Ordonanţa de plată. acţiune în anulare-admisibilitate

Dosar nr. 38148/3/2014

R O M Â N I A

TRIBUNALUL BUCUREŞTI SECŢIA A-VI-A CIVILĂ

Decizia Civilă Nr. 664/2015

Şedinţa publică de la 11 Februarie 2015

Completul constituit din:

PREŞEDINTE AM A

Judecător C DM

Grefier  C V S

Pe rol se află soluţionarea cererii în anulare formulată de reclamant-debitoare G E G SRL împotriva sentinţei civile nr. 4652/30.09.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. 28819/3/2014, în contradictoriu cu  pârâta-creditoare M SA, cauza având ca obiect ordonanţă de plată.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică, la ordine, se prezintă reclamanta-debitoare prin avocat Guţă Iulia Corina, în baza împuternicirii avocaţiale seria GR nr. 001837/2015, pe care o depune la dosar  şi pârâta-creditoare prin avocat substituent O A, conform delegaţiei de substituire emisă în baza împuternicirii avocaţiale seria Ph nr. 49645/2014 p numele Cabinet avocat M A, pe care le depune la dosar.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă care învederează instanţei că reclamanta a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 lei, conform chitanţei nr. 136738/13.11.2014 (fila 13) şi pârâta-creditoare a formulat întâmpinare comunicată reclamantei, după care:

La interpelarea tribunalului cu privire la plăţile efectuate de către debitoare, reclamanta, prin avocat, arată că s-au efectuat plăţi către pârâta-creditoare după ce instanţa de fond a pronunţat sentinţa civilă atacată, dar nu poate prezenta ce plăţi s-au efectuat în raport de ordinele de compensare.

Nemaifiind alte cereri de soluţionat, instanţa constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul părţilor asupra cererii în anulare.

Reclamanta-debitoare, prin avocat, solicită admiterea cererii şi modificarea în parte a sentinţei civile atacată, motivat de faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 1023 alin. 3 Cod procedură civilă, între obligaţiile dintre părţi a intervenit 32 de ordine de compensare semnate şi ştampilate de către reprezentantul creditoarei. Consideră că suma  ce ar fi trebuit solicitată de către creditoare este de 217013,36 lei, dar nici această sumă nu ar fi cea reală deoarece obligaţiile asumate pe care creditoarea urma să le presteze sau le-a prestat în mod necorespunzător. Pe de altă parte, potrivit prevederilor art. 1023 alin 2 şi 3 Cod procedură civilă, creditoarea avea la dispoziţie formularea cererii întemeiată pe dreptul comun, prin care să solicite creanţa considerată datorată de subscrisa. Menţionează că nu solicită cheltuieli de judecată.

Pârâta-creditoare, prin avocat, solicită respingerea cererii în anulare ca nefondată şi menţinerea sentinţei civile ca temeinică şi legală, creanţa îndeplinind condiţiile  cumulativ prevăzute de lege pentru emiterea  ordonanţe de plată, respectiv să fie certă, lichidă şi exigibilă. Se arată că debitoarea invocă că ar exista ordine de compensare între creanţe reciproce, numai că aceste ordine nu au fost însuşite de către societate, pentru faptul că nu există creanţe reciproce care s-ar stinge prin compensare. Menţionează că îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Tribunalul, în temeiul dispoziţiilor art. 394 alin. 1 Cod procedură civilă, declară închise dezbaterile şi reţine cauza în pronunţare pe cererea în anulare.

TRIBUNALUL:

Prin sentinţa civilă nr. 4652/30.09.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. 28819/3/2014, a fost admisă cererea formulată de creditoarea SC M SA, în contradictoriu cu debitoarea SC G E G SRL, a ordonat debitoarei să achite creditoarei suma de 450.904,64 lei reprezentând contravaloare facturi fiscale şi suma de 200 lei cheltuieli de judecată, în termen de 15 de zile de la comunicarea prezentei ordonanţe.

S-a reţinut de instanţă că între părţile din prezenta cauză s-au desfăşurat relaţii comerciale, în baza cărora creditoarea a emis pe numele debitoarei facturile fiscale nr. 0001602/29.05.2013, în valoare de 133.137,31 lei, nr. 0001866/29.04.2014, în valoare de 300.321,05 lei şi nr. 0001621/28.05.2013, în valoare de 149.865,41 lei.

Din valoarea totală a acestor facturi fiscale, în cuantum de 583.323,77 lei, s-a stins prin compensare creanţa în cuantum de 132.419,13 lei, conform documentelor de compensare depuse la dosar de către debitoare, rămânând un rest în cuantum de 450.904,64 lei, care face obiectul prezentului dosar.

La data de 30.04.2014, creditoarea a transmis debitoarei extrasul de cont nr. 252, iar conducătorul compartimentului contabil al debitoarei a confirmat acest extras de cont pentru suma de 450.904,64 lei.

Conform art. 1013 alin. 1 NCPC, prevederile prezentului titlu se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil, inclusiv din cele încheiate între un profesionist şi o autoritate contractantă, constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege.

Potrivit art. 662 alin. 2-4 NCPC, creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu, este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau titlul executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui, şi este exigibilă dacă obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată.

Deşi aceste din urmă dispoziţii legale vizează faza executării silite, noţiunile pe care le reglementează sunt aplicabile ori de câte ori se pune problema caracterului cert, lichid şi exigibil al unei creanţe, acest caracter urmând a fi determinat în funcţie de conţinutul înscrisului care constată creanţa respectivă.

În cauza de faţă, creanţa creditoarei constând în rest contravaloare facturi fiscale are caracterul cert, lichid şi exigibil în sensul art. 662 alin. 2-4 NCPC, existenţa ei rezultând din facturile fiscale depuse la dosar, care se coroborează cu extrasul de cont nr. 252/30.04.2014 prin care conducătorul compartimentului contabil al debitoarei a confirmat creanţa solicitată.

 Totodată, creanţa este determinată în câtimea ei la suma de 450.904,64 lei, sumă exigibilă, întrucât facturile fiscale depuse la dosar nu conţin un termen suspensiv de plată.

Referitor la apărările debitoarei, instanţa le-a apreciat neîntemeiate. Astfel, pe de o parte, instanţa a constatat că suma compensată conform documentelor depuse la dosar de către debitoare a fost deja dedusă de către creditoare din cuantumul total al facturilor fiscale, solicitând prin cererea de chemare în judecată doar diferenţa.

Pe de altă parte, referitor la celelalte două facturi fiscale emise de către debitoare, instanţa a constatat că, până la momentul actual, nu a intervenit o operaţiune de compensare între părţi. Totodată, nu se poate reţine că ar fi operat nici compensaţia legală de drept întrucât, conform art. 1617 alin. 1 din noul Cod civil (aplicabil în cauză, având în vedere data naşterii raportului juridic dintre părţi), compensaţia operează de plin drept doar între datorii certe, lichide şi exigibile. Or, datoria invocată de debitoare nu este certă, fiind depuse la dosar doar cele două facturi fiscale, fără a se face dovada însuşirii lor de către creditoare prin semnătură sau în alt mod.

Referitor la susţinerile debitoarei privind executarea incompletă şi necorespunzătoare a propriilor obligaţii de către creditoare, instanţa a constatat că acestea nu sunt probate în niciun mod. Debitoarea nu a produs nici măcar un înscris din care să rezulte cel puţin indicii privind caracterul defectuos al prestaţiilor creditoarei. Or, simplele susţineri nu au valoare probatorie, debitoarea fiind datoare să producă un minim de dovezi care să pună sub semnul incertitudinii creanţa invocată de creditoare (de exemplu, corespondenţă purtată între părţi prin care debitoarea să reclame, anterior litigiului, pretinsele deficienţe).

Cât priveşte inexistenţa unui contract scris între părţi, în sensul de instrumentum, instanţa a reţinut că această condiţie nu este prevăzută de lege pentru emiterea unei ordonanţe de plată, creanţa putând fi probată şi prin alte modalităţi. Este cert că între părţi a existat un contract în sensul de negotium, chiar debitoarea făcând vorbire de existenţa unor creanţe reciproce între părţi şi de prestaţii necorespunzătoare ale creditoarei. Or, în lipsa unui contract în sensul de negotium, invocarea unor astfel de deficienţe nu ar fi avut temei.

În opinia instanţei, chiar dacă părţile nu au încheiat un contract scris, în sensul de document probator, existenţa acestuia, drepturile şi obligaţiile părţilor sunt dovedite prin facturile fiscale depuse la dosar, prin documentele de compensare parţială care a operat între cele două părţi şi care dovedesc creanţa creditoarei, precum şi prin extrasul de cont nr. 252/30.04.2014. Instanţa a apreciat că acest înscris are o valoare probatorie suficientă pentru a conferi creanţei creditoarei un caracter cert şi lichid, chiar dacă nu a fost semnat de reprezentantul legal al debitoarei. Sub acest aspect, s-a observat că acest înscris a fost însuşit de conducătorul compartimentului contabil al debitoarei. Or, este evident că acesta a avut în vedere, atunci când a confirmat creanţa, chiar datele care rezultă din contabilitatea debitoarei.

Prin urmare, instanţa a apreciat fără relevanţă faptul că debitoarea nu a semnat şi ştampilat facturile fiscale, sumele prevăzute în acestea dobândind caracter cert prin coroborarea cu extrasul de cont şi cu documentele de compensare. De altfel, chiar debitoarea a invocat o nouă posibilă compensare între creanţele părţilor, reieşind astfel că, implicit, recunoaşte că mai datorează sume de bani creditoarei.

Astfel, instanţa a apreciat că creanţa creditoarei este suficient dovedită prin înscrisurile de la dosar (facturi fiscale, extras de cont, documente de compensare), nefiind necesară administrarea unui probatoriu suplimentar, precum expertiză, astfel încât, nici din această perspectivă, susţinerile debitoarei nu pot fi considerate fondate.

Concluzionând, instanţa a reţinut că creditoarea are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, constând în suma de 450.904,64 lei, astfel că a admis cererea şi a ordonat debitoarei să achite creditoarei suma mai sus menţionată.

Potrivit art. 453 alin. 1 NCPC, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Văzând aceste dispoziţii legale, precum şi faptul că debitoarea a pierdut procesul, instanţa a obligat-o pe aceasta să achite creditoarei suma de 200 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, conform dovezii de la dosarul cauzei.

În temeiul art. 1021 alin. 3 NCPC, instanţa a considerat că un termen de 15 de zile de la data comunicării prezentei ordonanţe este suficient pentru a acorda debitoarei posibilitatea efectuării plaţii, fără a crea prejudicii suplimentare creditoarei.

La data de 04.11.2014 debitoarea SC G E G SRL a formulat cerere în anulare a sentinţei civile nr.4652/30.09.2014, solicitând  instanţei să dispună anularea ordonanţei de plată  şi obligarea creditoarei la plata cheltuielilor de judecată.

Susţine reclamanta că instanţa de fond in mod eronat a constatat ca  debitoarea datorează creditoarei M S.A. suma de 450.904,64 lei.

Asa cum s-a arătat si in cadrul întâmpinării depuse la dosarul cauzei, intre parti s-au desfăşurat raporturi comerciale ce s-au concretizat in efectuarea de către creditoare a unor lucrări pentru Extindere reţea canalizare in Oraşul Comarnic precum si in livrarea reciproca de produse din ţeava PVC.

Creditoarea M S.A. a emis către debitoare 3 facturi fiscale in valoare totala de 583.323,77 lei.

Factura fiscala nr. 0001866 din 29.04.2014 in valoare de 300.321,05 lei a fost emisa pentru contravaloare lucrări de extindere reţea, iar celelalte facturi nr. 0001621 din 28.05.2013 in valoare de 149.865,41 lei si nr. 0001602 din 29.05.2013 in valoare de 133.137,31 lei reprezintă contravaloare ţevi din PVC livrate de creditoare pentru efectuarea lucrării.

Ulterior, având in vedere ca si debitoarea a livrat către creditoare produse din ţeava PVC pentru şantierul din Comarnic, aceasta a emis către creditoare următoarele facturi fiscale:

- factura fiscala nr. GEG027/29.04.2014 in valoare totala de 132.419,13 lei;

- factura fiscala nr. GEG042/17.06.2014 in valoare de 133.205,76 lei;

- factura fiscala nr. GEG066/24.09.2014 in valoare de 100.685,52 lei.

Suma de 132.419,13 lei reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. GEG027/29.04.2014 a fost compensata conform Ordinului de Compensare nr. 2550150/05.05.2014.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, debitoarea arată ca pentru contravaloarea celorlalte facturi emise de aceasta in valoare de 233.891,28 lei a intervenit compensaţia legala in conformitate cu art. 1617 alin 1 din Noul Cod Civil.

Potrivit acestei dispoziţii „compensaţia operează de plin drept de indata ce exista doua datorii certe, lichide si exigibile, oricare ar fi izvorul lor, si care au ca obiect o suma de bani sau o anumita cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natura".

Or, in speţa de faţă este vorba de doua datorii certe, lichide si exigibile, ambele societăţi livrând una către cealaltă produse reprezentând ţeava din PVC.

Mai mult, pentru compensarea si acestei sume de bani in valoare de 233.891,28 lei, debitoarea a întocmit in luna octombrie a acestui an un număr de 23 de ordine de compensare conform adresei nr. 5219/31.10.2014 pe care le-a comunicat creditoarei M S.A.

Creditoarea a luat cunoştinţa de aceste ordine de compensare si a fost de acord cu ele semnând si stampilând de primire.

Arată debitoarea că M S.A. a recunoscut livrarea produselor către aceasta si si-a recunoscut datoria către debitoare prin faptul ca aceasta a acceptat ordinele de compensare întocmite si comunicate către aceasta.

Debitoarea susţine că  a făcut dovada ca produsele facturate către M S.A. conform facturilor GEG042/17.06.2014 si GEG066/24.09.2014 au fost acceptate si recunoscute de către aceasta prin simplul fapt ca societatea creditoare nu a negat si a acceptat ordinele de compensare comunicate de debitoare.

Prin urmare, restul de plata pe care teoretic creditoarea M S.A. ar fi putut sa îl solicite este in valoare de 217.013,36 lei.

Insa, debitoarea susţine că nici aceasta suma nu o datorează, in realitate suma datorata fiind mult mai mica având in vedere ca M S.A. nu a prestat in totalitate serviciile la care s-a obligat, lucrările la obiectivul de Extindere reţea canalizare in Oraşul Comarnic nefiind finalizate, iar cele realizate au fost in mare parte efectuate defectuos. Or, atâta timp cat societatea creditoare solicita plata unor facturi fara a face dovada prestării serviciilor respective, debitoarea nu poate da curs solicitării acesteia.

Mai mult, intre parti nu a fost încheiat niciodată un contract scris din care sa reiasă termenele de plata precum si drepturile si obligaţiile asumate de parti.

Toate  aspectele menţionate de creditoare cu privire la actele care considera ca dovedesc însuşirea creanţei solicitate, comporta discuţii cu privire la încheierea si executarea acestora.

Aşadar, având în vedere ca SC M S.A. nu a făcut dovada finalizării lucrărilor a căror contravaloare o solicita debitoarea consideră că nu se poate dovedi situaţia de fapt si raportul juridic dintre parti, astfel de aspecte neputându-se lamuri pe calea procedurii speciale a ordonanţei de plata prevăzuta de Noul Cod de Procedura Civila.

In drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1023 Noul Cod Pr. Civ.

Pârâta-creditoare a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii în anulare, menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei  atacate şi obligarea  debitoarei la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând cererea în anulare, tribunalul reţine următoarele:

Prin sentinţa contestată, reclamanta debitoare a fost obligată la plata sumei de 450.904,64 lei reprezentând contravaloare facturilor fiscale nr. 0001602/29.05.2013, nr. 0001866/29.04.2014 şi nr. 0001621/28.05.2013.

Conform ordinelor de compensare emise în perioada 01.10.201431.101.2014 ( f. 14-36) şi acceptate de creditoare, între cele două parţi a intervenit compensarea pentru suma de 233.891, 28 lei datorată de debitoare către creditoare.

Susţinerea pârâtei creditoarei în sensul că această modalitate de stingere a creanţei a intervenit ulterior pronunțării sentinţei  civile nr. 4562/30.09.2014 şi astfel nu este invalidată concluzia primei instanţe privind existenţa unei creanțe certe, lichide şi exigibile, nu are în vedere dispoziţiile art. 1023 alin.3 CPC care prevede că „prin cererea in anulare se poate invoca numai nerespectarea cerintelor prevazute de prezentul titlu pentru emiterea ordonantei de plata, precum si, daca este cazul, cauze de stingere a obligatiei ulterioare emiterii ordonantei de plata. Dispozitiile art. 1.020 se aplica in mod corespunzator. „ 

În cauza de faţă se invocă tocmai „o cauză de stingere a obligatiei ulterioare emiterii ordonanței de plata”,  respectiv compensarea convenţională a datoriilor reciproce ale părţilor, compensare care a fost dovedită prin înscrisurile depuse, împrejurare ce conduce instanţa la concluzia că datoria debitoarei de 233.891, 28 lei a fost stinsă în condiţiile mai sus menționate, ulterior pronunțării  sentinţei  civile nr. 4562/30.09.2014.

Pe cale de consecinţă, în ceea ce priveşte suma de 233.891, 28 lei se impune anularea sentinţei  civile nr. 4562/30.09.2014, această datoriei fiind stinsă ulterior prin compensare.

În ceea ce priveşte restul debitului stabilit prin sentinţa  civilă nr. 4562/30.09.2014, tribunalul constată că debitoarea nu a adus argumente sau probe care să invalideze concluzia primei instanţe privind caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei. Susţinerile debitoarei în sensul că nu s-au efectuat în totalitate sau au fost efectuate defectuos lucrările de extindere a reţelei de canalizare de către creditoare, lucrări pentru care se solicită debitele ce fac obiect prezentei cauze, nu au fost dovedite nici măcar printr-un minim de probatorii.

Având în vedere dispoziţiile art. 1023 alin.3 CPC, tribunalul va admite cererea în anulare, va anula în parte sentinţa atacată cu privire la suma de 233.891,28 lei, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinței atacate.

 PENTRU ACESTE MOTIVE,

 ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite în parte cererea în anulare formulată de reclamanta-debitoare G E G SRL cu sediul în Bucureşti, sector 1, împotriva sentinţei civile nr. 4652/30.09.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. 28819/3/2014, în contradictoriu cu  pârâta-creditoare M SA, cu sediul ales la Cabinet de Avocat „A M”  în Ploieşti, Judeţul Prahova.

Anulează în parte sentinţa atacată cu privire la suma de 233.891,28 lei.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11.02.2015.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR,

GREFIER,

Domenii speta

Spete similare