R O M Â N I A
JUDECĂTORIA MOTRU
Ordin de protecţie
Instanţa a respins cererea reclamantei de emitere a unui ordin de protecţie deşi anterior mai obţinuse o hotărâre judecătorească prin care s-a emis împotriva aceluiaşi pârât un ordin de protecţie, instanţa considerând că, în lipsa dovedirii unor fapte ulterioare, nu se mai poate dispune o măsură de acelaşi gen.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Motru la data de 20.05.2015, sub nr. …./263/2015, reclamanta C. R. E. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul C. I., ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună instituirea unui ordin de protecţie împotriva pârâtului constând în obligarea acestuia la păstrarea unei distanţe minime de 100 m faţă de reclamantă şi minorii C. A. L., născută la data de 05.05.2012 şi C. L.C., născut la data de 26.04.2008, precum şi faţă de locuinţa acestora.
A mai solicitat reclamanta să se interzică pârâtului orice contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu reclamanta şi cei doi minori şi de a se deplasa în localitatea Mătăsari, unde locuieşte reclamanta.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că este soţia pârâtului şi ca urmare a suferinţelor pricinuite de acesta şi a comportamentului său violent, în data de 05.02.2015 a promovat acţiune de divorţ.
A mai arătat că prin sentinţa civilă nr. …./19.03.2015, pronunţată în dosarul nr. …./263/2015 al Judecătoriei Motru, definitivă prin respingerea apelului de către Tribunalul Gorj, s-a dispus emiterea unui ordin de protecţie în favoarea victimei reclamante C. R. E., prin care pârâtul a fost obligat la păstrarea unei distanţe maxime de 100 m faţă de reclamantă şi locuinţa acesteia, interzicându-i în acelaşi timp pârâtului orice contact telefonic, prin corespondenţă sau în orice mod cu reclamanta, toate aceste măsuri fiind luate pe o perioadă de 4 luni.
A mai învederat faptul că pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa, în baza probelor administrate, respectiv audiere de martori şi înscrisuri, a concluzionat că pârâtul a exercitat acte de violenţă fizică şi verbală şi ameninţări în mod repetat faţă de reclamantă, producându-i astfel atât suferinţe fizice cât şi psihice.
A menţionat de asemenea faptul că pârâtul nu a respectat obligaţiile stabilite de instanţă, în sensul că de mai multe ori a venit în localitatea unde domiciliază reclamanta, pe care a ameninţat-o, a scuipat-o şi căreia i-a adresat cuvinte jignitoare, aceasta din urmă fiind nevoită să anunţe organele de poliţie şi să formuleze o plângere penală.
A mai arătat că în toată această perioadă, pârâtul a vizitat de câteva ori minorul L. C., la scoală, şi a vorbit cu acesta de mai multe ori la telefon. Că, după fiecare vizită, a fost anunţată de doamna învăţătoare cu privire la faptul că minorul devine agitat şi manifestă un comportament schimbat, stare tensionată pe care acesta o manifestă şi acasă, după convorbirile cu tatăl său.
A mai precizat reclamanta că părţile s-au despărţit în fapt la data de 29.01.2015, când reclamanta a fost agresată fizic de pârât şi obligată la perversiuni sexuale, fiind lovită cu brutalitate, cu palmele şi pumnii, ceea ce a condus la intervenţia organelor de poliţie care au anunţat ambulanţa transportând-o pe reclamantă la spitalul B.de A..
Din cauza conjuncturii în care a fost nevoită să părăsească domiciliul conjugal, reclamanta nu a putut să-şi vadă copii decât după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, prin care s-a dispus, pe cale de ordonanţă preşedinţială, stabilirea domiciliului minorilor la locuinţa mamei, până la definitivarea divorţului.
A mai menţionat că până la pronunţarea sentinţei, copiii au locuit cu pârâtul care şi faţă de aceştia a avut un comportament necorespunzător, lovindu-l pe minorul L. C. şi fiind violent verbal cu ambii copii, astfel că, în prezent aceştia manifestă o stare de temere faţă de tatăl lor.
A menţionat că înţelege să dovedească cele afirmate cu înscrisuri, adresă la poliţie şi audierea martorei C. A..
Au fost depuse înscrisurile de la filele 18-23.
În formularul de cerere depus la dosarul cauzei de reclamantă conform solicitărilor instanţei, reclamanta a menţionat în susţinerea cererii faptul că pârâtul se deplasează săptămânal în localitatea M., unde domiciliază victima şi cei doi minori, urmărind atât victima cât şi pe minorul L. C., o ameninţă pe victimă şi îi adresează cuvinte jignitoare, motiv pentru care reclamanta trăieşte într-o continuă stare de spaimă şi insecuritate, temându-se pentru viaţa sa.
A mai precizat că pârâtul a exercitat acte de violenţă fizică şi verbală în mod repetat asupra victimei şi faţă de minorul C. L., iar în urma violenţelor fizice victima posedă certificat medico legal.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, arătând că reclamanta este soţia sa, iar din căsătorie au rezultat doi copii şi în prezent au un dosar de divorţ intentat de reclamantă.
A mai menţionat, în apărare, faptul că niciodată nu a avut o atitudine agresivă faţă de reclamantă sau faţă de minori şi nu există nici un fel de dovezi în acest sens.
A precizat că reclamanta a părăsit domiciliul conjugal şi timp de aproape 4 luni avut grijă împreună cu mama sa de copii, fără ca reclamanta să contribuie la întreţinerea minorilor.
Că, după ce reclamanta a preluat minorii în baza hotărârii judecătoreşti, aceasta i-a interzis să aibă legături cu aceştia, menţionând că aceasta a doua acţiune pentru obţinerea ordinului de protecţie este făcută cu scopul de a obţine încredinţarea minorilor de la instanţa care judecă divorţul.
În dovedire a solicitat proba cu martorii B. P. şi P. G..
În cauză au fost ascultaţi martorii propuşi de părţi şi minorul C. L. C..
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:
Prin cererea sa, reclamanta a solicitat emiterea unui ordin de protecţie în favoarea sa şi a minorilor C. A. L., născută la data de 05.05.2012 şi C. L. C., născut la data de 26.04.2008 şi obligarea pârâtului la păstrarea unei distanţe minime de 100 m faţă de reclamantă şi minori, precum şi faţă de locuinţa acestora, interzicerea pârâtului să aibă orice contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu reclamanta şi cei doi minori şi de a se deplasa în localitatea M., unde locuieşte reclamanta.
În faţa instanţei, reclamanta a reluat verbal aspectele prezentate în cererea de chemare în judecată şi expuse anterior în lucrarea de faţă, arătând că îi este teamă pentru soarta sa şi a minorilor rezultaţi din căsătorie.
Pârâtul, ascultat în instanţă, a negat verbal săvârşirea actelor de agresiune fizică şi verbală de care este acuzat, arătând că nu s-a deplasat la locuinţa reclamantei, nu a urmărit-o pe acesta, şi că singurele întrevederi cu reclamanta au avut loc la sediul poliţiei, unde reclamanta a stabilit să se întâlnească pentru a da posibilitatea pârâtului să-şi vadă minorii.
În fapt, reclamanta este căsătorită cu pârâtul şi din căsătorie au rezultat doi minori. În timpul relaţiei, părţile împreună cu minorii au convieţuit în locuinţa bunicilor din partea tatălui. La data de 29.01.2014, în urma unui conflict soldat cu acte de violenţă fizică şi verbală, părţile s-au despărţit în fapt, copiii rămânând în locuinţa bunicilor. Reclamanta a promovat ulterior acţiune de divorţ, dosarul fiind înregistrat pe rolul Judecătoriei Motru sub nr. …../263/2015, în curs de derulare.
Prin sentinţa nr. …../05.03.2015 pronunţată de Judecătoria Motru, instanţa a stabilit, la solicitarea reclamantei şi pe cale de ordonanţă preşedinţială, domiciliul minorilor la locuinţa reclamantei din com. M., unde aceştia locuiesc şi în prezent.
Ulterior, prin sentinţa civilă nr. … din 19.03.2015, instanţa la solicitarea reclamantei a emis şi un ordin de protecţie în favoarea acesteia prin care l-a obligat pe pârât să păstreze o distanţă maximă de 100 m faţă de reclamantă şi locuinţa acesteia şi i-a interzis pârâtului orice contact, inclusiv telefonic prin corespondenţă sau în orice alt mod cu reclamanta.
În cauza de faţă, reclamanta a solicitat un nou ordin de protecţie, de această dată şi în favoarea minorilor, susţinând că este în continuare agresată verbal de pârât prin ameninţări şi proferare de cuvinte jignitoare. De asemenea, a mai arătat că pârâtul a exercitat acte de violenţă fizică şi verbală, în mod repetat, împotriva sa şi a minorului C. L. D.
În raport de aspectele reţinute mai sus şi în vederea soluţionării cererii reclamantei de a se emite urgent un ordin de protecţie, va trebui stabilit cadrul normativ aplicabil în cauză.
Potrivit art. Potrivit art. 23 alin. 1 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, „persoana a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei poate solicita instanţei ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecţie , prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre următoarele măsuri-obligaţii sau interdicţii: evacuarea temporară a agresorului din locuinţa familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate; reintegrarea victimei şi după caz a copiilor în locuinţa familiei; limitarea dreptului de folosinţă al agresorului numai asupra unei părţi a locuinţei comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima; obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de victimă, faţă de copiii acesteia sau faţă de alte rude ale acesteia ori faţă de reşedinţa, locul de muncă sau unitatea de învăţământ a persoanei protejate; interdicţia pentru agresor de a se deplasa în anumite localităţi sau zone determinate pe care persona protejată le frecventează ori le vizitează periodic, interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu victima, obligarea agresorului de a preda poliţiei armele deţinute, încredinţarea copiilor minori sau stabilirea reşedinţei acestora. ” La alin. 2 al aceluiaşi articol, legea prevede că, „ prin aceeaşi hotărâre, instanţa poate dispune şi suportarea de către agresor a chiriei şi/sau a întreţinerii pentru locuinţa temporară unde victima, copiii minori sau alţi membrii de familie locuiesc sau urmează să locuiască din cauza imposibilităţii de a rămâne în locuinţa familială”.
Acelaşi act normativ, la art. 5, defineşte noţiunea de membru de familie, după cum urmează : a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; b) soţul/soţia şi/sau fostul soţ/fosta soţie; c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc; d) tutorele sau altă persoană care exercită în fapt ori în drept drepturile faţă de persoana copilului; e) reprezentantul legal sau altă persoană care îngrijeşte persoana cu boală psihică, dizabilitate intelectuală ori handicap fizic, cu excepţia celor care îndeplinesc aceste atribuţii în exercitarea sarcinilor profesionale.
Examinând conţinutul dispoziţiilor legale enunţate mai sus, se constată că situaţia de fapt dedusă judecăţii se încadrează formal situaţiilor reglementate de Legea nr. 217/2003, care se dedică exclusiv protecţiei şi promovării intereselor victimelor violenţei în familie.
La soluţionarea prezentei cauze, instanţa va avea în vedere, în egală măsură, dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, practica Curţii Europene a drepturilor Omului, instituţii ce abordează într-o manieră generală protejarea drepturilor omului la nivelul întregii Europe, ca făcând parte din dreptul nostru intern întrucât, potrivit Constituţiei României, tratatele ratificate de Parlament, conform legii, fac parte din dreptul intern.
Raportând la situaţia de fapt descrisă în cererea de chemare în judecată, instanţa costată incidente pentru protejarea drepturilor acesteia dispoziţiile art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care protejează dreptul la viaţa privată a persoanei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat anterior, în diverse contexte, că noţiunea de viaţă privată include integritatea fizică şi psihică a unei persoane şi că statele, prin intermediul structurilor sale, inclusiv al autorităţii judecătoreşti, au o obligaţia pozitivă de a preveni nerespectarea de către alte persoane a integrităţii fizice si morale a unui individ atunci când autorităţile ştiu sau ar fi trebuit sa ştie despre aceste nerespectări (a se vedea, Costello-Roberts impotriva Regatului Unit, nr. 38.719/97, pct. 118, 10 octombrie 2002, si M.C. impotriva Bulgariei, nr. 39.272/98, pct. 73 si 149, CEDO 2003-XII).
În opinia Curţii, trebuie stabilit dacă autorităţile ştiau sau ar fi trebuit să ştie la acel moment de existenta unui risc real si imediat pentru viaţa sau integritatea fizică a unui individ si daca acestea au omis să ia măsuri în domeniul competentelor lor, masuri care, potrivit unei analize rezonabile, ar fi fost de aşteptat sa evite acel risc.
În cauza de faţă, în mod concret, nu există suficiente indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că au existat acte de ameninţare, de agresiune verbală cu consecinţa afectării integrităţii psihice a reclamantei şi a minorilor, a vieţii intime a acestora, precum şi acte de agresiune fizică de natură să provoace temere oricărei persoane şi să creeze convingerea producerii în viitor a unor consecinţe negative, săvârşite recent de către pârâtul C. I.
Susţinerile reclamantei nu sunt confirmate de mărturisirile martorilor ascultaţi în sala de judecată, din cuprinsul cărora nu se desprind suficiente astfel de indicii temeinice.
Aşadar, bunica reclamantei, ascultată în calitate de martor, a semnalat săvârşirea unor acte de ameninţare de către pârât, cu ocazia întâlnirii la sediul poliţiei, însă martora nu a fost prezentă la faţa locului, relatările sale cuprinzând aspecte pe care le-a auzit de la reclamantă şi nu constatate prin propriile simţuri.
Bunica a mai relatat că, din spusele reclamantei cunoaşte faptul că aceasta ar fi urmărită de o persoană angajată de către pârât să întreprindă acest lucru, aspect pe care reclamanta îl ştie la rândul său din spusele vecinilor, fără să fi simţit prin propriile simţuri că este urmărită de vreo persoană
În privinţa minorilor, martora a arătat că pârâtul nu a exercitat acte de violenţă împotriva acestora, iar minorii vor să-şi vadă tatăl şi uneori cer să se întâlnească cu el.
De asemenea, martorul P. G., propus de pârât, a declarat că l-a însoţit pe acesta de două ori la şcoala unde învaţă băiatul şi o dată la poliţie, ocazie cu care pârâtul a avut întâlniri cu proprii copii.
Martorul a declarat că, de fiecare dată, pârâtul a avut un comportament civilizat, nu au existat acte violente de nicio natură, că minorii au manifestat ataşament faţă de tatăl lor, acest din urmă aspect rezultând şi din relatările minorului C. L. C. care a arătat că nu doreşte să întrerupă legăturile cu tatăl său, de care uneori îi este dor.
Reclamanta, pentru a dovedi săvârşirea unor acte de violenţă fizică de o deosebită gravitate a depus la dosarul cauzei, în timpul dezbaterilor, o fotografie în care apare minorul C. L. C. cu diferite leziuni la nivelul capului.
Întrebată, în mod direct, cu privire la cauza producerii acelor leziuni, reclamanta a susţinut verbal în instanţă că au fost provocate de pârât prin acte de lovire.
Ascultat din nou, în cameră de consiliu, minorul a declarat cu privire la leziunile cuprinse în fotografie că, în timp ce se juca cu verişoara sa V., a căzut şi s-a lovit la cap, iar bubiţa pe care a avut-o la buză a apărut într-o dimineaţă, minorul declarând că leziunile nu au fost provocate de pârât, susţinerile acestuia din urmă fiind confirmate de fiul său.
În atare condiţii, se constată că reclamanta nu a furnizat suficiente probe care să ateste dincolo de orice îndoială rezonabilă existenţa unor fapte de agresiune săvârşite de pârât în perioada ulterioară emiterii primului ordin de protecţie.
Instanţa nu contestă că, în trecut nu au existat astfel de fapte, care au pus în pericol integritatea fizică şi psihică a reclamantei, aspect constatat printr-o hotărâre judecătorească ce a instituit un prim ordin de protecţie, însă trebuie menţionat că emiterea unui astfel de ordin este una provizorie dispusă pe un anumit termen, astfel că în lipsa unor fapte ulterioare nu se mai poate dispune o măsură de acelaşi gen, numai pe considerentul că starea de pericol creată de fapte petrecute în trecut s-ar putea menţine şi în viitor.
Pentru emiterea unui nou ordin de protecţie era necesară dovedirea unor noi fapte din partea pârâtului care să creeze convingerea că acesta persistă în comiterea lor şi reprezintă în continuare un pericol pentru persoana reclamantă, în cauza de faţă nefiind făcută o astfel de dovadă.
Trebuie arătat că emiterea unui ordin de protecţie reprezintă o măsură luată pentru protejarea drepturilor unei persoane, dar totodată constituie şi o ingerinţă în dreptul la viaţa privată a persoanei împotriva căreia s-a dispus, ingerinţă care trebuie justificată şi proporţională cu gravitatea faptelor săvârşite.
Cum în cauza de faţă, nu s-a făcut dovada certă a săvârşirii unor fapte care să reprezinte un pericol pentru reclamantă şi copii săi, instanţa nu va dispune niciuna dintre măsurile solicitate de reclamantă, cu atât mai mult cu cât minorii sunt ataşaţi de tatăl lor şi nu pot fi lipsiţi în totalitate de prezenţa acestuia.
O astfel de soluţie nu va încuraja pe reclamant să se deplaseze la locuinţa reclamantei sau să o contacteze pe aceasta prin alte mijloace, să exercite acte abuzive de natură să afecteze integritatea fizică şi psihică a reclamantei, ci reprezintă o modalitate de respectare a drepturilor fiecăreia dintre părţi.
De fapt, în definitiv, judecătorul în calitate de reprezentant al autorităţii judecătoreşti, instituţie inerentă oricărei ordini juridice şi oricărei societăţi, este chemat la responsabilitatea profundă de a judeca, a fi arbitrul onoarei, averii şi vieţii cetăţeanului, ca, în baza regulilor de drept, împărţind dreptatea, să dea fiecăruia dreptul pe care îl are.
Conform acestui raţionament, constatând că reclamantul are o relaţie bună cu proprii copii care acceptă să păstreze legături cu acesta, stabilind şi faptul că pentru creşterea minorilor este necesară contribuţia ambilor părinţi, care pentru luarea unor decizii comune în interesul minorilor vor trebui să comunice prin intermediul mijloacelor de comunicare moderne, instanţa nu va interzice pârâtului orice contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu reclamanta şi nici cu minorii.
Instanţa nu constată oportună nici păstrarea unei distanţe faţă de reclamantă şi locuinţa acesteia, considerând că în felul acesta s-ar aduce atingere unuia din drepturile fundamentale ale oricărui cetăţean, acela de liberă circulaţie, în lipsa unor fapte dovedite în instanţă.
Totodată trebuie menţionat că se impune necesară încetarea acestei modalităţi de întâlnire a minorilor cu tatăl lor la poliţie, deoarece locaţia nu este una prielnică pentru buna dezvoltare a copiilor care trebuie să se bucure în egală măsură de ambii părinţi în locuri destinate copiilor, precum parcurile cofetăriile şi nu sediile poliţiei.
Aşadar, în raport de acestea, instanţa va respinge cererea reclamantei.
Totodată, instanţa aduce în atenţia ambilor părinţi că problemele lor de căsnicie se răsfrâng într-un mod dăunător asupra dezvoltării normale a propriilor minori, care se află în postura de a suporta această situaţie conflictuală, străină lor, astfel că rezolvarea amiabilă, cât mai paşnică, a situaţiei de faţă constituie o responsabilitate primordială. Menţionează instanţa că dreptul părintesc nu oferă părintelui doar o îndreptăţire asupra minorului, ci include în structura sa obligaţia fiecărui părinte de a depune diligenţe pentru o dezvoltare normală a propriului copil.
De aceea, pune în vedere pârâtului să evite situaţiile tensionate şi să aibă un comportament paşnic în prezenţa reclamantei, care, la rândul ei, va trebui prin bună înţelegere să pună la dispoziţia pârâtului pe cei doi minori, toate acestea fiind necesare în interesul superior al copiilor, care au nevoie de un climat liniştit pentru buna dezvoltare.