, La CAP, cu L- 270 şi lăţime  4 m este  atestat în domeniul public al com. P., conform inventarului  la poz. 17. – fila 171 dosar. Hot. nr. 9 /1999 a Consiliului Local P.  a aprobat  inventarierea domeniului public, iar H. G. nr. 1362/2001 cu  anexa 61  atestă domeniul public al com. P., unde figurează la poz. 23 - Drum sătesc la CAP.

Reclamanţii au contestat hotărârea  nr. 9/1999 privind inventarierea domeniului public şi s-au prevalat de sentinţa civilă nr. 903/CAF/11.05.2010 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr. 2755/90/2009 prin care s-a anulat parţial HCL nr. 9/30.07.199, pct. 17 drum sătesc CAP.

Sentinţa  nr. 903/CAF/11.05.2010 a fost modificată şi pe fond respinsă acţiunea, prin decizia  nr. 1648/R7 cont/2010 a Curtii de Apel Piteşti,în urma promovării recursului de către  pârâta Primăria com. P., astfel, că o hotărâre modificată  indiferent de partea care a declarat recursul nu are nici o putere.

Art. 7 din Legea 231/1998, enumeră  modalităţile de dobândire a dreptului de proprietate publică,  printre care  şi „prin alte moduri prevăzute de lege”( lit.7) . Legea permite  ca anumite bunuri  proprietate publică să fie dobândite prin trecerea lor din proprietatea privată a unităţii administrativ teritoriale în proprietatea publică a aceluiaşi  subiect de drept public. Art. 11 din Legea 213/1998  recunoaşte caracterele juridice ale proprietăţii publice, în sensul că  bunurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, caractere  ce implică scoaterea bunurilor proprietate publică din circuitul civil general 

Prima instanţă a concluzionat că în contextul actual, dată fiind apartenenţa terenului în litigiu în domeniul public al localităţii, constatarea existenţei dreptului de proprietate al reclamanţilor pentru terenul în litigiu  nu poate fi primită.

De îndată ce bunul proprietate publică  este dezafectat  din domeniul public,  şi trecut în domeniul privat al satului sau unităţii administrativ teritoriale, el va urma regimul juridic din acest domeniu, putând fi obiectul dreptului de dispoziţie, în condiţiile legilor speciale în materie.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii.

Iniţial, recursul declarat împotriva sentinţei a fost ataşat în dosarul de fond înaintat Tribunalului Vâlcea în scopul soluţionării recursului declarat de reclamanţi împotriva încheierii din 16 noiembrie 2011, pronunţată de Judecătoria Horezu, în dosarul nr. 2153/241/2011.

Prin decizia civilă nr. 765/R din 4 iulie 2012, Tribunalul Vâlcea a respins recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă ca inadmisibil şi, constatând că din eroare recursul declarat împotriva sentinţei din acelaşi dosar a fost ataşat fără repartizare aleatorie, a trimis acest recurs la repartizare aleatorie.

Recursul declarat împotriva sentinţei a fost declarat şi motivat în termenele prevăzute de art. 301, 303 din Codul de procedură civilă.

Recursul a fost legal timbrat, potrivit chitanţelor de la filele 36,37 din dosar.

În motivarea recursului, recurenţii au susţinut că se impune admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, a daunelor cominatorii, morale şi materiale până la soluţionarea acţiunii, întrucât terenul în litigiu, situat în punctul „La P. – La D.” în suprafaţă de 1360 mp. a aparţinut autorilor lor, potrivit actului de vânzare depus la dosar şi face parte din suprafaţa de 7 ha pentru care pârâtele au fost obligate să îi pună în posesie prin sentinţa civilă nr. 749/1995.

Recurenţii au mai susţinut că prezenta acţiune este admisibilă, întrucât nu pot cere realizarea dreptului, beneficiind de reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestui teren şi nu priveşte o stare de fapt. Sub primul aspect, recurenţii au precizat că prima instanţă a interpretat greşit efectele sentinţei nr. 903/CAF/2010 prin care susţin că a fost anulată hotărârea nr. 9/1999 privind trecerea terenului în litigiu în domeniul public al comunei, întrucât nu toţi pârâţii din acel dosar au exercitat calea de atac. Apartenenţa actuală a terenului la domeniul privat la comunei este susţinută şi de adresa emisă de Prefectura V..

Recurenţii au mai susţinut că soluţia criticată în prezent contravine altor dispoziţii din hotărâri judecătoreşti anterioare, precum sentinţa civilă nr. 414/2005, decizia civilă nr. 171/2005 şi nr. 755/2005 ale Curţii de Apel Piteşti, atât cu privire la obligarea comisiei locale de a-i pune în posesie pe terenul în litigiu care constituie vechiul amplasament al terenului autorilor lor, cât şi cu privire la dimensiunile terenului autorilor, diferite de cele ale terenului trecut în domeniul public.

De asemenea, recurenţii au mai precizat că respingând acţiunea ca inadmisibilă şi neanalizând excepţia puterii de lucru judecat şi a autorităţii de lucru judecat, prima instanţă a refuzat să judece, limitându-le dreptul de acces la justiţie. În temeiul art. 129 alin. 5, 6 din Codul de procedură civilă, instanţa era obligată să analizeze toate mijloacele de probă din dosar, inclusiv hotărârile ulterioare trecerii terenului în domeniul public.

Motivarea în drept a recursului s-a făcut în mod generic prin menţionarea art. 304 din Codul de procedură civilă, însă tribunalul apreciază că motivele invocate tind la aplicarea art. 304 pct. 8 şi 9, 304/1 din Codul de procedură civilă.

Recurenţii au depus concluzii scrise prin care au reiterat motivele din cererea de recurs, susţinând în esenţă că nu au la îndemână acţiunea în realizare faţă de împrejurarea că deţin adeverinţă de reconstituire pentru suprafaţa de 7 ha în care a fost inclusă şi suprafaţa în litigiu şi că au fost interpretate greşit efectele sentinţei nr. 903/CAF/2010.

Analizând recursul în raport de motivele invocate şi de prevederile legale aplicabile în materia dedusă judecăţii, tribunalul îl apreciază ca nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Prima instanţă a soluţionat cauza pe excepţia inadmisibilităţii reglementată în raport de caracterul subsidiar al acţiunii în constatare prev. de art. 111 din Codul de procedură civilă faţă de acţiunea în realizare.

Critica referitoare la încălcarea accesului la justiţie consacrat în plan constituţional şi prin art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât instanţa nu ar mai fi analizat excepţiile autorităţii de lucru judecat şi puterii de lucru judecat este neîntemeiată. Astfel, tribunalul reţine în primul rând că pretinsa neanalizare nu putea fi invocată de către recurenţii reclamanţi, ci de partea care a invocat excepţiile pretins a fi fost neanalizate, respectiv Primăria comunei P. (potrivit cererii de la filele 199, 200 din dosar), iar pe de altă parte puterea de lucru judecat întemeiată pe anumite hotărâri judecătoreşti constituie o chestiune legată de fondul pretenţiei dedusă judecăţii.

Astfel cum rezultă din cuprinsul motivelor de recurs, recurenţii au susţinut că nu au la îndemână acţiunea în realizare, întrucât deţin adeverinţa de reconstituire a dreptului de proprietate de la fila 30 din dosar, pentru suprafaţa de 7 ha în care este inclusă şi suprafaţa în litigiu, de 1360 mp. situată în pct. „La P. – La D.” şi că în prezent potrivit sentinţei civile nr. 903/CAF/2010 terenul a revenit în domeniul privat, putând fi retrocedat, astfel cum se susţine şi prin adresa emisă de Prefectura Vâlcea şi aflată la fila 16 din dosarul de fond.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare dedusă prezentei judecăţi, tribunalul reţine că potrivit art. 111 din Codul de procedură civilă o asemenea acţiune are caracter subsidiar în raport cu o acţiune în realizare a cărei consacrare generală se regăseşte în art. 109 din Codul de procedură civilă.

În speţă, relevante sub aspectul excepţiei asupra căreia instanţa era datoare să se pronunţe mai înainte de a intra în cercetarea fondului pretenţiei, potrivit art. 137 alin. 1 din Codul de procedură civilă sunt două aspecte: faptul că terenul care formează obiectul material al dreptului subiectiv pretins a format obiectul Legii fondului funciar nr. 18/1991, respectiv că reîntoarcerea dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei îndreptăţite (persoana deposedată ca efect al colectivizării sau moştenitorii) era suspusă prevederilor acestei legi şi faptul că în cursul aceste proceduri administrativ – jurisdicţionale sau exclusiv jurisdicţionale (pentru litigiile declanşate de către reclamanţi în aplicarea legii speciale) a fost modificat regimul juridic al terenului, acesta fiind înscris în domeniul public al comunei. Aceste aspecte sunt confirmate de părţile din cauză şi de hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile anterioare.

În consecinţă, realizarea dreptului de proprietate a cărui constatare s-a pretins prin prezenta acţiune se poate face numai prin parcurgerea căilor generate de legile speciale care reglementează situaţiile expuse, respectiv legea fondului funciar şi Legea contenciosului administrativ.

Procedura specială (calificare dată de natura legii care o reglementează) de stabilire la cerere a dreptului de proprietate asupra unui teren, prin constituire sau reconstituire, reprezintă un mijloc legal pentru realizarea dreptului de proprietate pretins, iar eludarea acestui mijloc legal de realizare a dreptului, prin acţiunea subsidiară prevăzută de art. 111 Cod procedură civilă, nu este admisibilă. Altfel spus, persoanele interesate trebuie să uzeze de toate căile, acţiunile prevăzute de această lege în scopul stabilirii dreptului de proprietate., finalizată prin emiterea titlului de proprietate.

Tribunalul apreciază că este neîntemeiată susţinerea potrivit căreia recurenţii deţine adeverinţa de reconstituire de la fila 30 din dosarul de fond şi nu au astfel la îndemână acţiunea în realizare, întrucât potrivit deciziei nr. 1/1997 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţiile Unite(în prezent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) , o asemenea adeverinţă constituie un act premergător ce conferă doar un drept virtual de proprietate şi creează raporturi juridice numai între organele administrative competente şi persoanele vizate.

Este real că recurenţii au solicitat pe calea acţiunilor în justiţie îndeplinirea de către comisiile competente în procedura specială a obligaţiilor ulterioare validării, respectiv punerea în posesie şi emiterea titlului de proprietate şi că în prezent există emis un asemenea titlu , respectiv având nr. 267/25717/1997 (fila 182). O asemenea împrejurare nu poate fi de natură însă a schimba caracterul subsidiar al prezentei acţiuni în constatare, dat fiind şi cel de-al doilea aspect referitor la modificarea regimului juridic al terenului prin hotărârea nr. 9/1999 (fila 170 din dosarul de fond).

Relevanţa acestei modificări a regimului juridic este statuată prin sentinţa civilă nr. 317/2012 a Judecătoriei Horezu (filele 202-205 din dosar), rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 581/R din 17 mai 2012 a Tribunalului Vâlcea, prin care a fost respinsă acţiunea recurenţilor având ca obiect atribuirea terenului prin emiterea titlului de proprietate.

Cu privire la aspectul legat de modificarea ulterioară a regimului juridic al terenului, contrar susţinerilor recurenţilor, tribunalul reţine că până în prezent nu există o hotărâre judecătorească de anulare a actului administrativ de trecere în domeniul public a terenului. În acest sens, se constată că prin decizia nr. 1648/2010 a Curţii de Apel Piteşti (fila 180) a fost modificată în tot sentinţa nr. 903/2010 prin care fusese anulată hotărârea nr. 9/1999 şi respinsă acţiunea pe considerentul că a fost formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Lămurirea întinderii acestei hotărâri judecătoreşti în sensul pretins de către recurenţi, respectiv acela că sentinţa ar fi fost pronunţată în contradictoriu şi cu alţi pârâţi care nu au declarat recurs, nu poate fi făcută în prezenta cauză, ci eventual pe procedura reglementată de art. 281/1 din Codul de procedură civilă sau într-o cale extraordinară de atac.

Mai mult, în prezenţa soluţiei irevocabile menţionată mai sus, recurenţii au posibilitatea de a exercita o nouă acţiune în anulare în contradictoriu cu pârâţi cu calitate procesuală pasivă, acţiune ale cărei condiţii de exercitare, inclusiv sub aspectul termenului, nu pot fi analizate în prezenta cauză, întrucât exced obiectului dedus judecăţii, în sensul art. 129 alin. 6 din Codul de procedură civilă.

În consecinţă, în prezenţa celor două proceduri speciale descrise anterior, care conţin toate mijloacele legale de realizare a dreptului pretins prin prezenta cerere, tribunalul apreciază ca legală şi temeinică sentinţa recurată, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă va respinge recursul ca nefondat.

Cu privire la cuprinsul cererii de recurs, tribunalul constată că solicitarea privind obligarea pârâţilor la plata daunelor cominatorii, a daunelor morale şi materiale până la soluţionarea prezentei acţiuni, constituie o cerere nouă, formulată direct în recurs, contrar prevederilor art. 294 alin. 1 din Codul de procedură civilă, aplicabil la judecata în recurs, potrivit art. 316 din Cod, astfel încât nu poate fi analizată.

Domenii speta

Spete similare