Fond litigiu de muncă. Contract de muncă cu element de extraneitate. Competenţa instanţelor româneşti.

Prin cererea înregistrată pe rolul  acestei instanţe  la data de  30.10.2012 sub nr. 4332/98/2012 reclamanţii GG şi GV, ambii cu domiciliul în Slobozia, jud. Ialomiţa au chemat în judecată  pe pârâta SC. PA SRL  STĂNCUŢA cu sediul în localitatea Stancuta, jud. Brăila , pentru ca prin hotărârea  judecătorească ce se va pronunţa în cauză, instanţa să oblige pârâta la plata sumei de 140.000 euro net către reclamantul GV, reprezentând drepturi salariale aferente perioadei ianuarie 2008 – decembrie 2009, respectiv la plata sumei de 30.000 euro net către GG, reprezentând drepturi salariale aferente perioadei ianuarie 2008 – decembrie 2009  , precum şi obligarea la plata sumei de 567.933 euro reprezentând prima conform contractului de muncă, cu cheltuieli de judecată.

 În motivarea cererii sale reclamanţii  au arată că au încheiat cu pârâta contracte de muncă, pe o perioadă de 5 ani, începând cu data de 01.02.2008, însă acesta nu  şi-a îndeplinit obligaţia de plata a tuturor drepturilor salariale  stipulate în aceste contracte.

În dovedirea cererii  se solicită proba cu înscrisuri, martori, expertiză contabilă, interogatoriu.

În drept, îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile Codului Muncii.

Cererea este legal scutita de taxa de timbru potrivit art. 270 din Codul muncii.

Pârâta SC PA SRL STĂNCUŢA a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei competenţei teritoriale a Tribunalului Ialomiţa, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC. PA SRL. STĂNCUŢA , excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului GG, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru drepturile salariale aferente anilor 2008 -2009, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin încheierea din data de 20.02.2013, tribunalul a respins excepţia necompetenţei teritoriale şi excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Ialomiţa.

La termenul din data de 2 aprilie 2013, tribunalul a pus în discuţie excepţia necompetenţei generale a instanţelor române în soluţionarea prezentului litigiu , reprezentata pârâtei solicitând admiterea acestei excepţii şi respingerea cererii reclamanţilor ca fiind inadmisibilă, întrucât legea aplicabilă este expres stipulată în contract ca fiind legea italiană.

La rândul său, reprezentantul reclamanţilor a solicitat  respingerea  excepţiei, arătând că orice contract de muncă este supus legii statului  pe al cărui teritoriu salariatul îşi desfăşoară în mod obişnuit munca.

Din actele şi lucrările dosarului, tribunalul reţine următoarele:

Potrivit înscrisului aflat la fila 7 din dosarul cauzei , rezultă că obiectul contractului încheiat între părţi la data de 16 ianuarie 2008, în Italia - Carpignano Sesia , este contract de muncă, iar tratamentul economic este reglementat conform dreptului şi  legii italiene.

 Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale , dorind să stabilească reglementări uniforme privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, dispune ca în domeniul dreptului privat internaţional să continue procesul de unificare a legii,  care a fost deja promulgată în interiorul Comunităţii şi în special în domeniul recunoaşterii şi executării hotărârilor.

Astfel, potrivit art. 1 din Convenţia de la Roma, scopul  Convenţiei îl reprezintă :

,, Reglementările din prezenta Convenţie se aplică obligaţiilor contractuale în orice situaţie care implică o alegere între legile din state diferite”, iar potrivit art. 2 privind aplicarea legii statelor necontractante: ,,Orice lege menţionată în această Convenţie trebuie să fie aplicată indiferent dacă este sau nu lege în statul contractant.”

Părţile contractante au libertatea de a alege legea cărei să se supună , potrivit art. 3 din

Convenţie: ,, Libertatea alegerii :1. Un contract trebuie să se supună legii alese de către părţi. Alegerea trebuie exprimată sau demonstrată cu o certitudine rezonabilă în termenii contractuali ori în funcţie de circumstanţele cazului. Părţile prin alegerea lor pot selecta legea aplicabilă în integralitatea sau numai o parte aferentă numai contractului.”

Începând cu data de 17 iunie 2008 , a fost adoptat Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I), fiind înlocuită Convenţia de la Roma, prin care s-au stabilit reguli uniforme pentru determinarea legii aplicabile obligaţiilor contractuale în Uniunea Europeană.

Astfel, legea determinată de acest regulament ca fiind aplicabilă unui contract ( preluând  dispoziţiile art. 10 din Convenţia de la Roma)  va reglementa interpretarea, execuţia, penalizările în caz de neexecutare a obligaţiilor, evaluarea prejudiciului, suspendarea obligaţiilor, instrucţiunile de acţiuni şi penalizările pentru contracte nevalide.

Aşadar, dreptul comunitar care reglementează conflictul de legi în ceea ce priveşte obligaţiile contractuale din anumite materii prevalează asupra acestui regulament.

Ori,  în cauza dedusă judecăţii , voinţa părţilor a fost exprimată în mod clar şi precis în contractul de muncă cu element de extraneitate, aflat la dosarul cauzei, fila 7 ,  respectiv  faptul că tratamentul economic este reglementat conform dreptului şi legii italiene.

Pentru toate considerentele mai sus enunţate, coroborând întreg materialul probator aflat la dosarul cauzei şi având în vedere dispoziţiile legale incidente în cauză, tribunalul urmează să admită excepţia necompetenţei generale a instanţelor române în soluţionarea prezentului litigiu şi în consecinţă, va respinge cererea formulată de reclamanţii GG şi GV în contradictoriu cu pârâta SC PA SRL ca fiind inadmisibilă.

Domenii speta

Spete similare