Interesul superior al copilului în soluţionarea cererii privind locuinţa copilului

În speţă, părţile nu s-au mai înţeles nici cu privire la locuinţa minorilor. Prima instanţă a stabilit ca I. să locuiască la tatăl său, iar R., la mamă.Potrivit dispoziţiilor art. 400 Cod civil, stabilirea locuinţei copilului minor trebuie să se facă la unul dintre părinţi, potrivit interesului său superior.

Interesul superior al copilului este în prezenta cauză singurul criteriu după care instanţa trebuie să se călăuzească pentru a decide cu privire la stabilirea locuinţei  minorilor, pentru determinarea sa trebuie să se ţină seama de întregul complex de împrejurări menite să asigure copiilor o dezvoltare fizică, morală şi intelectuală armonioasă, interesând nu numai posibilităţile materiale ale părinţilor ci şi vârsta copiilor, comportarea părinţilor înainte de separare, gradul de ataşament şi preocupare pe care l-au manifestat faţă de copii, legăturile afective ce s-au stabilit între părinţi şi copii, precum şi între copil şi alţi membrii ai familiei extinse.

Deşi opiniile şi preferinţele copilului minor trebuie să fie avute în vedere, alături de alte criterii, de instanţă atunci când decide stabilirea locuinţei acestuia, totuşi instanţa trebuie să aibă în vedere şi vârsta şi capacitatea minorului de înţelegere şi totodată măsura în care acestea pot fi verificate în mod rezonabil.

Astfel, potrivit prevederilor art. 2 din Legea nr. 272/2004, orice reglementări adoptate în domeniul respectării şi promovării drepturilor copilului, precum şi orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului. Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socioafectiv şi la viaţa de familie. Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti. În determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puţin următoarele: nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educaţie şi sănătate, de securitate şi stabilitate şi apartenenţă la o familie; capacitatea părinţilor sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creşterea şi îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia; menţinerea relaţiilor personale cu persoanele faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament.

DECIZIA CIVILĂ NR.33/A/05.02.2015

Prin sentinţa civilă nr.1416/2014 din 24.07.2014, pronunţată de Judecătoria Dragomireşti în dosarul nr.207/224/2014 s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta BR, în contradictoriu cu pârâtul BV.

În temeiul art. 933, alin.2 NCPC, s-a declarat desfăcută căsătoria dintre părţi încheiată la data de 22.04.2001 şi trecută în Registrul de stare civilă nr.9/2001 la Primăria com. Săcel din culpa comună a celor doi soţi. S-a dispus ca reclamanta să-şi reia numele avut anterior căsătoriei, s-a dispus exercitarea în comun de către cei doi părinţi a autorităţii părinteşti asupra minorilor BIP si BRV, s-a stabilit locuinţa minorului BIP la domiciliul pârâtul BV din comuna S. judeţul Maramureş, iar locuinţa minorului BRV la domiciliul reclamantei BR din comuna S.

S-a dispus ca fiecare dintre părinţi va executa în natură obligaţia de întreţinere pentru minorul care are stabilit domiciliul la acesta, conform art. 530, alin.1 NCC, cu compensarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamanta a solicitat desfacerea căsătoriei încheiate la data de 22.04.2001 şi trecută în Registrul de stare civilă nr.9/2001, din culpa exclusivă a pârâtului; exercitarea în comun, de ambii părinţi, a autorităţii părinteşti cu privire la minori, s-a stabilit domiciliul minorilor; reluarea numelui reclamantei avut anterior căsătoriei.

Reclamanta a învederat că soţii s-au căsătorit la data de 22.04.2001, din căsătorie rezultând cei doi minori. După căsătorie, cei doi soţi au locuit la domiciliul părinţilor pârâtului. Încă de la începutul căsătoriei nu s-au înţeles bine, datorită comportamentului violent al paratului faţă de aceasta, pe fondul consumului în mod excesiv de băuturi alcoolice. Arată că datorită acestui comportament violent al paratului a pierdut prima sarcină, la 5 luni jumate.

În cursul anului 2003, nemaisuportând scandalurile reclamanta s-a mutat la locuinţa părinţilor ei, unde a locuit timp de opt luni de zile, dupa care s-au împăcat,  hotărându-se să-l ierte şi să  continue căsătoria. După naşterea primului copil, paratul a continuat să exercite violente fizice si verbale fata de aceasta, lipsind tot mai des de acasă.

Susţine că acesta i-a interzis de mai multe ori să-şi viziteze părinţii, chiar si sa-i mai salute pe stradă, adresându-i expresii obscene, reprosandu-i ca părinţii ei s-ar fi amestecat în căsnicia lor, aspect ce nu corespunde cu realitatea. După naşterea primului copil, la doi ani de zile, reclamanta a ramas din nou însarcinată, însă datorită bătăilor primite de la parat, a mai pierdut o sarcină de 6 luni. Susţine că l-a iertat si de această dată datorită copilului lor, însă paratul a continuat cu comportamentul violent faţă de ea, obişnuind să consume băuturi alcoolice, sa-i adreseze injurii si cuvinte jignitoare.

În anul 2010 s-a născut cel de-al doilea copil, paratul si-a păstrat comportamentul violent faţă de ea. Într-una din zile, paratul a alungat-o de la locuinţa comuna, şi chiar dacă era cu copilul mic în braţe si cu cel mare de mână, acesta i-a aplicat lovituri cu pumnii si picioarele. A locuit la părinţii ei timp de trei săptămâni aceştia ajutând-o cu bani pentru a le putea cumpăra copiilor hăinuţe si ca să-l poate trimite pe fiul cel mare la grădiniţa. Iarăşi s-a impăcat cu pârâtul, mai ales pentru copii. Comportamentul violent a continuat, iar pârâtul a început sa sperie copiii că el se sinucide. Într-o noapte din anul 2013, în jurul orelor 01.30, pârâtul a venit acasă sub influenta băuturilor alcoolice, a trezit-o pe ea si pe copii, spunându-i ca o omoară. Scandalul a ţinut până în jurul orelor 05.00 dimineaţa, speriind copiii. Consideră că relaţiile de căsătorie sunt grav si iremediabil compromise.

Pârâtul B.V. a depus Întâmpinare prin care solicită respingerea acţiunii, apreciind că motivele invocate de reclamantă nu sunt temeinice, arătând că doreşte ca cei doi copii ai lor să crească împreună.

Arată că este angajatul Primăriei S. ca operator însămânţător de bovine, calitate în care lucrează ori de câte ori este solicitat de către cetăţenii din sat, indiferent de ora, sau de ziua din săptămână, iar dacă ar fi consumator de băuturi alcoolice şi violent, aşa cum susţine reclamanta, nu ar putea să desfăşoare astfel de activităţi.

Nu se consideră vinovat de pierderea sarcinii reclamantei din anul 2008, ci pune acest fapt pe seama emoţiilor reclamantei de la sesiunea de Bacalaureat. Admite că reclamanta a plecat de două ori de acasă, la părinţii ei, deoarece, „ca în orice familie, mai există certuri şi neînţelegeri”. În toamna anului 2013, arată că au convenit ca reclamanta să meargă la muncă sezonieră în Italia, iar la întoarcerea acasă, nu a mai revenit la domiciliul conjugal, ci a rămas la părinţii ei. Nu recunoaşte că ar fi ameninţat că doreşte să-şi curme viaţa, sau că ar fi ameninţat-o pe reclamantă cu moartea, sau că şi-ar fi speriat copiii, nu este consumator de băuturi alcoolice, sau violent şi nici nu a bătut-o pe reclamantă, aspecte pe care le va dovedi cu martori.

Reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, în care arată că menţine în totalitate susţinerile din acţiunea introductivă, apreciind că singurul vinovat de pierderea sarcinii este pârâtul, datorită comportamentului său violent, iar nu datorită emoţiilor examenului susţinut în acea perioadă.

Arată că nu a apelat la organele de poliţie deoarece a încercat întotdeauna să-şi salveze căsnicia şi nu a dorit să creeze probleme pârâtului la locul de muncă, sperând tot timpul într-o îndreptare a comportamentului acestuia, însă aceasta nu s-a întâmplat. Susţine că la data de 24.09.2013, când s-a despărţit în fapt de pârât, a sesizat poliţia cu o plângere penală, nemaisuportând comportamentul violent al acestuia.

Pârâtul a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantei ca nefondată si nedovedită, arătând că se opune la desfacerea căsătoriei, la exercitarea autorităţii părinteşti faţă de cei doi minori, precum şi stabilirea locuinţei minorilor în modalitatea arătată de reclamantă. Consideră că este în interesul superior al celor doi copii să aibă acelaşi domiciliu, ei dorind să stea tot timpul împreună deoarece sunt foarte ataşaţi unul faţă de celălalt. Mai susţine că părinţii reclamantei îi îngrădesc constant accesul la propriul lui copil, B.R.V., care locuieşte la domiciliul reclamantei şi al părinţilor acesteia. Mai arată că, dacă din probele administrate, ar rezulta necesitatea desfacerii căsătoriei, ar fi în interesul superior al copiilor ca locuinţa acestora să fie stabilită la un singur domiciliu, chiar şi al reclamantei.

Analizând cererile părţilor, fata de probele administrate si raportat la dreptul aplicabil, prima instanţă a reţinut că din poziţiile procesuale exprimate de părţi şi probele administrate în cauză, înscrisurile de la dosar şi declaraţiile martorilor audiaţi, ambii soţi se fac vinovaţi de destrămarea relaţiilor de căsătorie.

Pârâtul susţine că această căsătorie poate continua cu condiţia să nu se amestece părinţii reclamantei, pe care îi consideră ca fiind singurii responsabili de destrămarea relaţiei dinte cei doi soţi.

O astfel de atitudine însă nu poate fi primită pentru că, aşa cum nu părinţii reclamantei i-au adus împreună pe cei doi soţi, nici în cazul destrămării relaţiilor dintre ei, aceştia nu pot fi consideraţi ca singuri vinovaţi. În dosarul de divorţ se analizează comportamentele soţilor unul faţă de altul, iar nu ale părinţilor părţilor şi pasarea responsabilităţii unei relaţii de căsnicie nu este benefică pentru nimeni.

Relaţiile de căsătorie trebuie să fie bazate pe iubire, înţelegere şi respect reciproc. Dacă doi oameni se iubesc cu adevărat, ar trebui ca nimeni să nu-i poată împiedica să fie împreună.

Dincolo de declaraţiile martorilor, este evident că motivele care au stat la baza întemeierii unei familii, nu mai există în prezent. Martora reclamantei, B. L., care susţine că este o prietenă apropiată a acesteia, susţine că cei doi soţi sunt despărţiţi în fapt din septembrie 2013, probabil datorită geloziei soţului. A aflat de la reclamantă despre certurile şi neînţelegerile dintre cei doi soţi, iar după introducerea acţiunii de divorţ, arată că a fost sunată de către pârât care a spus despre soţia lui că este „curvă”. Arată că nu a asistat personal la scene de agresiune din partea pârâtului asupra reclamantei, ci a aflat doar de la reclamantă despre comportamentul violent al acestuia. Martora nu poate să aprecieze dacă mai poate continua căsătoria.

Şi cealaltă martoră propusă de reclamantă, P.M., vecină cu părţile, a arătat că ştie că cei doi soţi sunt despărţiţi în fapt, de aproximativ opt luni, de când reclamanta s-a mutat la părinţii ei împreună cu minorul R.V., în timp ce minorul B.I.P. a rămas cu tatăl lui. Aceasta a aflat de la reclamantă că pârâtul ar fi bătut-o de mai multe ori, însă nu a asistat personal la certuri între cei doi, însă a mai auzit şi de la alte persoane că cei doi nu se înţeleg. Martora a confirmat susţinerile părţilor că aceştia au mai fost despărţiţi în fapt  şi în urmă cu aproximativ 2-3 ani, când reclamanta s-a mutat la părinţii ei. Martora nu a confirmat susţinerile reclamantei potrivit cărora pârâtul ar consuma frecvent băuturi alcoolice, aceasta susţinând că ea nu l-a văzut niciodată beat. Susţine că de la angajaţii reclamantei de la fermă şi de la alţi vecin a aflat că pârâtul a adresat cuvinte foarte urâte şi injurii reclamantei. Martora a arătat că i-a sugerat soţului să-i cumpere flori soţiei cu ocazia zilei de 8 martie, însă acesta i-a răspuns că „nu merită”, acesta nefiind un comportament corespunzător din partea unui soţ.

Martora pârâtului, B.M. (f. 64), cunoaşte şi ea că cei doi soţi s-au despărţit în fapt din octombrie 2013, de când reclamanta a plecat în Italia, iar la întoarcerea ei în luna noiembrie, s-a mutat la părinţi. Martora pune neînţelegerile dintre părţi pe seama amestecului părinţilor reclamantei, care susţine despre el că „este un beţiv şi că o bate”, însă ea nu este de acord cu aceste susţineri deoarece nu l-a văzut pe pârât niciodată în stare de ebrietate şi nici nu a văzut-o pe pârâtă lovită. Şi aceasta ştie că soţii au mai fost despărţiţi în fapt, „probabil în urmă cu 2-3 ani”.

Declaraţia martorului pârâtului, R.F., nu este credibilă întrutotul deoarece la începutul declaraţiei acesta a susţinut că a lucrat în primăvara acestui an la cei doi soţi, care locuiau împreună şi nu a asistat la certuri, sau scandaluri între ei, pentru ca apoi să revină şi să arate că, de fapt, reclamanta era plecată la lucru în Italia. Afirmaţiile acestuia cum că de cei doi copii minori se ocupă tatăl lor, sunt contrazise atât de susţinerile celor doi soţi, cât şi de cele ale anchetei sociale şi ale celorlalte trei martore

Privind obiectiv, atât reclamanta, cât şi pârâtul susţin că există neînţelegeri între ei, neînţelegeri confirmate de cele trei martore audiate, însă este diferită doar atitudinea lor faţă de aceste neînţelegeri: reclamanta susţine că datorită acestora, căsătoria nu mai poate continua, în timp ce pârâtul susţine că ar putea continua, dacă nu s-ar amesteca părinţii reclamantei, apreciind că ei ar fi singurii vinovaţi de destrămarea relaţiilor de căsătorie, el neasumându-şi nicio răspundere, însă, aşa cum am arătat şi mai sus, obiectul procesului de divorţ îl constituie doar relaţiile dintre cei doi soţi, nu şi dintre alte persoane.

Nu s-a dovedit vreo legătură de cauzalitate între pierderea celor două sarcini ale reclamantei şi comportamentul pârâtului, acestea putând avea chiar şi cauze obiective, de natură medicală, neimputabile vreuneia dintre părţi.

Reclamantei i se poate reproşa tocmai faptul că a încetat să mai facă eforturi pentru ca relaţia de căsătorie să continue, ea nedorind să mai reia convieţuirea cu acesta, iar în privinţa pârâtului, chiar dacă nu s-a dovedit în mod direct comportamentul agresiv al acestuia, niciun martor din cei audiaţi nu a confirmat faptul că ar fi văzut pârâtul bătând-o pe reclamantă, sau să-l fi văzut în stare de ebrietate, însă acestuia i se poate reproşa lipsa de respect şi comportamentul necuviincios la adresa soţiei, martora B.L. susţinând că pârâtul a făcut-o „curvă” pe soţia lui, în timp ce martora P.M. a remarcat comportamentul necorespunzător al acestuia, deoarece susţine că soţia nu merită un ghiveci cu flori de 8 martie.

Dacă pârâtul susţine că mai are sentimente de afecţiune faţă de reclamantă, ar trebui să îi ofere libertate: dacă iubeşti pe cineva, trebuie să îl laşi liber, iar dacă va fi să se întoarcă înapoi, se va întoarce cu siguranţă. Nicio persoană nu este proprietatea privată a alteia şi se ştie că „dragoste cu sila nu se poate”.

Chiar dacă declaraţiile martorilor pot fi considerate subiective, este greu de concluzionat o culpă exclusivă a uneia, sau a alteia dintre părţi, culpa comună ce se poate reţine acestora este imposibilitatea gestionării relaţiei dintre ei, poate şi datorită distanţei care îi desparte, insuficientei comunicări şi frecvenţei reduse cu care se desfăşoară adevărata viaţă de familie. Din ancheta socială rezultă că relaţiile dintre cei doi s-au deteriorat din cauza neînţelegerilor privind suspiciunile de infidelitate şi că aceştia sunt despărţiţi în fapt din luna octombrie 2013.

Instanţa a constatat că părţile sunt despărţite în fapt de aproape un an, raportându-ne la data motivării hotărârii, apreciind că aceasta nu poate fi considerată o căsătorie adevărată, bazată pe iubire şi înţelegere reciproce, convieţuire efectivă, sens în care a dispus desfacerea căsătoriei din culpă comună, în temeiul art. 933, alin. 2 NCPC.

Cu privire la petitul subsidiar privind reluarea pentru pârâtă a numelui avut anterior căsătoriei, art. 383 din Noul Cod Civil stabileşte regulile aplicabile numelui pe care soţii îl vor purta în urma divorţului, cu regula de bază a reluării pentru reclamantă a numelui avut anterior căsătoriei.

Având în vedere că nu a intervenit o înţelegere între părţi pentru ca reclamanta să-şi păstreze numele din căsătorie, se vor aplica disp. art. 383, alin. 3 din Noul Cod Civil, care prevede că fiecare dintre foştii soţi va purta numele avut anterior căsătoriei, astfel că reclamanta îşi va relua numele avut anterior căsătoriei, acela de „P.”.

Cu privire la exercitarea în comun a autorităţii părinteşti, legiuitorul, la art. 503, alin. 1 din NCC, a fixat regula exercitării în comun, de către ambii părinţi a autorităţii părinteşti asupra copiilor lor minori, exercitarea exclusivă numai de către unul din părinţi având caracter excepţional, conferit de motive întemeiate si de interesul superior al minorilor, însă în această cauză nu se poate reţine aşa ceva, astfel că exercitarea autorităţii părinteşti se va face de ambii părinţi.

Cu privire la stabilirea domiciliilor celor doi minori, instanţa a constatat că reclamanta solicită ca locuinţa minorului B.I.-P. să fie stabilit la domiciliul pârâtului B.V. din comuna S., judeţul Maramureş, iar locuinţa minorului B.R.-V., să fie stabilită la domiciliul mamei reclamante.

În ancheta socială a Primăriei S. (f. 37), se reţine că minorul B.I.-P. locuieşte la tată, iar minorul B.R.-V. locuieşte la mamă şi propune încredinţarea fiecărui minor la părintele la care locuieşte. În concluziile scrise, pârâtul solicită ca în cazul pronunţării divorţului, minorii să aibă acelaşi domiciliu, apreciind că astfel s-ar respecta interesele superioare ale minorilor.

Instanţa a făcut referire la un proiect de modificare a Legii 272/2004, iniţiat de către Direcţia Generală de Protecţie a Copiilor, din cadrul Ministerului Muncii se doreşte să se sugereze criteriile generale care trebuie să stea la baza determinării interesului superior al copilului.;

 Din ancheta socială rezultă că minorii au condiţii bune la ambii părinţi, care sunt despărţiţi în fapt din octombrie 2013, de când minorul B.I.-P. locuieşte la tată, iar minorul B.R.-V. locuieşte la mamă.

De asemenea, şi din declaraţiile martorilor audiaţi, rezultă că minorii locuiesc separat din octombrie 2013, fiecare dintre părinţi ocupându-se de copii în mod corespunzător. Martora P.M. a arătat că locuinţele celor doi minori sunt foarte apropiate, la aproximativ 200 m. una de cealaltă, cei doi fraţi întâlnindu-se zilnic şi jucându-se tot timpul împreună.

Instanţa a apreciat că este în interesul superior al copiilor ca fiecare să locuiască în această modalitate, ei putând beneficia în acest fel de grija şi atenţia pe care le merită.

Din ancheta socială rezultă că minorul B.I.P. frecventează cursurile şcolii gimnaziale, în timp ce minorul B.R.V. este la grădiniţă. Este evident că cei doi fraţi trebuie să stea împreună cât mai mult timp şi să se poată juca împreună, iar faptul că cele două locuinţe sunt la doar 200 m una de cealaltă îi ajută în acest sens, dar, pe de altă parte, minorul care este la şcoală, are nevoie şi de un spaţiu şi timp proprii pentru a-şi putea face temele fără să fie deranjat.

Însă fiecare dintre copii trebuie să aibă acces nemijlocit şi la celălalt părinte, la care nu are stabilit domiciliul.

Faţă de susţinerile pârâtului că părinţii reclamantei nu-i permit să-şi viziteze copilul, instanţa a considerat că dreptul pârâtului de a avea legături personale cu copiii săi este în deplină concordanţă cu interesul superior al acestora.

Pe lânga dispoziţiile Noului Cod Civil privind efectele divorţului în raporturile dintre copii şi părinţi, trebuie avute în vedere si drepturile copilului prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecţia si promovarea drepturilor copilului. Art.14 din Legea nr.272/2004 consacră dreptul copilul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, aceste legături neputând fi împiedicate decât în cazul unor motive temeinice de natura a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului.

În speţă, dreptul pârâtului de a avea legături personale şi cu celălalt copil al său, care nu locuieşte la el nu poate fi negat, fiind necesar ca acesta să-l poată vedea şi să ţină permanent legătura cu el, însă atâta timp cât pârâtul nu a formulat cerere reconvenţională pentru stabilirea unui program de vizitare, instanţa nu se poate pronunţa în acest sens.

Cu privire la obligaţia legală de întreţinere, în baza art. 402 C.civ., instanţa trebuie să stabilească prin hotărârea de divorţ, contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a minorilor, urmând a fi avut în vedere, la stabilirea întinderii acestei obligaţii, faptul că ambii părinţi lucrează şi obţin venituri din muncă: reclamanta lucrează sezonier în Italia, iar pârâtul este angajatul Primăriei S., unde câştigă lunar suma de 950 lei.

Atât din punct de vedere legal, cât şi din punct de vedere moral, orice părinte trebuie să fie conştient că este obligat la întreţinerea copiilor săi şi fără să existe vreo hotărâre judecătorească în acest sens.

Potrivit art. art. 530, alin.1 NCC, obligaţia de întreţinere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului şi, după caz, a cheltuielilor pentru învăţătură, educare şi pregătire profesională. Doar în cazul în care obligaţia de întreţinere nu se execută de bunăvoie în natură, instanţa poate stabili o pensie de întreţinere în bani, potrivit art. 530, alin. 2 NCC, care au caracter subsidiar faţă de prevederile primului aliniat.

Având în vedere că fiecăruia dintre părinţi i-a fost încredinţat câte un minor, părţile vor executa în natură obligaţia de întreţinere faţă de minori, cu compensarea cheltuielilor de judecată, conform art. 435, alin. 2 NCPC

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul B.V., solicitând respingerea acţiunii reclamantei, opunându-se desfacerii căsătoriei. În subsidiar, dacă instanţa va decide desfacerea căsătoriei, să fie decisă din culpa reclamantei conform probelor administrate. Nu este de acord cu creşterea separată a celor doi copii minori deoarece tânjesc foarte mult unul după altul, nu poate să răspundă despre traumatismele psihice care vor avea loc asupra acestor copii şi a solicitat stabilirea locuinţei ambilor minori la reclamantă sau la apelant, cu condiţia să locuiască împreună, fiind în interesul superior al acestora. În situaţia în care instanţa va dispune creşterea celor 2 copii minori la domiciliul reclamantei, solicită dreptul la vizită de două ori pe lună, în zilele de vineri de la orele 12.00 până duminică orele 22.00.

Întâmpinarea a fost depusă de intimata B.R. după împlinirea termenului legal de 15 zile, intimata opunându-se admiterii apelului.

Prin precizările depuse la dosar în şedinţa publică din 20.11.2014 apelantul a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei civile atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca nefondată şi nedovedită. Din probele administrate nu reiese în nici un fel faptul că relaţia de căsătorie ar fi iremediabil vătămată. Nu sunt îndeplinite condiţiile art. 933 alin.1 sau z din Noul Cod de procedură civilă, fiindcă din toate probele administrate nu reiese că apelantul ar fi vinovat de destrămarea căsătoriei. Apelantul consideră că este în interesul superior al copiilor ca aceştia să locuiască împreună la reclamantă sau la apelant.

Au fost audiate sub prestare de jurământ martorele B.M. şi P.I., declaraţiile acestora fiind consemnate şi ataşate la dosar.

De asemenea, minorii au fost audiaţi în camera de consiliu.

Analizând apelul, Tribunalul a apreciat că acesta este fondat, urmând a-l admite, în limitele determinate prin considerentele ce succed, cu aplicarea prevederilor art. 480 al.2 teza finală Cod procedură civilă şi a proceda la schimbarea în parte a sentinţei primei instanţe.

În ce priveşte desfacerea căsătoriei, se reţine că din probele administrate a rezultat că relaţiile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, în sensul prevederilor art. 373 lit.b Cod civil, din motive temeinice.

Depoziţia martorei B.L. a relevat că părţile s-au separat încă din luna septembrie 2013, pârâtul acuzându-şi soţia că are un comportament indecent, pe fond de infidelitate. Doar reclamanta i s-a plâns martorei că între soţi sunt certuri frecvente, iar pârâtul a lovit-o, astfel de aspecte rezultând şi din depoziţia martorei P.M..

Martorele B.M. şi P.M. (vecină cu părţile, la domiciliul comun) nu au confirmat împrejurarea că pârâtul-apelant ar consuma în mod excesiv alcool. De asemenea martorul R.F. a arătat că pârâtul are un comportament ireproşabil în societate şi nu este o fire violentă.

Neînţelegerile dintre soţi, unele inerente vieţii de cuplu, au fost argumentate de o implicare pregnantă a părinţilor acestora în viaţa de familie, implicare pe care soţii nu au ştiut să o limiteze şi să o circumstanţieze. Nu poate opera însă un transfer de responsabilitate pentru destrămarea căsătoriei, în sarcina părinţilor părţilor.

Pe de altă parte, soţii au eşuat, din culpa ambilor, în surmontarea problemelor de cuplu, s-au separat de mai multe ori, au încercat să reia viaţa de familie, dar din luna septembrie 2013 nu mai coabitează, sens în care instanţa apreciază că în mod temeinic s-a dispus desfacerea căsătoriei acestora. Apelantul a adoptat în timp o atitudine lipsită de respect faţă de intimată, după cum relevă declaraţiile martorelor B.L. şi P.M., incompatibilă cu specificul relaţiilor personale dintre soţi.

Temeinicia motivelor de divorţ se apreciază de la caz la caz, de către instanţa de judecată, reglementarea divorţului având la baza mai mult ideea divorţului remediu decât aceea a divorţului sancţiune.

Problema esenţială în cauză o reprezintă însă locuinţa postmatrimonială a celor doi fii minori ai părţilor, în contextul în care după separarea în fapt, R. locuieşte la bunicii materni, iar I. a rămas să locuiască împreună cu tatăl său.

Potrivit prevederilor art. 396 Cod civil instanţa hotărăşte, odată cu pronunţarea divorţului, asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum şi, dacă este cazul, de învoiala părinţilor. Soţii pot stabili prin acord şi modalitatea de soluţionare a cererilor accesorii cererii de desfacere a căsătoriei, urmând ca instanţa să ia act de învoială în condiţiile prevăzute de lege, conform art. 6131 Cod proc. civ. 

În speţă, părţile nu s-au mai înţeles nici cu privire la locuinţa minorilor. Prima instanţă a stabilit ca I. să locuiască la tatăl său, iar R. la mamă.Potrivit dispoziţiilor art. 400 Cod civil, stabilirea locuinţei copilului minor trebuie să se facă la unul dintre părinţi, potrivit interesului său superior.

Interesul superior al copilului este în prezenta cauză singurul criteriu după care instanţa trebuie să se călăuzească pentru a decide cu privire la stabilirea locuinţei  minorilor, pentru determinarea sa trebuie să se ţină seama de întregul complex de împrejurări menite să asigure copiilor o dezvoltare fizică, morală şi intelectuală armonioasă, interesând nu numai posibilităţile materiale ale părinţilor ci şi vârsta copiilor, comportarea părinţilor înainte de separare, gradul de ataşament şi preocupare pe care l-au manifestat faţă de copii, legăturile afective ce s-au stabilit între părinţi şi copii, precum şi între copil şi alţi membrii ai familiei extinse.

Deşi opiniile şi preferinţele copilului minor trebuie să fie avute în vedere, alături de alte criterii, de instanţă atunci când decide stabilirea locuinţei acestuia, totuşi instanţa trebuie să aibă în vedere şi vârsta şi capacitatea minorului de înţelegere şi totodată măsura în care acestea pot fi verificate în mod rezonabil.

Astfel, potrivit prevederilor art. 2 din Legea nr. 272/2004, orice reglementări adoptate în domeniul respectării şi promovării drepturilor copilului, precum şi orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului. Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socioafectiv şi la viaţa de familie. Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti. În determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puţin următoarele: nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educaţie şi sănătate, de securitate şi stabilitate şi apartenenţă la o familie; capacitatea părinţilor sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creşterea şi îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia; menţinerea relaţiilor personale cu persoanele faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament.

În şedinţa publică din 20.11.2014 reprezentanta intimatei a învederat că reclamanta a solicitat stabilirea domiciliului copilului mai mic la ea deoarece nu are posibilităţi materiale să-i crească pe amândoi, este plecată în străinătate pentru o perioadă scurtă, va face o cerere şi pentru al doilea copil când va avea posibilităţi materiale.

Ulterior, în şedinţa publică din 29.01.2015 intimata personal a arătat că ar fi de acord să îi fie încredinţaţi ambii copii.

Relaţia dintre cei doi copii este specială, extrem de emoţionantă, plină de iubire reciprocă, astfel cum instanţa a putut constata nemijlocit cu ocazia audierii minorilor. Păstrarea acestei legături extrem de strânse este benefică fraţilor şi corespunde interesului lor superior.

În contextul disoluţiei matrimoniale, echilibrul emoţional al copiilor care s-au bucurat de viaţă de familie alături de părinţii lor este în mod inevitabil afectat, deoarece reperele sociale şi familiale se schimbă; dacă minorul locuieşte doar cu unul dintre părinţi, prezenţa celuilalt părinte nu mai este o constantă, deşi ar fi de dorit acest lucru. În situaţia în care relaţia dintre fraţi este strânsă (aşa cum e cazul în speţă), ei trebuie să rămână împreună, deoarece astfel pot depăşi mai uşor dificultăţile de adaptare la noua lor viaţă, la absenţa din locuinţă a unuia dintre părinţi.

Fratele este un reper emoţional, un element al trecutului familial împărtăşit cu ambii părinţi; este esenţial ca acest reper să fie păstrat, pentru prezent şi viitor; mai ales în cazul copiilor de vârsta fiilor părţilor, care încă nu înţeleg pe deplin motivele ce au determinat separarea părinţilor, a rămâne împreună asigură o continuitate şi o stabilitate esenţiale.

Cu ocazia audierii minorilor s-a apreciat că bunicii materni (la care locuieşte R. în prezent) nu încurajează comuniunea de locuinţă între fraţi, nu îl lasă să doarmă cu fratele său, îi spun lui I. că fratele este pedepsit, nu-l lasă să iasă afară sau că doarme.

Martora B. M. a arătat în depoziţiile sale că între cele două case este o distanţă de vreo 200 metri; mama reclamantei, întâlnindu-l pe pârât într-un magazin, nu i-a permis minorului (R.) să plece cu tatăl său; într-un alt context, fosta soacră i-a smuls pârâtului copilul din braţe, iar R. i-a spus apelantului că nu rămâne să vorbească cu el (fiind aşteptat la şcoală) pentru că îl bat bunicii şi îl ceartă de câte ori îi văd împreună.

Depoziţia bunicii materne P.I. a relevat că I. nu a dormit niciodată la ei de când părinţii s-au despărţit „nu că nu l-am fi primit, dar l-am trimis acasă şi el a vrut să meargă”. A rezultat cu claritate că bunica maternă nu permite tatălui să-l viziteze pe R. acasă şi nu o susţine pe apelantă să preia ambii copii pentru a locui împreună: „nu ştiu ce să zic despre decizia mamei de a lua amândoi copiii, pentru că mai trebuie să meargă în străinătate să câştige nişte bani ca să-şi construiască ceva pentru că ea nu are nimic şi tot greul ar cădea pe ea (martoră) pentru creşterea copiilor”.

Din cuprinsul anchetei sociale depuse la fila 37 din dosarul primei instanţe rezultă că ambii părinţi au condiţii de creştere şi educare a minorilor, reclamanta-intimată locuind în casa părinţilor săi, în Săcel nr. … judeţul Maramureş, iar pârâtul-apelant posedă casă de locuit în Săcel nr. … judeţul Maramureş.

Evaluând ansamblul probaţiunii administrate, poziţia părţilor, Tribunalul apreciază că locuinţa minorilor trebuie să fie stabilită la tată, în acest moment.

Deşi este o mamă bună şi implicată, intimata nu este angajată la acest moment cu titlu stabil, probabil preconizează (sau va fi nevoită, raportat la depoziţia bunicii materne) să plece din nou în străinătate pentru a munci, iar copiii ar rămâne în grija bunicilor materni. Bunica maternă nu-şi asumă să-l primească şi pe minorul I. pentru a locui cu fratele său (nu o sprijină pe intimată să crească ambii copii), iar o altă variantă actuală, concretă, inclusiv din punct de vedere locativ, care le-ar permite copiilor să fie împreună, mama nu a prezentat şi nici nu a dovedit.

Nu este un argument faptul că minorii sunt lăsaţi să se joace împreună, că locuinţele părinţilor sunt apropiate, câtă vreme copiii nu împărtăşesc toate aspectele ce ţin de o viaţă comună, I. fiind exclus; în timp, o atare situaţie atrage după sine sentimentul de izolare al fratelui care trebuie să plece.

Tatăl este dispus să crească ambii copii, deţine condiţii corespunzătoare, este angajat, doreşte ca în orice împrejurări copiii să rămână împreună, ceea ce demonstrează că le înţelege cel puţin nevoile afective.

Întrucât la pronunţarea divorţului instanţa este obligată să statueze cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti, conform art. 918 alin. 2 Cod procedură civilă, chiar din oficiu, precum şi cu privire la locuinţa minorului, potrivit dispoziţiilor art. 400 Cod civil, iar orice decizie relativă la minori, inclusiv în privinţa locuinţei acestora, trebuie să respecte interesul lor superior, este irelevant că pârâtul nu a formulat expres la prima instanţă o cerere reconvenţională vizând locuinţa minorilor I. şi R.

La momentul pronunţării prezentei decizii, situaţia de fapt şi de drept se conturează în favoarea tatălui, o schimbare a acesteia legitimând-o însă pe mamă să iniţieze un alt demers în ce priveşte locuinţa copiilor.

Astfel cum reiese din actele depuse la dosarul cauzei, certificatele de naştere, copiii părţilor sunt minori, fiind prezumată astfel starea de nevoie determinată de starea de minoritate a acestora. Din probatoriul administrat a rezultat că intimata nu mai are în întreţinere alţi copii, decât cei rezultaţi din căsătorie. Nu s-a dovedit că intimata ar realiza venituri, reprezentanta sa afirmând doar că este în probă de lucru la o brutărie, astfel încât la stabilirea obligaţiei de întreţinere instanţa s-a raportat la salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, de 975 lei lunar, conform HG nr. 1091/2014.

Domenii speta

Spete similare