Contracte de muncă

Este atributul instanţei să emită judecăţile pe care le socoteşte a fi în concordanţă cu dispoziţiile legale şi situaţia de fapt, câtă vreme acestea se circumscriu motivelor de fapt şi de drept relevante în cauză. Deşi în sarcina reclamantului se reţine încălcarea dispoziţiilor contractului individual de muncă, obligaţia ce se pretinde  a fi încălcată nu e  cuprinsă în CIM, în fapt Carta Universităţii fiind aceea care la art.41  enumeră limitativ situaţiile în care personalul didactic este în conflict de interese, printre care şi desfăşurarea de activităţi în cadrul unor comisii de doctorat, de masterat sau de licenţă organizate de către alte universităţi, fără aprobarea Senatului universitar, în art.42 reglementând modalitatea de ieşire a unui salariat dintr-un conflict de interese ivit, precum şi faptul că în situaţia în care nu se iese din starea de conflict de interese pot fi aplicate sancţiunile de destituirea din funcţia de conducere sau după caz, desfacerea contractului individual de muncă. Neexistând  criterii de determinare  a condiţiilor ce trebuie respectate pentru obţinerea aprobării de participare la comisii de doctorat şi nefiind îndeplinite condiţiile de previzibilitate a oricărei dispoziţii cu caracter normativ,  Carta internă aplicabilă în cauză nu a satisfăcut exigenţele de previzibilitate şi nu a oferit garanţii de protecţie împotriva arbitrariului. Carta universitară nu poate conţine prevederi contrare legislaţiei în vigoare. Nerespectarea legilor în conţinutul Cartei universitare atrage nulitatea de drept a actului respectiv.  Prevederea invocată în aplicarea sancţiunii disciplinare, din  Carta Universităţii pârâte cuprinde o normă de comportare care , de fapt, conţine o limitare  a libertăţii academice, ce implică şi dreptul de a participa la comisii de doctorat.

Pentru a se putea acorda daune morale, un atac la onoarea sau reputaţia unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să se manifeste într-o manieră susceptibilă de a cauza un prejudiciu în exercitarea dreptului

Prin cererea adresată Tribunalului Gorj şi înregistrată sub nr. 9337/95/2013, reclamantul P.Gh.a chemat în judecată pe pârâta Universitatea …. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: anularea deciziei nr. 1624/18.03.2013 emisă de Rectoratul Universităţii prin care i s-a desfăcut disciplinar contractul individual de muncă nr. 67/01.10.1993, restabilirea situaţiei anterioare („Restitutio in integrum"), în sensul obligării intimatei să procedeze la reîncadrarea sa în postul şi în funcţia deţinută anterior desfacerii disciplinare a contractului de muncă (profesor universitar, doctor inginer, în cadrul Facultăţii de Inginerie, Departamentul IMST),obligarea intimatei la plata, integrală, actualizată în funcţie de rata inflaţiei, a tuturor drepturilor cuvenite, începând cu data de 22.11.2013 (inclusiv toate sporurile) până la reintegrarea efectivă în postul şi funcţia deţinute anterior desfacerii disciplinare a contractului de muncă şi reprimirii sale în comunitatea universitară,obligarea intimatei la plata tuturor obligaţiilor legale, sociale, de sănătate, îa fondul de pensii etc, cu caracter lunar, pe care ar fi trebuit să le achite la bugetul consolidat al statului în calitate de angajator, ca angajat, începând cu data de 22.11.2013 până la data reintegrării efective, în postul şi funcţia deţinută anterior desfacerii disciplinare a contractului de muncă, perioada respectivă urmând a fi considerată ca vechime neîntreruptă în muncă. Obligarea intimatei la plata unor daune morale, ca urmare a lezării imaginii publice prin emiterea deciziei de desfacere disciplinară a contractului de muncă, într-un cuantum ce va fi apreciat de instanţă şi obligarea intimatei la suportarea cheltuielilor de judecată, precum şi a tuturor celorlalte cheltuieli, ce sunt sau vor fi efectuate în legătură cu cauza respectivă.  În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că a îndeplinit funcţia didactică de profesor universitar, având o vechime de peste 20 de ani în cadrul pârâtei. Fiind un specialist al domeniului în care profesa, a fost solicitat să participe în calitate de referent oficial ( membru specialist) în diferite comisii de doctorat în Sistem IOSUD de către Şcoala Doctorală a Universităţii din Petroşani. În conformitate cu Fişa de Autoevaluare Anuală, elaborată pe baza contractului colectiv de muncă, participarea la comisii de doctorat este considerată a fi criteriul de performanţă.

S-a susţinut că potrivit dispoziţiilor art.168, alin.2 din Legea nr. 1/2011 „Comisia de susţinere publică a tezei de doctorat este propusă de conducătorul de doctorat şi aprobată de conducerea IOSUD. Comisia de doctorat este alcătuită din cel puţin 5 membri: preşedintele, ca reprezentant al IOSUD, conducătorul de doctorat şi cel puţin 3 referenţi oficiali din ţară sau din străinătate, specialişti în domeniul în care a fost elaborată teza de doctorat şi din care cel puţin doi îşi desfăşoară activitatea în afara IOSUD respective".

Organizarea şi componenţa comisiei de doctorat pentru susţinerea publică a tezei de doctorat este atributul exclusiv al Instituţiei Universitare Doctorale (IOSUD), ce organizează studiile doctorale respective (potrivit art. 168 aîin.2 din Legea nr. 1/2011), iar potrivit art. 72 din H.G. nr. 681/2011 (privind aprobarea studiilor universitare de doctorat) la capitolul „Drepturile Conducătorului de Doctorat" lit.c, include şi „Dreptul de a propune comisia de doctorat".

A arătat ca deşi a participat în perioada 2011-2013 şi în alte comisii de doctorat şi acest aspect era cunoscut de Rectorul Universităţii care elibera adeverinţa de încadrare unde avea funcţia de bază, nici acesta şi nici Rectorul Universităţii organizatoare a sesiunilor de doctorat nu i-au solicitat o aprobare din partea Senatului Universităţii şi nu au condiţionat participarea acestuia în cadrul comisiilor respective de obţinerea unei astfel de aprobări.

A mai arătat faptul că cercetarea disciplinară a fost formală şi desfăşurată în grabă fără a i se aduce la cunoştinţă faptele, normele juridice pretins încălcate şi consecinţa încălcării lor.

De asemenea, decizia contestată nu face referire Ia apărările sale şi motivele pentru care i-au fost respinse, iar din comisia de cercetare disciplinară au făcut parte şi persoane din conducerea Senatului Universităţii pârâte.

 Petitul referitor la solicitarea de daune morale a fost motivat prin aceea că decizia nr. 1624/18.11.2013, reprezintă o decizie abuzivă care îi lezează demnitatea şi imaginea publică, producând un stres şi o tensiune pentru el şi pentru familia sa, pe lângă consecinţele pecuniare, fiind lipsit şi de confortul unei situaţii reale în zeci de ani, prin muncă.

 În apărare pârâta a formulat şi a depus al dosar întâmpinare solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

S-a arătat că au fost respectate dispoziţiile art. 250 Codul Muncii deoarece desfacerea disciplinară a contractului de munca corespunde gravităţii faptei iar individualizarea acesteia a fost  corectă.  Gradul de vinovăţie al salariatului este unul ridicat, având în vedere abaterile disciplinare cu caracter repetat constatate, conflictul de interese în care acesta s-a aflat pentru o perioadă mare de timp, precum şi cele reţinute şi menţionate cu ocazia cercetării disciplinare prealabile. Comportarea anterioară salariatului nu a fost una tocmai corespunzătoare, având în vedere faptul că, prin decizia Rectorului Universităţii nr. 911/03.07.2013 acesta a mai fost sancţionat disciplinar cu diminuarea salariului de baza cu 20% pe o perioadă de 2 luni conform disp. art. 312 alin. 2 din Legea 1/2011.

Urmările abaterii, constau în nerespectarea prevederilor legale şi a reglementărilor interne, prin încălcarea normelor de comportare care dăunează interesului învăţământului şi prestigiului Universităţii, precum şi în existenţa conflictului de interese permanent în care s-a aflat persoana în cauză, în acest ultim caz, domnul profesor având obligaţia ca în termen de cel mult 30 zile calendaristice să iasă din această situaţie juridică, obligaţie pe care nu a înţeles să o îndeplinească întocmai.

S-a mai susţinut că în cuprinsul deciziei contestate este descrisă fapta arătându-se că au fost încălcate dispoziţiile art. 41 lit. e din Carta Universităţii prin aceea că nu a fost dezbătută şi nu a fost obţinută aprobarea Senatului Universităţii pentru a desfăşura activităţi în cadrul unor comisii de doctorat organizate de către o altă Universitate şi anume Universitatea din Petroşani. Prin această faptă au fost încălcate şi disp. art. 38 lit. g din Codul de etică şi deontologie profesională care prevede: „Personalul didactic, de cercetare şi didactic auxiliar, titular este îh conflict de interese dacă se află în una dintre următoarele situaţii: desfăşoară activităţi îh cadrul unor comisii de doctorat, de maşter sau de licenţă,organizate de către alte universităţi, fără aprobarea Senatului universitar".

Prin săvârşirea acestei abateri disciplinare de către reclamant au fost încălcate şi prevederile art. 122 alin. 1 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Universităţii, dar şi normele de comportare care dăunează interesului învăţământului şi prestigiului Universităţii cuprinse în Carta Universităţii, Codul de etică şi deontologie profesională, Regulamentul de ordine interioară, contractul colectiv de muncă aplicabil, contractul individual de muncă precum şi fişa postului.

Ca o consecinţă a aplicării sancţiunii disciplinare prin Hotărârea Senatului Universităţii nr. 313/15.11.2013, s-a aprobat excluderea acestuia din comunitatea universitară în temeiul art. 40 alin, 3,art. 41 lit e,art. 42 alin. 3 şi ait. 43 alin. 2 din Carta Universităţii.

S-a mai susţinut că motivele pentru care au fost înlăturate apărările reclamantului au fost menţionate la punctul 5 din decizie şi au constat atât în aceea că reclamantul şi-a recunoscut fapta cât şi în aceea că în perioada 01.01.2011-31.10,2013 nu există nici o aprobare a Senatului Universităţii în vederea participării reclamantului în cadrul unor comisii de doctorat la Universitatea din Petroşani

S-a mai susţinut că reclamantul a fost convocat la cercetarea disciplinară şi pe parcursul acesteia s-a respectat dreptul la apărare.

Sancţiunea disciplinară a fost aplicată în temeiul Legi 1/2011, lege care primează faţă de Codul Muncii şi care are aplicabile dispoziţiile art. 248 alin. 1, Kt. c din acest act normativ.

În privinţa caracterului repetat al abaterilor disciplinare săvârşite de reclamant, anterior desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă acesta în cadrul şedinţelor de departament a avut intervenţii necontrolate constând îh acuze calomnioase şi injurii la adresa colegilor lui, în special a celor care ocupă funcţii de conducere. Aceste manifestări au fost consemnate în procesul verbal al şedinţei departamentului din data de 04,04.2013, în care reclamantul a acuzat lipsa unei săli de lectură a facultăţii. în aceiaşi şedinţă a departamentului, prezentându-se Raportul de evaluare instituţională a universităţii întocmit cu scopul evaluării universităţii de către o comisie de evaluatori externi European University Association, reclamantul în loc să recunoască eforturile făcute de colegii care au elabora acest Raport i-a acuzat pe aceştia că au beneficiat de bani de la organizatorii proiectului ce avea drept obiectiv evaluarea universităţii, lucru total neadevărat, întrucât nici o persoană din universitate nu a beneficiat de bani sau alte foloase, câştigul fiind doar al universităţii care a fost evaluat de evaluatori externi fără nici un cost.

Alte abateri ale reclamantului au constat în refuzul de a întocmi situaţia centralizatoare privind rezultatele propriei activităţi de cercetare pe perioada 2008-2012,salarizare pertinentă întrucât în fişa postului reclamantului au fost prevăzute 90 de ore de activităţi la dispoziţia directorului de departament( întocmire situaţii, documente, activităţi departament); obiecţiuni lipsite de temei la fişele postului; falsificarea raportării din fişa de autoevaluare a cercetării ştiinţifice, în care reclamantul şi-a trecut de două ori aceleaşi trei lucrări în vederea obţinerii unui punctaj mai mare.

S-a arătat că toţi membrii Comisiei de analiză şi cercetare a abaterilor disciplinare săvârşite de către reclamant au gradul didactic de profesor universitar, reprezentantul organizaţiei sindicale fiind de asemeni cadru didactic.

S-a arătat că HG nr. 681/2011 invocată de către reclamant este aplicabilă doar IOSUD şi nu prevede nici o obligativitate pentru instituţiile de învăţământ de a permite propriilor salariaţi oricum şi în orice condiţii să participe ca referenţi oficiali în cadrul unei comisii de doctorat organizate de către altă universitate.

De asemenea, s-a reţinut că pârâta nu a contestat, îngrădit şi limitat acest drept al fiecărui cadru didactic universitar al său de a participa în cadrul unor comisii de doctorat ci prin Carta Universităţii a statuat această regulă obligatorie care a avut la bază inclusiv principul autonomiei universitare.

Faptul că, Rectorul Universităţii din Petroşani a eliberat reclamantului o adeverinţă prin care îşi exprima doar punctul său de vedere privind combaterea acelei obligaţii legale pe care o avea de îndeplinit, este un amestec în problemele interne, dar şi în organizarea şi funcţionarea universităţii, precum şi o încălcare a principiului autonomiei universitare.

Ambele universităţi sunt concurente pe piaţa educaţională din România, iar conducerea Universităţii din Petroşani nu are dreptul să aprecieze şi să se pronunţe pe marginea legalităţii, Cartei şi Regulamentelor interne care sunt aprobate, avizate şi sunt în conformitate cu legea.

Referitor la petitul prin care reclamantul solicită acordarea de daune morale s-a solicitat respingerea acestuia având în vedere neevaluarea cuantumului acestuia, a neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege obligatorii pentru ca acest tip de daune sa fie atrase în sarcina angajatorului, dar şi datorită nedovedirii prejudiciului cauzat. Solicitarea acestor daune în condiţiile acţiunii care face obiectul prezentului dosar şi dedusă judecăţii, dovedeşte o injustă şi cu orice preţ îmbogăţire a reclamantului sau o solicitare nefondată.

Prin Sentinţa nr. 33/18.03.2014 a Curţii de Apel Craiova pronunţată în dosarul nr. 402/54/2014 a fost admisă cererea de strămutare a cauzei şi trimiterea cauzei spre judecată la Tribunalul Mehedinţi.

Primind cauza spre soluţionare instanţa a solicitat pârâtei să comunice dacă în vederea emiterii aprobării pentru participarea la teze de doctorat organizate de către alte Universităţi, de către Senatul Universităţii pentru personalul didactic solicitant există elaborate criterii, dacă aprobarea este condiţionată de îndeplinirea anumitor condiţii şi în caz afirmativ care sunt acestea,să comunice dacă au existat şi cereri de natura celor de mai sus care nu au fost aprobate şi cu titlu exemplificativ sa comunice motivele ce au stat la baza respingerii lor, să comunice dacă a existat o hotărâre a comisiei de etică universitară care să constate în cazul reclamantului existenţa unor abateri de la prevederile Codului de etică şi deontologie profesională în situaţia supusă atenţiei instanţei.

Prin adresa nr. 4373//22.05.2014 s-au comunicat Hotărârile nr. 93/05.04.2013, nr.126/26.04.2013, nr. 330/15.11.2013, nr. 67/22.03.2013ale Senatului UCB şi s-a arătat că din evidenţele Universităţii nu rezultă situaţii îh care o astfel de cerere a fost respinsă. Unele dintre cererile formulate au fost aprobate chiar în regim de urgenţă tocmai pentru a da posibilitatea cadrului didactic respectiv de a beneficia de acest drept al său. A fost detaliată procedura depunerii şi discutării cererii de aprobare a participării în calitate de membru în cadrul unor comisii de licenţă, disertaţie, doctorat,etc. şi s-a motivat lipsa unei hotărâri a Comisiei de etică universitară.

După administrarea probatoriilor, Tribunalul Mehedinţi, sentinţa civilă  nr.2534 din 06 iunie 2014, admis în parte acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta Universitatea , a dispus anularea deciziei nr. 1624/18.11.2013 emisă de pârâtă, reintegrarea reclamantului pe postul deţinut anterior emiterii deciziei contestate, a obligat pârâta la plata unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta de la data emiterii deciziei şi până la reintegrarea efectivă, a respins petitul privind acordarea daunelor morale şi a obligat pârâta la 860 lei cheltuieli de judecata către reclamant.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Mehedinţi a reţinut următoarele:

Reclamantul a fost salariatul pârâtei în baza contractului individual de muncă înregistrat sub nr. 67/1993, începând cu data de 01.10,1993, ocupând funcţia de şef lucrări specialitatea mecanică aplicată în cadrul Facultăţii de inginerie.

Prin decizia nr. 1624/18.11.2013, Rectorul Universităţii pârâte a dispus desfacerea disciplinară a contractului de muncă al reclamantului conform dispoziţiilor art. 312 alin.2 lit. e din Legea nr. 1/2011, din care rezultă că reclamantului i s-a desfăcut disciplinar contractul individual de muncă întrucât nu a solicitat şi nu a obţinut aprobarea Senatului Universităţii pârâte pentru a desfăşura activităţi în cadrul unor comisii de doctorat organizate de Universitatea din Petroşani, prin aceasta încălcându-se prevederile art. 41 lit. e) din Carta Universităţii şi dispoziţiile art. 38 lit. g) din Codul de etică şi deontologie profesională care stipulează că personalul didactic , de cercetare şi didactic auxiliar este în conflict de interese dacă desfăşoară activităţi în cadrul unor comisii de doctorat , master sau licenţă, organizate de către alte universităţi fără aprobarea Senatului universitar.

 S-a reţinut că potrivit dispoziţiilor Codului Muncii salariatul are obligaţia de a respecta disciplina muncii, obligaţie de natură contractuală. Această obligaţie ia naştere în mod concret în sarcina unei persoane determinate, prin încadrarea acesteia în colectivul de muncă al unui angajator. Ca o consecinţă a raportului de subordonare între părţile contractului individual de muncă, precum şi a obligaţiei salariaţilor de a respecta disciplina muncii, este reglementată prerogativa angajatorului de a aplica sancţiuni celor ce săvârşesc abateri disciplinare. Această prerogativă a angajatorului decurge din necesitatea conducerii şi desfăşurării normale a procesului de muncă, disciplina muncii fiind o instituţie de drept pozitiv a muncii. Legislaţia muncii nu enumera şi nu descrie în concret abaterile disciplinare, acestea fiind deduse implicit prin arătarea obligaţiilor salariaţilor. Deşi în sarcina reclamantului se reţine încălcarea dispoziţiilor contractului individual de muncă, se observă că în cuprinsul acestui contract, anexat în copie la dosar, nu sunt cuprinse niciun minim de obligaţii, nici măcar de sinteză, ci se face referire la totalitatea obligaţiilor specifice persoanelor încadrate în muncă ce se pretinde a fi respectate prin încheierea contractului de muncă respectiv. Este adevărat că prin Carta Universităţii pârâte la art.41 se enumera limitativ situaţiile în care personalul didactic este în conflict de interese, la lit. e fiind enunţată şi desfăşurarea de activităţi în cadrul unor comisii de doctorat, de masterat sau de licenţă organizate de către alte universităţi, fără aprobarea Senatului universitar, prin art.42 este reglementată modalitatea de ieşire a unui salariat dintr-un conflict de interese ivit, fiind de asemenea reglementată şi situaţia în care nu se iese din starea de conflict de interese şi anume, destituirea din funcţia de conducere sau după caz, desfacerea contractului individual de muncă. Se prevede că persoanele care se află în situaţii de incompatibilitate sau conflict de interese au la dispoziţie 30 zile calendaristice pentru a ieşi din această situaţie, sub sancţiunea desfacerii contractului individual de muncă, iar art.40 face referire la imposibilitatea de a face parte din comunitatea universitară a persoanelor care prin orice mijloace au adus atingere prestigiului şi bunei funcţionări a universităţii, precum şi a persoanelor care au avut calitatea de titular ai Universităţii şi au fost excluşi din această comunitate. Ieşirea din starea de incompatibilitate pentru fiecare situaţie în parte este distinctă şi presupune paşi de urmat de persoanele aflate în stările respective. În privinţa incompatibilităţii de natura celei reţinute în sarcina reclamantului ieşirea nu putea avea loc pur şi simplu ci presupunea o atenţionare prealabilă, care, aşa cum se observă nu a avut loc, rectorul semnând fiecare adeverinţă eliberată la cererea reclamantului şi care era necesară pentru participarea la comisii de doctorat ale altor universităţi, neavând nici o relevanţă faptul că erau emise de departamentul resurse umane, de vreme ce conţinutul era explicit şi rezulta scopul în vederea căruia a fost eliberată. Decizia contestată face referire la perioada 2011-2013, perioadă în care pasivitatea reclamantului a fost tolerată, la dosar nefiind depuse niciun fel de dovezi din care să rezulte că reclamantul a fost somat în această perioadă să iasă din starea de incompatibilitate pentru a putea să se apere corespunzător faţă de aceste prevederi ale Cartei şi faţă de utilitatea şi importanţa lor. De asemenea, eliberarea adeverinţei de salariat în scopul declarat nu a fost condiţionată de prezentarea hotărârii de aprobare din partea UCB. Lecturând atribuţiile senatului universitar din aceeaşi cartă se constată că art.58, ce enumera aceste atribuţii, nu face referire şi la emiterea unei astfel de aprobări, punctul 33 reglementând generic îndeplinirea altor atribuţii conform cartei universitare. Partea finală a aceleiaşi carte conţine şi Codul de etică şi deontologie profesională universitară, reglementând conduita membrilor comunităţii academice din Universitatea pârâtă cod care prin art. 38-40 reglementează conflictul de interese, modalitatea de ieşire din acest conflict, persoanele ce pot sesiza existenţa situaţiilor de conflict de interese, răspunderea persoanelor aflate în conflict de interese şi răspunderea publică pentru rezolvarea situaţiilor de incompatibilitate şi de conflicte de interese. Acelaşi cod reglementează posibilitatea desfacerii contractului individual de muncă pentru situaţia desfăşurării de activităţi în cadrul unor comisii de doctorat, de masterat sau de licenţă organizate de alte universităţi, fără aprobarea senatului universitar. Cap.IV din codul susmenţionat reglementează structura şi componenţa comisiei de etică universitară şi atribuţiile acestei comisii, printre care cercetarea şi soluţionarea abaterilor de la etica universitară, exercitând atribuţiile cuprinse şi în Legea nr. 206/2004 astfel cum a fost completată. Pe baza datelor colectate şi a audierii părţilor, comisia de etică întocmeşte un raport de caz, raport ce conţine o constatare cu privire la natura şi veridicitatea faptelor imputate şi a altor fapte relevante, după care se va lua o decizie cu privire la măsura în care faptele imputate constituie sau nu o încălcare a Codului de etică.

În situaţia reclamantului se constată că, deşi prin decizia contestată se reţine încălcarea Codului de etică şi deontologie profesională universitară şi încălcarea unor " norme de comportare care dăunează" interesului învăţământului şi prestigiului Universităţii pârâte, în cauză nu există o hotărâre a Comisiei la care s-a făcut mai sus referire prin care să se găsească o încălcare a Codului de etică emisă în baza art. 45 pct.10 din Codul de etică susmenţionat. Codul studiilor universitare de doctorat constituie cadrul legal care reglementează organizarea şi implementarea programelor de studii universitare de doctorat din România. Potrivit dispoziţiilor art. 2, prin aplicarea dispoziţiilor Codului se urmăreşte atingerea următoarelor obiective: a) realizarea unui cadru minim de referinţă pentru practicile de organizare a programelor de studii universitare de doctorat; b) promovarea de proceduri şi principii comune pentru garantarea calităţii în organizarea şi desfăşurarea programelor de studii universitare de doctorat. Potrivit an. 67 din acelaşi cod, studiile universitare de doctorat se finalizează prin susţinerea în şedinţă publică a tezei de doctorat în faţa comisiei de susţinere publică a tezei de doctorat. Comisia de doctorat este propusă de conducătorul de doctorat şi aprobată de consiliul şcolii doctorale. Comisia de doctorat este alcătuită din cel puţin 5 membri: preşedintele, ca reprezentant al IOSUD, conducătorul de doctorat şi cel puţin 3 referenţi oficiali, din ţară sau din străinătate, specialişti îh domeniul în care a fost elaborată teza de doctorat şi din care cel puţin 2 îşi desfăşoară activitatea în afara IOSUD respective. Membrii comisiei de doctorat au titlul de doctor şi au cel puţin funcţia didactică de conferenţiar universitar sau de cercetător ştiinţific gradul II ori au calitatea de conducător de doctorat, în ţară sau în străinătate. Atât IOSUD, cât şi şcoala doctorală pot impune standarde minimale de performanţă ştiinţifică pe care membrii comisiei de doctorat trebuie să le satisfacă pentru a putea face parte din comisia respectiva.

Este adevărat că acest cod nu prevede obligaţii în sarcina instituţiilor care nu sunt posesoare de şcoli doctorale, aşa cum susţine pârâta cu ocazia apărărilor formulate, însă nu prevede nici dreptul acestora de a interzice sau condiţiona arbitrar participarea specialiştilor recunoscuţi la comisiile doctorale ale IOSUD.

ART. 168 din Legea 1/2011 a educaţiei naţionale prevede, de asemenea, că teza de doctorat se elaborează conform cerinţelor stabilite de IOSUD prin regulamentul de organizare şi desfăşurare a programelor de studii universitare de doctorat şi în concordanţă cu reglementările prevăzute în codul studiilor universitare de doctorat. Comisia de susţinere publică a tezei de doctorat este reglementat a fi propusă, de asemenea, de către conducătorul de doctorat şi aprobată de conducerea IOSUD. Conform art. 127 din acelaşi act normativ, comunitatea universitară este constituită din studenţi, personal didactic şi de cercetare şi personal didactic şi de cercetare auxiliar. Din comunitatea universitară fac parte şi persoane cărora li s-a conferit calitatea de membru al comunităţii universitare prin hotărâre a senatului universitar. Membrii comunităţii universitare au drepturile şi îndatoririle stabilite prin reglementările legale în vigoare şi prin Carta universitară, unul dintre acestea fiind chiar libertatea academică, în cazul reclamantului aceasta fiind câştigată prin ani de muncă şi recunoaştere a capacităţilor profesionale de excepţie în domeniul cercetării în care a profesat.

Carta universitară prezintă opţiunile majore ale comunităţii universitare şi se aplică în tot spaţiul universitar. Carta universitară se referă, în mod obligatoriu, cel puţin la: modalităţile de desemnare şi revocare din funcţie a persoanelor care ocupă funcţii de conducere sau care fac parte din structurile şi organismele de conducere ale universităţii, în conformitate cu legislaţia în vigoare; Codul de etică şi deontologie profesională universitară; modul în care se realizează gestiunea şi protecţia resurselor universităţii; condiţiile în care se constituie fondurile proprii şi stabilirea destinaţiei acestora şi a condiţiilor în care sunt utilizate; condiţiile îh care se pot încheia contracte cu instituţiile publice şi cu alţi operatori economici în vederea unor programe de cercetare fundamentală şi aplicativă sau a creşterii nivelului de calificare a specialiştilor cu studii universitare; condiţiile în care universitatea se poate asocia cu alte instituţii de învăţământ superior sau cu alte organizaţii pentru îndeplinirea misiunii sale; modalităţile în care se pot construi, deţine şi folosi elementele aferente bazei materiale a universităţii, necesare educaţiei şi cercetării ştiinţifice; modalităţile în care se derulează acţiunile de cooperare internaţională ale instituţiei de învăţământ superior, încheierea de contracte şi participarea la organizaţiile europene şi internaţionale; modalităţile de colaborare dintre structurile de conducere ale universităţilor şi sindicatele personalului didactic, de cercetare, tehnic şi administrativ şi organizaţiile studenţeşti legal constituite; orice alte aspecte considerate relevante de către senatul universitar şi care corespund legislaţiei în vigoare.

Această cartă se elaborează şi se adoptă de către senatul universitar numai după dezbaterea cu comunitatea universitară, aşa cum a arătat şi pârâta cu ocazia apărărilor formulate.

Carta universitară nu poate conţine, însă, prevederi contrare legislaţiei în vigoare. Nerespectarea legilor în conţinutul Cartei universitare atrage nulitatea de drept a actului respectiv.

Instituţiile de învăţământ superior adoptă un cod de etică şi deontologie profesională universitară. Acesta face parte din Carta universitară şi include obligatoriu, printre altele, stabilirea situaţiilor de conflicte de interese şi incompatibilităţi; prevederea că persoanele care se află în relaţie de soţi, afini şi rude până la gradul al III-lea inclusiv nu pot ocupa concomitent funcţii, astfel încât unul sau una să se afle faţă de celălalt sau cealaltă într-o poziţie de conducere, control, autoritate sau evaluare instituţională la orice nivel în aceeaşi universitate şi nu pot fi numiţi în comisii de doctorat, comisii de evaluare sau comisii de concurs ale căror decizii afectează soţii, rudele sau afinii până la gradul al III-lea inclusiv şi măsurile educaţionale, administrative şi tehnice care se iau pentru garantarea originalităţii lucrărilor de licenţă, maşter, doctorat, articolelor ştiinţifice sau a altor asemenea lucrări, precum şi sancţiunile aferente.

ART. 213 din legea educaţiei naţionale reglementează instituţia Senatul universitar ca fiind forul care reprezintă comunitatea universitară şi este cel mai înalt for de decizie şi deliberare la nivelul universităţii. Printre atribuţiile senatului universitar legea prevede şi pe cea de garantare a libertăţii academice şi a autonomiei universitare.

Răspunderea disciplinară este reglementată de dispoziţiile art. 312 potrivit cărora personalul didactic şi de cercetare, personalul didactic şi de cercetare auxiliar, precum şi cel de conducere, de îndrumare şi de control din învăţământul superior răspunde disciplinar pentru încălcarea îndatoririlor ce îi revin potrivit contractului individual de muncă, precum şi pentru încălcarea normelor de comportare care dăunează interesului învăţământului şi prestigiului unităţii/ instituţiei. Normele de comportare sunt stabilite în Carta universitară, fără a aduce atingere dreptului la opinie, libertăţii exprimării şi libertăţii academice.Deşi aparent incompatibilitatea în care s-a aflat reclamantul a fost stabilită ca atare de către pârâtă prin Carta proprie şi sancţiunea a fost reglementată în aceleaşi condiţii în baza autonomiei universitare de care se bucură aceasta, nu pot fi ignorate dispoziţiile Legii 1/2011 anterior enunţate potrivit cărora dispoziţiile Cartei nu pot limita libertatea academică. În contextul actelor normative anterior enunţate şi prin prisma Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, s-a observat că nu este admis amestecul unei autorităţi publice in exercitarea acestui drept decât in măsura în care acest amestec este prevăzut de lege si dacă constituie o măsură care, intr-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economica a ţării, apărarea ordinii si prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertăţilor altora." Este practica constantă şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului care în deciziile sale consideră atunci când se impune examinarea capetelor de cerere in temeiul art. 8 din Convenţie, care se citeşte după cum urmează: „ Orice persoana are dreptul la respectarea vieţii sale private si de familie, a domiciliului sau si a corespondenţei sale", că limitarea libertăţii de exercitare a profesiei prejudiciază şansele reclamanţilor de a exercita profesia lor şi astfel are repercusiuni deosebite asupra exercitării de către aceştia a dreptului la respectarea vieţii lor private. De exemplu, în Cauza Mateescu împotriva României, invocând art. 6 § 1 din Convenţie si art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul s-a plâns că decizia autorităţilor naţionale de a nu-i permite sa practice simultan profesiile de avocat si de medic era incorectă şi încalcă principiile dreptului internaţional care garantează dreptul la muncă al persoanelor. Se subliniază că decizia autorităţilor naţionale de a condiţiona dreptul reclamantului de a exercita o altă profesie decât cea de bază de renunţarea acestuia la cariera sa iniţială a avut loc într-un moment din viaţa sa profesională când acesta se aştepta sa aibă posibilitatea de a utiliza în mod corespunzător competenţele obţinute prin eforturi academice considerabile.  Având în vedere elementele menţionate, Curtea consideră ca măsura a prejudiciat şansele reclamantului de a exercita profesia sa, şi, astfel a avut repercusiuni deosebite asupra exercitării de către acesta a dreptului la respectarea vieţii sale private, ceea ce implica aplicabilitatea art. 8 din Convenţie. Prin hotărârea din 9 ianuarie 2013 pronunţată în cauza Oleksandr Volkov c. Ucrainei(cererea nr. 21722/11), Curtea a constatat atât încălcarea art. 6 din Convenţie prin faptul că reclamantul nu a beneficiat de garanţiile privind "independenţa şi imparţialitatea instanţei" în procedura disciplinară desfăşurată în faţa Consiliului Superior de Justiţie, a Parlamentului şi a instanţei de control judiciar, cât şi încălcarea art. 8 din Convenţie, prin faptul că eliberarea sa nelegală din funcţia de judecător a constituit o ingerinţă nejustificată în dreptul la viaţă privată, incluzând şi aspecte legate de relaţiile profesionale ale acestuia, dat fiind faptul că sancţiunea aplicată acestuia şi abaterea disciplinară imputată i-a afectat reputaţia profesională (par. 165-166). În prezenta cauză nu a fost identificată existenţa vreunui reper textual sau a vreunei practici consistente care să contribuie la înţelegerea exactă a noţiunii de aprobare şi a condiţiilor în care se acordă, ceea ce contravine principiului previzibilităţii legii. Aşa cum s-a arătat mai sus, pârâta nu a considerat necesară existenţa acestor criterii. Deşi instanţa europeană accepta că în materie disciplinară apare drept obiectivă necesitatea ca acel verbum regens al abaterilor disciplinare să fie formulat în termeni generali, pentru a putea acoperi varietatea de forme şi modalităţi de săvârşire, totuşi, se apreciază că se impune ca forurile, autorităţile şi organismele care se pronunţă în cazurile de răspundere disciplinară să interpreteze sensul exact al textelor de lege care definesc faptele care constituie abateri disciplinare, într-o manieră care exclude orice îndoiala sau arbitrariu (cauza Gorzelikşi alţii c. Poloniei [MQ, nr. 44158/98, par. 65).

Deşi se susţine că nu există obligativitatea elaborării de norme sau criterii pentru acordarea avizului de participare la comisii de doctorat şi nu au existat cereri respinse, toate solicitările fiind admise cu precădere pentru a nu prejudicia interesele solicitanţilor, nu se justifică în niciun fel necesitatea avizului, în afara includerii lui în cartă, după cum nu se justifică nici gravitatea abaterii neobţinerii unui astfel de aviz, considerat chiar de către pârâtă formal, gravitate care să permită angajatorului să ia faţă de salariatul său cea mai grav posibilă sancţiune disciplinară.

În concluzie, instanţa a considerat că ingerinţa în dreptul la viaţă privată al reclamantului a fost nelegală, incompatibilă cu legea europeană, iar mai mult, Carta internă aplicabilă în cauză nu a satisfăcut exigenţele de previzibilitate şi nu a oferit garanţii de protecţie împotriva arbitrariului.

Sunt considerente pentru care instanţa a apreciat că petitul prin care se solicită anularea deciziei de sancţionare disciplinară este întemeiat.

În ceea ce priveşte cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata de daune morale, tribunalul a reţinut că aceasta comportă discuţii sub aspectul temeiniciei.

Astfel, în contextul unei concedieri nelegale/ netemeinice, daunele morale presupun o atingere adusă integrităţii persoanei. Într-o astfel de ipoteză, persoana suportă o frustrare greu de evaluat, se simte nedreptăţită, se străduieşte să îşi reprime cumva nemulţumirea. La toate acestea se adaugă şi aspectul financiar.

S-a apreciat, însă, că, pentru a se putea acorda daune morale, un atac la onoarea sau reputaţia unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să se manifeste într-o manieră susceptibilă de a cauza un prejudiciu în exercitarea dreptului la respectul vieţii private. Trebuie asigurat un echilibru rezonabil între interesele aflate în conflict şi anume între, pe de o parte, dreptul reclamantului la protecţia reputaţiei sale şi, pe de altă parte, lipsa posibilităţii de apreciere atât de către comisia de disciplină cât şi de către persoanele decidente asupra unui text lipsit de conţinut şi cu o aplicabilitate aparent formală.

În acest context, instanţa a apreciat că nu există nicio îndoială că într-o societate democratică salariatul este îndrituit să comenteze şi să critice activitatea de administrare a locului său de muncă precum şi persoanele implicate în aceasta. Însă această critică nu poate depăşi anumite limite, tot astfel cum este în interesul general ca membrii Senatului să se bucure de încrederea comunităţii academice ceea ce face necesar ca aceştia să fie protejaţi de acuzaţii nefondate.

În cauză, s-a constatat că, în timp ce măsura disciplinară este nefondată, se pot califica ca fiind simple judecăţi de valoare pretenţiile înscrise în Carta Senatului UCB, distincţia clară dintre judecăţi de valoare şi imputarea unor fapte concrete fiind aceea că în acest ultim caz trebuie să existe o bază factuală suficientă să o susţină, în caz contrar aceasta fiind una excesivă.

Deşi s-a constatat că decizia contestată conţine acuzaţii cu privire la o conduită nelegală şi improprie a reclamantului în exerciţiul funcţiei sale de cadru didactic universitar, care ar fi refuzat să se supună unor reguli, tribunalul a apreciat că aceste acuzaţii reprezintă, doar afirmarea unor fapte în legătură cu care persoanele decidente nu au solicitat dovezi relevante, acţiuni care nu sunt de natură a afecta activitatea profesională a reclamantului şi distruge reputaţia sa.

Mai mult decât atât, reclamantului i-a fost oferită posibilitatea de a răspunde la acuzaţiile ce i-au fost aduse, acesta avea posibilitatea să conteste în timp prevederile Cartei pe care le considera drept nelegale sau de natură a-i îngrădi anumite drepturi, însă s-a complăcut într-o atitudine de pasivitate, nefăcând dovada unei minime diligente, iar motivele invocate de acesta în susţinerea cererii sale de acordare a daunelor morale sunt insuficiente punând instanţa în imposibilitate de a aprecia în concret în raport cu dreptul reclamantului la protecţia reputaţiei sale. S-a observat chiar precizarea reclamantului din şedinţa publică din data de 23 mai 2014, ocazie cu care acesta a motivat cuantumul daunelor morale solicitate prin aceea că s-ar încerca o tergiversare a procesului până când reclamantul va împlini vârsta de 65 ani, pentru a nu mai primi acceptul de a profesa după împlinirea condiţiilor legale de pensionare, aspect aleatoriu şi de neprevăzut la momentul de faţă. Sunt aspecte care fac ca cererea reclamantului să fie nefondată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât reclamantul cât şi pârâta Universitatea, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Apelantul reclamant P. Gh. în motivarea cererii de apel a arătat că  un prim motiv de apel este acela că a solicitat instanţei să constate faptul că prin desfacerea contractului individual de muncă nr. 67/01.10.1993 şi emiterea deciziei nr. 1624/18.11.2013, având calitatea de petent în dosarul nr. 9337/95/2013, a fost victima unui abuz de putere săvârşit de către conducătorii Universităţii pârâte. Prin acest abuz de putere a fost vătămat din punct de vedere moral, fizic şi psihic. S-a solicitat a se ţine cont în stabilirea despăgubirilor de jurisprudenţa Tribunalului administrativ al Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM), care admite în cadrul conflictelor de muncă la acest tip de abuz posibilitatea acordării despăgubirilor morale solicitate de salariaţi.

Apelantul reclamant a învederat că un al doilea motiv de apel, pe care, de fapt, instanţa de fond îşi motivează sentinţa civilă apelată este acela că „...pentru a se putea acorda daune morale, un atac la onoarea sau reputaţia unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să se manifeste într-o manieră susceptibilă de a cauza un prejudiciu în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private,, iar motivele invocate în susţinerea cererii de acordare a daunelor morale sunt mai mult decât suficiente, nu insuficiente, punând instanţa în imposibilitatea de a aprecia în concret în raport cu dreptul reclamantului la protecţia reputaţiei sale.

Instanţa de fond nu a constatat şi nu a luat în considerare, deşi petentul a depus la dosarul cauzei, documente referitoare la iniţierea unui atac nejustificat asupra onoarei şi reputaţiei petentului.

În aprecierea acestui motiv de apel apelantul a susţinut următoarele aspecte:

a) Fiind un specialist recunoscut pe plan naţional şi internaţional în domeniul în care activează, pierzând calitatea de profesor universitar la Universitatea pârâtă, a pierdut dreptul de a cerceta şi publica rezultatele cercetărilor în reviste de specialitate naţionale şi

internaţionale, de a participa la simpozioane şi manifestări ştiinţifice  internaţionale, fapt ce echivalează cu îngrădirea dreptului la muncă şi cercetare, lezarea demnităţii, umilirea şi discriminarea.

b) Fiind un specialist recunoscut pe plan naţional şi internaţional în domeniul în care activează, prin desfacerea disciplinară a contractului de muncă a pierdut dreptul de a activa ca referent oficial în diferite teze de doctorat organizate în sistem IOSUD. Din anexele la dosarul cauzei nr. 9337/95/2013, rezultă că a participat la multe comisii de doctorat, acesta fiind mobilul desfacerii contractului de muncă.

c) Fiind evaluator naţional în cadrul ARACIS, a pierdut încrederea şi posibilitatea de a fi numit în comisii de evaluare a calităţii în învăţământul superior;

d) Prin desfacerea contractului individual de muncă i s-a creat imaginea unui infractor şi impostor, cu consecinţe grave asupra moralităţii sale, fapt ce a condus la marginalizarea sa, evitarea de către colegi şi cunoştinţe din domeniul universitar, întreruperea activităţilor de cercetare din fişa postului, pierderea unor contracte de cercetare.

Toate acestea prin articole de presă, bloguri, înregistrări audio-video postate pe You Tube, după cum urmează:

Apelantul reclamant a arătat că al treilea motiv de apel, pe care, instanţa de fond îşi motivează sentinţa civilă apelată este acela că aceasta nu a ţinut cont de intervenţia petentului în şedinţa publică din data de 23.05.2014, prin care şi-a „motivat cuantumul daunelor morale solicitate prin aceea că s-ar încerca o tergiversare a procesului până când reclamantul va împlini vârsta de 65 ani, pentru a nu mai primi acceptul de a profesa după împlinirea condiţiilor legale de pensionare". Ca atare, a solicitat ca instanţa să ţină cont că aceasta este o motivare incorectă deoarece, tergiversarea procesului a fost catalogată de către instanţa de fond ca un „aspect aleatoriu si de neprevăzut la momentul de faţă".

Totodată, a solicitat ca instanţa să ţină cont în judecarea apelului de următoarele aspecte:

Procedura utilizată de către Universitatea pârâtă de a strămuta procesul la o altă instanţă înainte de administrarea probelor şi de a depune în timpul şedinţei fiecărui termen de judecată a câte unui înscris cu valoare nesemnificativă pentru cauza din dosarul nr. 9337/95/2013, constituie un evident mod de tărăgănare a pronunţării sentinţei finale până la data de 5.11.2015 când petentul împlineşte vârsta de 65 ani şi trebuie să iese la pensie.

În continuare, apelantul reclamant a învederat că al patrulea motiv de apel, este cauzat de şubrezirea sănătăţii.

Conform adeverinţei medicale şi reţetei de medicamente lunare, din anexele existente la dosarul cauzei, a arătat faptul că este suferind de inimă, iar boala s-a agravat în acest timp fiind obligat să urmeze tratament zilnic cu medicamente, iar ca urmare îngrădirii dreptului la muncă şi cercetare, lezării demnităţii, umilirii şi discriminării, boala de inimă poate oricând să-i provoace complicaţii fatale.

În consecinţă, apelantul a solicitat admiterea apelului, ca fiind fondat, obligarea, intimatei la plată unor daune morale în cuantum de 30 000 euro, în echivalent LEI, la cursul BNR, din data efectuării plăţii şi prelungirea activităţii de profesor universitar peste vârsta de 65 ani, în postul şi funcţia deţinută anterior pe o perioadă echivalentă perioadei dintre desfacerea abuzivă a contractului de muncă şi pronunţarea unei sentinţe favorabile şi definitive.

Apelanta pârâtă Universitatea motivarea cererii de apel a arătat că, în fapt, ca prim motiv de apel, ca instanţa de control judiciar să constate că, pornind de la motivarea dată la pagina 7 (partea finală) a sentinţei civile recurate, potrivit căreia deşi în sarcina reclamantului se reţine încălcarea dispoziţiilor contractului individual de muncă se observă că, în cuprinsul acestui contract, anexat în copie la dosar, nu sunt cuprinse niciun minim de obligaţii, nici măcar de sinteză, ci se face referire la totalitatea obligaţiilor specifice persoanelor încadrate în muncă ce se pretinde a fi respectate prin încheierea contractului de muncă respectiv, această precizare este lipsită de temei legal, fiind o simplă afirmaţie şi nu o judecată de valoare.

În primul rând, contractul individual de muncă are stabilit un model cadru, adaptat domeniului învăţământului, iar fiecare contract individual de muncă are la bază un contract colectiv de muncă la nivel naţional (la nivel de ramură), precum şi un contract colectiv de muncă încheiat la nivelul subscrisei. A pune la îndoială legalitatea unui contract individual de muncă, înseamnă a pune la îndoială legalitatea, atât a contractului colectiv de muncă la nivel naţional (la nivel de ramură), cât şi legalitatea contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul subscrisei, ori cu acest aspect nu a fost învestită instanţa de fond. Este vorba despre o încălcare a competenţei de către instanţa de fond.

De asemenea, aceeaşi instanţă de fond omite două aspecte: drepturile şi obligaţiile fiecărui cadru didactic universitar sunt cuprinse în fişa postului care se încheie anual, precum şi obligaţia oricărui salariat, indiferent de funcţia şi profesia avută, să respecte, printre altele, actele normative şi actele administrative interne, precum şi dispoziţiile şefilor ierarhici. In cazul de faţă este vorba despre nerespectarea de către pârât a actelor administrative interne şi implicit a dispoziţiilor organelor de conducere colegiale, lucru nepermis în cadrul niciunei autorităţi sau instituţii publice.

Al doilea motiv de apel, pe care, de fapt, instanţa de fond îşi motivează sentinţa civilă apelată este acela al modului cum instanţa de fond încearcă să găsească o soluţie favorabilă reclamantului prin explicarea a ceea ce are de făcut subscrisa în cazul incompatibilităţii sau conflictului de interese. Aşa - zisa atenţionarea despre care vorbeşte instanţa de fond este reprezentată de însăşi cadrul de reglementare dat de Carta universitară şi de Codul de etică şi deontologie universitară, parte integrantă a Cartei UCB.

De fapt, instanţa de fond creează prin această motivare un alt avantaj reclamantului, însă nu invocă vreun text de lege în susţinerea propriei afirmaţii, care în acest context nu este motivată în fapt şi în drept. Aceeaşi instanţa de fond în mod tendenţios si abuziv nesocoteşte acel principiu de drept elementar conform căruia necunoaşterea legii nu absolvă de răspundere, mai ales că în cazul de faţă reclamantul chiar a recunoscut abaterea săvârşită. Obligativitatea solicitării de către orice cadru didactic din cadrul subscrisei (care are calitatea de conducător ştiinţific în cadrul altei Universităţi -LO.S.U.D. - Instituţie Organizatoare de Studii universitare de Doctorat) a aprobării Senatului Universităţii este statuată prin Codul de etică şi deontologie profesională, parte a Cartei universitare.

Nu este de datoria niciunui angajator să atenţioneze prealabil proprii angajaţi despre un posibil conflict de interese sau despre o eventuală stare de incompatibilitate în care s-ar putea afla vreunul din aceştia, obligaţia principală a oricărui angajator fiind aceea de a crea cadrul legal de reglementare, obligaţie îndeplinită.

Apelanta a precizat că nu a tolerat pasivitatea reclamantului aşa cum reţine tendenţios aceeaşi instanţă de fond, ci atunci când a avut dovada încălcării prevederilor actelor administrative interne de către reclamant a luat măsurile conform reglementărilor legale şi interne în vigoare.

De asemenea, apelanta pârâtă a arătat că a criticat sentinţa civilă pronunţată de către instanţa de fond în acest dosar şi pentru faptul că, deşi a precizat onoratei instanţe de fond, la solicitarea acesteia, că abaterea pentru care a fost sancţionat disciplinar reclamantul nu este una de competenţa Comisiei de etică, raţiunea pentru care le-a solicitat să precizeze acest lucru, a fost de a-şi pregăti motivarea în favoarea reclamantului, nicidecum să respecte principiul imparţialităţii judecătorului.

În primul rând, Codul de etică reglementează clar care sunt abaterile de la normele de etică şi deontologie universitară, iar incompatibilitatea sau conflictul de interese nu se încadrează în astfel de categorie, ci  sunt două aspecte care o dată dovedite şi probate, impun doar luarea măsurilor stabilite de lege şi documentele interne care se impun, lucru pe care subscrisa 1-a realizat.

Referitor la solicitarea instanţei de fond de a-i comunica, dacă există o hotărâre a Comisiei de etică universitară, care să constate în cazul reclamantului, existenţa unor abateri de la prevederile Codul de etică şi deontologie profesională în situaţia supusă atenţiei instanţei, a precizat următoarele:

a.conflictul de interese nu constituie o abatere de la normele de etică şi deontologie profesională, ci este expres reglementată de prevederile art.38 şi urm. din Codul de etică şi deontologie profesională;

b.abaterile de la normele de etică şi deontologie profesională şi care pot face obiectul unei analize, cercetări de către Comisia de etică sunt prevăzute de dispoziţiile art.48 şi urm. din acelaşi Cod de etică şi deontologie profesională. Doar acele abateri implică sesizarea / autosesizarea Comisiei de etică, dată fiind deosebirile dintre acestea şi conflictul de interese, aşa cum sunt acestea reglementate de către legiuitor;

c.rezolvarea conflictului de interese în care s-a aflat reclamantul, şi care a avut drept consecinţă desfacerea contractului individual de muncă, este prevăzută de art.39-40 din Codul de etică şi deontologie profesională.

d.orice persoană poate sesiza existenţa unui conflict de interese, iar responsabilitatea soluţionării acestuia, revine Senatului Universităţii Preşedintelui Senatului Universităţii, Rectorului Universităţii şi tuturor persoanelor cu funcţii de conducere în subordinea cărora se ivesc astfel de situaţii şi în subordinea cărora s/a aflat reclamantul.

Apelanta a menţionat că un alt motiv de apel este consecinţa motivării instanţei de fond aflată de la pagina 8-9 din sentinţa civilă atacată, referitoare la obligativitatea şi necesitatea elaborării unor criterii pentru personalul didactic solicitant al unei aprobări de a participa în cadrul unor comisii de licenţă, masterat şi doctorat, precizând faptul că, în niciun act normativ sau act administrativ nu este prevăzută obligativitatea unei instituţii de învăţământ superior de a elabora criterii, care să stea la baza adoptării unei Hotărâri de către Senatul universitar.

Orice cadru didactic, ce deţine calitatea de conducător ştiinţific sau care are dreptul de a participa în calitate de membru în cadrul unor comisii de licenţă, disertaţie, doctorat etc., constituite la nivelul altor instituţii de învăţământ superior decât aceea unde acesta are norma didactică de bază, are obligaţia prevăzută de Carta Universităţii (aprobată de către Senatul acesteia şi avizată de către Ministerul Educaţiei Naţionale) de a solicita în scris, în acest sens, aprobarea Senatului Universităţii.

Pentru aceasta, cadrul didactic solicitant depune o cerere scrisă înregistrată şi adresată Senatului Universităţii - Preşedintelui Senatului Universităţii prin care solicită aprobarea participării, cu indicarea calităţii deţinute (conducător ştiinţific, referent oficial membru, etc), a instituţiei de învăţământ superior (I.O.S.U.D., în cazul petentului, a titlului tezei de doctorat, a doctorandului ce urmează a o susţine, precum şi orice alte menţiuni, în susţinerea cererii sale.

Cererea respectivă urmează a fi discutată şi aprobată, după caz, de către Senatului Universităţii, care adoptă o Hotărâre, în sensul aprobării sau respingerii cererii respective. De. altfel, etapele îndeplinirii acestei obligaţii prevăzute de Carta Universităţii şi, implicit de Codul de etică şi deontologie universitară, parte a Cartei universitare, este asemănătoare pentru oricare altă cerere, în sensul depunerii documentelor doveditoare," pentru a susţine temeinicia şi legalitatea acesteia. Din evidenţa existentă la nivelul Universităţii, nu a identificat situaţii în care o astfel de cerere ar fi fost respinsă, din contră, unele din acestea fiind discutate şi aprobate, chiar în regim de urgenţă şi însoţite de documente doveditoare, tocmai pentru a da posibilitatea cadrului didactic respectiv de a beneficia de acest drept al său, dar cu respectarea acestor menţiuni obligatorii; - raţiunea, pentru care Senatul Universităţii a prevăzut această obligativitate în sarcina cadrelor didactice solicitante, a fost de a menţiona expres una din situaţiile în care interesele, cadrelor didactice solicitante, personale, directe sau profesionale dar care nu privesc în mod direct subscrisa, ar fi contrare intereselor generale (instituţionale) ale subscrisei.

Invocarea fără temei legal de către instanţa de fond a Codului studiilor universitare de doctorat în contextul prezentei cauze este o simplă afirmaţie, întrucât acesta este valabil şi se aplică obligatoriu doar universităţilor care organizează studii universitare de doctorat, ori subscrisa nu are astfel de nivel de studii, ci doar Universitatea din Petroşani, unde a participat reclamantul ca membru în comisia de doctorat respectiv, Universitate care nu este parte în cauză.

Invocarea oricărei prevederi din acest Cod al studiilor universitare de doctorat nu are nici cea mai mică relevanţă juridică în speţa de faţa, fiind complet străină de obiectul cauzei deduse judecăţii.

Apelanta pârâtă a menţionat că nu a interzis şi nici nu a interzis arbitrar participarea propriilor cadre didactice în Cadrul unor comisii de studii organizate de alte universităţi, iar reglementarea acestei participări pe plan intern este o prerogativă dată de principiul autonomiei universitare, dar în primul rând de legislaţia în vigoare.

A mai arătat apelanta că nu a contestat şi nu contestă experienţa profesională a reclamantului, însă această experienţă profesională nu-i dă dreptul acestuia de a nesocoti reglementările interne şi chiar cele legale în vigoare, de a sfida aceste dispoziţii legale, fiind singurul care a înţeles să nu solicite acea aprobare de participare, de a jigni proprii colegi şi şefi, de a nesocoti hotărârile adoptate de organismele de conducere colegiale, de a folosi un limbaj străin de mediul academic si de nobila profesie de cadru didactic universitar (a se vedea email-urile prin care acesta înţelegea să corespondeze cu colegi şi şefi ierarhici).

Faptul că, instanţa de fond reţine că, Carta Universităţii şi implicit, Codul de etică şi deontologie profesională ar conţine prevederi contrare legislaţiei în vigoare este o afirmaţie complet neadevărată din mai multe motive.

În primul rând instanţa de fond nu a fost învestită a se pronunţa pe legalitatea unor astfel de documente, obiectul prezentei cauze fiind cu totul altul. In al doilea rând, Carta Universităţii şi, implicit, Codul de etică şi deontologie profesională a fost întocmită redactată, aprobată şi avizată în condiţiile şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr.1/2011 - Legea educaţiei naţionale, cu modificările şi completările ulterioare.

Anterior acestora, Carta Universităţii a fost supusă dezbaterii tuturor membrilor comunităţii academice, în cadrul cărora fiecare membru al acesteia putea face completări, modificări etc., inclusiv reclamantul, lucru care nu a existat. Aprobarea şi avizarea Cartei Universităţii s-a realizat după îndeplinirea tuturor acestor etape obligatorii.

Deşi instanţa de fond face afirmaţii de genul „Normele de comportare sunt stabilite în Carta universitară, fără a aduce atingere dreptului la opinie, libertăţii exprimării şi libertăţii academice, aceasta nu le şi motivează. Nimeni decât instanţa de fond, inspirându-se doar din afirmaţiile nefondate ale reclamantului, nu a îngrădit prin această Cartă aceste noţiuni fundamentale, precum dreptul la opinie, libertatea exprimării şi libertatea academică, care în mod vădit vizibil nu au nici cea mai mică legătură cu obiectul prezentei cauze.

Instanţa de fond nu precizează, deşi avea această obligaţie, contextul şi ce drept la opinie a fost îngrădit reclamantului şi cum i s-a limitat sau îngrădit acestuia libertatea exprimării şi cea academică, care reprezintă cu totul altceva, aşa cum sunt ele definite de către legiuitor.

Instanţa de fond recunoaşte, chiar dacă voalat, prin folosirea expresiei aparent incompatibilitatea în care s-a aflat reclamantul a fost stabilită ca atare de către pârâtă prin Carta proprie şi sancţiunea a fost reglementată în aceleaşi condiţii în baza autonomiei universitare de care se bucură, nu pot fi ignorate dispoziţiile legii 1/2011 anterior enunţate, potrivit cărora dispoziţiile cartei nu pot limita libertatea academică, însă dă importanţă în continuare acestei expresii libertate academică invocând practica CEDO, deşi obiectul cauzei este cu totul altul.

Apelanta pârâtă a arătat în continuare că afirmaţia instanţei de fond conform căreia avizul de participare la comisii de studii este considerat de către subscrisă ca fiind unul formal, este străină de apărarea formulată de către subscrisă, aceasta nefăcând această afirmaţie. Un aviz nu poate fi formal câtă vreme, are caracter obligatoriu, iar pentru obţinerea acestuia nu este nevoie de elaborarea unor criterii sau norme, câtă vreme nu orice cadru didactic poate participa în comisii de doctorat, ci doar care au calitatea de conducători de (doctorat sau îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege. In ce priveşte aşa zisa gravitate a sancţiunii aplicate împotriva reclamantului, a precizat în scris instanţei de fond, însă în zadar, faptul că, altă sancţiune disciplinară nu putea fi luată, întrucât reclamantul mai fusese anterior sancţionat, dar şi pentru că sancţiunea aplicată în cazul incompatibilităţii sau conflictului de interese este expres stabilită în Carta şi în Codul de etică şi deontologie universitară, parte integrantă.

La fel de bizară este şi afirmaţia instanţei de fond, la fel de nefondată şi lipsită de temei legal, a ingerinţei în dreptul la viaţa privată al reclamantului a fost nelegală, incompatibilă cu legea europeană, iar mai mult, Carta internă aplicabilă în cauză nu a satisfăcut exigenţele de previzibilitate şi nu a oferit garanţii de protecţie împotriva arbitrariului.

Instanţa de fond nu a motivat care ar fi această ingerinţă, în ce a constat aceasta şi cum a fost afectat dreptul la viaţă privată al reclamantului, câtă vreme discutăm despre o obligaţie profesională şi nu una morală, personală, reclamantul având calitatea de salariat, iar sancţiunea disciplinară a fost aplicată acestuia pentru încălcarea unor atribuţii de serviciu, în timpul şi în legătură cu serviciul.

Imputarea faptelor concrete s-a făcut având o bază factuală suficientă care să o susţină, nefiind astfel una excesivă, instanţa de fond reţinând contrariul, doar cu rol afirmativ, însă nemotivat. De altfel, cu toate că a dispus admiterea contestaţiei, aceeaşi instanţă de fond recunoaşte şi reţine pasivitatea reclamantului în a nu contesta unele prevederi ale Cartei subscrisei.

Este dreptul şi decizia subscrisei bazat, pe principiul autonomiei universitare, să permită propriilor salariaţi participarea ca membri în cadrul unor comisii de licenţă, disertaţie, doctorat sau de concurs la alte universităţi, iar dispoziţiile HGR nr.681/2011 privind aprobarea Codului studiilor universitare de doctorat nu prevăd nicio obligativitate în sarcina oricărei instituţii de învăţământ de a permite propriilor salariaţi, oricum şi în orice condiţii să participe ca referenţi oficiali în cadrul unei comisii de doctorat organizată de către altă universitate (IOSUD).

De asemenea, toate cadrele didactice au solicitat, pe baza unei cereri scrise, aprobarea participării în cadrul comisiilor de doctorat şi au primit această aprobarea Senatului universitar al subscrisei. Doar petentul, prin atitudinea sa sfidătoare, de dispreţ faţă de instituţia unde a fost salariat, dar şi faţă de lege, a considerat că prin lipsa acestei aprobări obligatorii este mai presus de lege. Subscrisa nu a contestat, îngrădit şi limitat acest drept al fiecărui cadru didactic universitar al său de a participa în cadrul unor comisii de doctorat, ci prin Carta UCB aprobată şi conformă cu legea, a statuat această regulă obligatorie şi care a avut la bază inclusiv principiul autonomiei universitare. Faptul că Universitatea din Petroşani, prin Rectorul acesteia, nu i-a solicitat petentului să obţină această aprobare, nu este în sarcina sa şi nici obligaţia sa, ci a petentului, având în vedere raporturile de muncă dintre petent şi subscrisa şi actele administrative incidente.

Nu în ultimul rând, instanţa de fond încalcă inclusiv principiul autonomiei universitare, pronunţându-se în premieră după cea 3 ani de la adoptarea sa, asupra legalităţii unei Carte universitare întocmită, redactată, aprobată şi avizată, conform legii, Carta după care s-au inspirat şi alte universităţii în elaborarea propriilor Carte.

Curtea, analizând apelurile formulate în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente în cauză, reţine că acestea sunt nefondate din considerentele ce se vor arăta în continuare:

Asupra apelului declarat de intimată, Curtea reţine următoarele:

Toate criticile şi „motivele de apel” enunţate de intimată vizează, în fapt, nemulţumirile pe care această parte le are în legătură cu modul în care prima instanţă a motivat soluţia pronunţată.

Raportat la aceste critici, Curtea reţine că este atributul instanţei să emită judecăţile pe care le socoteşte a fi în concordanţă cu dispoziţiile legale şi situaţia de fapt, câtă vreme acestea se circumscriu motivelor de fapt şi de drept relevante în cauză.

Or, Curtea reţine că prima instanţă a făcut o corectă reţinere  a situaţiei de fapt, precum şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, în raport de acestea soluţia pronunţată în cauză fiind deplin legală şi temeinică.

Astfel, apelantul-reclamant a fost salariatul pârâtei în baza contractului individual de muncă înregistrat sub nr. 67/1993 începând cu data de 01.10,1993, ocupând funcţia de şef lucrări specialitatea mecanică aplicată în cadrul Facultăţii de inginerie.

Prin decizia nr. 1624/18.11.2013 Rectorul Universităţii intimate a dispus desfacerea disciplinară a contractului de muncă al apelantului-reclamantul conform dispoziţiilor art. 312 alin.2 lit. e din Legea nr. 1/2011, în sensul că i s-a desfăcut disciplinar contractul individual de muncă întrucât nu a solicitat şi nu a obţinut aprobarea Senatului Universităţii pârâte pentru a desfăşura activităţi în cadrul unor comisii de doctorat organizate de Universitatea din Petroşani, prin aceasta încălcându-se prevederile art. 41 lit. e) din Carta Universităţii pârâte şi dispoziţiile art. 38 lit. g) din Codul de etică şi deontologie profesională care stipulează că personalul didactic , de cercetare şi didactic auxiliar este în conflict de interese dacă desfăşoară activităţi în cadrul unor comisii de doctorat , master sau licenţă, organizate de către alte universităţi fără aprobarea Senatului universitar.

Prin săvârşirea acestei abateri disciplinare s-a considerat că s-au încălcat şi prevederile art.122 al.l din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Universităţii pârâte şi normele de comportare care dăunează prestigiului universităţii, contractul colectiv de muncă aplicabil, contractul individual de muncă şi fişa postului.

Prima instanţă a reţinut în mod legal că, potrivit dispoziţiilor Codului Muncii, salariatul are obligaţia de a respecta disciplina muncii, obligaţie de natură contractuală, angajatorul având îndrituirea de a aplica sancţiuni celor ce săvârşesc abateri disciplinare

Totodată, Curtea constată că în mod just prima instanţă a reţinut că, deşi în sarcina reclamantului se reţine încălcarea dispoziţiilor contractului individual de muncă, obligaţia ce se pretinde  a fi încălcată nu e  cuprinsă în CIM, în fapt Carta Universităţii fiind aceea care la art.41  enumeră limitativ situaţiile în care personalul didactic este în conflict de interese, printre care şi desfăşurarea de activităţi în cadrul unor comisii de doctorat, de masterat sau de licenţă organizate de către alte universităţi, fără aprobarea Senatului universitar, în art.42 reglementând modalitatea de ieşire a unui salariat dintr-un conflict de interese ivit, precum şi faptul că în situaţia în care nu se iese din starea de conflict de interese pot fi aplicate sancţiunile de destituirea din funcţia de conducere sau după caz, desfacerea contractului individual de muncă.

Partea finală a aceleiaşi carte conţine şi Codul de etică şi deontologie profesională universitară, reglementând conduita membrilor comunităţii academice din Universitate cod care prin art. 38-40 reglementează conflictul de interese, modalitatea de ieşire din acest conflict, persoanele ce pot sesiza existenţa situaţiilor de conflict de interese, răspunderea persoanelor aflate în conflict de interese şi răspunderea publică pentru rezolvarea situaţiilor de incompatibilitate şi de conflicte de interese.

Acelaşi cod reglementează posibilitatea desfacerii contractului individual de muncă pentru situaţia desfăşurării de activităţi în cadrul unor comisii de doctorat, de masterat sau de licenţă organizate de alte universităţi, fără aprobarea senatului universitar.

Cap.IV din codul susmenţionat reglementează structura şi componenţa comisiei de etică universitară şi atribuţiile acestei comisii, printre care cercetarea şi soluţionarea abaterilor de la etica universitară,

Or, raportat la aceste dispoziţii, în mod corect prima instanţă a reţinut că în cauză nu există o hotărâre a Comisiei la care s-a făcut mai sus referire prin care să se găsească o încălcare a Codului de etică emis în baza art. 45 pct.10 din Codul de etică susmenţionat.

De asemenea, în mod just a constatat că nu există criterii de determinare  a condiţiilor ce trebuie respectate pentru obţinerea aprobării de participare la comisii de doctorat , nefiind îndeplinite condiţiile de previzibilitate a oricărei dispoziţii cu caracter normativ. Astfel, Carta internă aplicabilă în cauză nu a satisfăcut exigenţele de previzibilitate şi nu a oferit garanţii de protecţie împotriva arbitrariului.

Carta universitară nu poate conţine, însă, prevederi contrare legislaţiei în vigoare. Nerespectarea legilor în conţinutul Cartei universitare atrage nulitatea de drept a actului respectiv.

Curtea reţine că, astfel cum s-a stabilit şi prin sentinţa apelată, răspunderea disciplinară a apelantului-reclamant este reglementată de dispoziţiile art. 312 potrivit cărora personalul didactic şi de cercetare, personalul didactic şi de cercetare auxiliar, precum şi cel de conducere, de îndrumare şi de control din învăţământul superior răspunde disciplinar pentru încălcarea îndatoririlor ce îi revin potrivit contractului individual de muncă, precum şi pentru încălcarea normelor de comportare care dăunează interesului învăţământului şi prestigiului unităţii/ instituţiei.

Această dispoziţie legală prevede în privinţa acestor norme de comportare  ce pot fi stabilite în Carta universitară, că ele nu trebuie să aducă atingere libertăţii academice.

Or, faţă de această precizare, în mod just prima instanţă a reţinut că prevederea invocată în aplicarea sancţiunii disciplinare, din  Carta Universităţii pârâte cuprinde o normă de comportare care , de fapt, conţine o limitare  a libertăţii academice, ce implică şi dreptul de a participa la comisii de doctorat.

Astfel, dat fiind că dispoziţia evocată, cuprinsă în Cartă, are o prevedere incompatibilă cu situaţiile în care art. 312 a Legii nr. 1/2011 permite sancţionarea, aceasta din urmă prevăzând posibilitatea aplicării unei sancţiuni disciplinare pentru încălcarea unor norme de comportare, dar doar în măsura în care acestea nu conţin o limitare  a libertăţii academice, în mod legal s-a apreciat asupra nulităţii absolute a deciziei de concediere contestate, în condiţiile în care, de fapt, apelantul-reclamant a fost sancţionat pentru încălcarea unei norme ce conţinea o limitare  a libertăţii academice, ce implică şi dreptul de  a participa la comisii de doctorat.

Din considerentele evocate în precedent în baza art. 480 c.proc.civ. curtea va respinge ca nefundat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei apelate.

În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamant, Curtea reţine că ceea ce prezintă acesta ca şi „motive de apel” reprezintă, în fapt, argumente pentru care acesta apreciază că se impunea admiterea capătului de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata de daune morale.

Sub acest aspect Curtea reţine că în mod corect prima instanţă a apreciat în sensul că pentru a se putea acorda daune morale, un atac la onoarea sau reputaţia unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să se manifeste într-o manieră susceptibilă de a cauza un prejudiciu în exercitarea dreptului.

 Or, se constată că decizia contestată reţine conduita reclamantului care a încălcat disp. art. 41 din Carta Universităţii, conduită care nu justifica, însă, pentru motivele expuse în precedent, aplicarea sancţiunii disciplinare  a desfacerii contractului individual de muncă , astfel că ea nu e de natură a afecta prin ea înseşi  activitatea profesională a reclamantului şi a distruge reputaţia sa. De altfel, apelantul-reclamant n-a dovedit în niciun fel existenţa unei legături între starea sa de sănătate , a cărei deteriorare a fost invocată, şi sancţiunea aplicată de angajator, iar din articolele invocate în susţinerea temeiniciei cererii de obligare la plata daunelor morale reiese doar modul în care s-a reflectat în presa locală  faptul  concedierii sale, fără înfăţişarea unor aspecte care să releve că s-ar fi produs o atingere a reputaţiei acestuia.

Cât priveşte cererea apelantului-pârât în sensul dispunerii prelungirii activităţii de profesor universitar peste vârsta de 65 ani, în postul şi funcţia deţinută anterior pe o perioadă echivalentă perioadei dintre desfacerea abuzivă a contractului de muncă şi pronunţarea unei sentinţe favorabile şi definitive, Curtea reţine că aceasta e o cerere nouă formulată direct în apel, inadmisibilă potrivit disp. art. 478(3) c.proc.civ.

Din considerentele susmenţionate, în baza art. 480 c.proc.civ. Curtea reţine ca nefondat şi apelul declarat de reclamant  împotriva sentinţei civile  nr.2534 din 06 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, urmând a-l respinge.

Domenii speta

Spete similare