Viol – art. 197 alin.1 C.pen. ; specificitatea probatoriului privind existenţa faptei; elementele constitutive ale infracţiunii de viol; distincţia dintre forma consumata a infracţiunii de viol şi forma tentată a aceleiaşi infracţiuni; antrenarea răspunderii civile a părţii responsabile civilmente; condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului – art.1000 alin.3 C, civ.
Deliberând asupra recursurilor penale de faţă, constată următoarele:
Judecătoria Iaşi prin sentinţa penală nr. 2061 din 08.07.2010 a dispus următoarele:
„Condamnă inculpatul H.A.R., pentru săvârşirea infracţiunii de „viol",prev. şi ped. de art.197 aln. 1 Cod Penal.
Aplică pedeapsa accesorie, interzicând inculpatului H.A.R pe durata şi în condiţiile prev. de art.71 Cod Penal drepturile prev. de art. 64 aln. 1 lit.a teza II şi lit. b Cod Penal.
In baza disp. art. 14,15 şi 346 aln. 1 Cod Procedură Penală admite în parte acţiunea civilă formulată de partea vătămată C.A.M, şi obligă inculpatul H.A.R în solidar cu partea responsabilă civilmente SC N-T SRL -prin reprezentant legal să achite părţii civile C.A.M suma de 25.000 lei reprezentând despăgubiri civile, respectiv daune morale, rap. şi la art. 998-999 Cod Civil.
În baza disp. art. 189 şi art. 191 aln. 1 şi aln. 3 Cod Procedură Penală obligă inculpatul H.A.R în solidar cu partea responsabilă civilmente SC N-T SRL -prin reprezentant legal să achite suma de 700 lei reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat, din care suma de 200 lei reprezentând onorariu apărător oficiu (delegaţia cu nr. 6261/2009) va fi avansată din fondurile speciale ale Ministerului Justiţiei.”
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi cu nr. 2702/P/2008 din data de 19.06.2009, s-a dispus punerea în mişcare şi trimiterea în judecată a inculpatului H.A. O pentru săvârşirea infracţiunii de „viol”, prev. şi ped. de art. 197 alin. 1 Cod penal, reţinându-se în actul de sesizare aceea că în noaptea de 14/15.06.2007, fiind solicitat de partea vătămată C.A.M să efectueze o cursă spre zona Nicolina din municipiul Iaşi, nu a oprit autoturismul pe care-l conducea în calitate de taximetrist în dreptul blocului unde locuieşte partea vătămată, ci şi-a continuat deplasarea pe traseul CUG-Horpaz-Lunca Cetăţuii-Dumbrava şi, ajungând la marginea unui teren cu vegetaţie ce delimitează localitatea Mogoşeşti, a determinat-o pe C.A.M. să întreţină un raport sexual normal împotriva voinţei acesteia, victima fiind virgină.
Raportat probatoriului administrat pe parcursul procesului penal (plângerea şi declaraţiile părţii vătămate; certificatul medico-legal cu nr. 4440/18.06.2007 ce concluzionează că numita C.A.M. prezintă o deflorare incompletă ce poate data din 14/15.06.2007 şi pe corp nu prezintă semne de violenţă; evaluarea psihologică a părţii vătămate C.A.M realizată de Centrul de Psihiatrie, psihoterapie şi consiliere ce atestă că numita C.A.M prezintă o structură de personalitate stabil-emoţională, matur-emoţional, cu o bună capacitate de testare a realităţii şi în acest context are reprezentarea unui act sexual, precum şi a unui act sexual împotriva voinţei sale; manifestă tendinţe depresiv-anxioase puternic accentuate pe fondul traumei suferite; instabilitate emoţională; tematică depresiv-pesimistă, reducerea relaţionării şi tendinţa de interiorizare pe fondul unei personalităţi emotiv-anxioase. De asemenea, prezintă episoade repetate de reactualizare a evenimentului traumatic; o frecvenţă ridicată în cadrul discursului a temelor referitoare la traumă; restrângerea contactelor sociale; dificultăţi de concentrare; insomnie; dificultăţi în a face faţă la locul de muncă şi la o serie de activităţi cotidiene. Consultul psihiatric realizat cu această ocazie a stabilit diagnosticul de „tulburare de stres postraumatic acut”; raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 133520/10.01.2008 ce atestă examinarea în cadrul Laboratorului poligraf din cadrul Serviciului Criminalistic a victimei C.A.M., ce a concluzionat aceea că pentru răspunsurile victimei C.A.M nu au fost evidenţiate reacţii specifice comportamentului simulat; procese-verbale de recunoaştere din grup; declaraţii martori; adeverinţa cu nr. 7/10.06.2007 ce atestă aceea că H.A.O este angajat al S.C.”N.T” SRL Iaşi, pe durată nedeterminată din data de 15.10.2006 în funcţia de conducător auto-taxi, având atestat de pregătire în acest domeniu; xerocopiile mai multor înscrisuri din dosarul penal nr. 14331/2004 al Judecătoriei Iaşi, în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 542/03.02.2005 a Judecătoriei Iaşi, prin care H.O.A a fost condamnat la 9(nouă) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de „viol” (parte vătămată G.E.C), prin Decizia Penală nr. 385/12.05.2005 a Tribunalului Iaşi a fost redus cuantumul pedepsei închisorii, de la 9(nouă) ani la 5(cinci) ani închisoare, iar prin Decizia Penală nr. 558 din 13.09.2005 a Curţii de Apel Iaşi s-a luat act de declaraţia părţii vătămate G.E.C de retragere a plângerii penale; declaraţia inculpatului H.O.A de nerecunoaştere a săvârşirii faptei), s-a reţinut următoarea situaţie de fapt:
In noaptea de 14/15 iunie 2007, fiind solicitat de partea vătămată C.A.M (la acea dată, în vârstă de 19 ani), să efectueze o cursă -taxi spre zona Nicolina, învinuitul H.A.G a continuat deplasarea dincolo de locul unde trebuia să încheie cursa, conducând autoturismul pe traseul CUG - Horpaz - Lunca Cetăţuii - Dumbrava. La marginea terenului cu vegetaţie înaltă ce delimitează localitatea Mogoşeşti, a determinat-o pe C.A.M să întreţină un raport sexual normal, împotriva voinţei acesteia. Victima era virgină.
In luna iunie 2007, partea vătămată C.A.M era studentă a Facultăţii de Filozofie din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza şi locuia împreună cu părinţii într-un imobil din zona Nicolina.
În seara de 14 iunie 2007(într-o zi de joi), în intervalul 22:00- 24:30, acesta s-a aflat în zona Ciric, participând la o întâlnire cu foşti colegi şi profesori de liceu. A revenit spre Iaşi cu un autoturism condus de una dintre colegele sale şi s-a oprit la terasa Palace - Cafe de pe strada Palat. Aici s-a întâlnit cu prietenii săi - un grup format din 15 persoane. In jurul orelor l,2o partea vătămată a afirmat că intenţionează să plece acasă, situaţie în care martorul R.T. s-a oferit să o conducă spre strada principală şi să rămână cu ea până la găsirea unui taxi.
La puţin timp după ajungerea la stradă, dinspre Sala Sporturilor, partea vătămată a observat apropierea unui autoturism taxi, făcând şoferului semn de oprire. Autoturismul era condus de cel care urma a fi identificat drept H.A.O - angajat pe postul de conducător auto la SC N.T SRL Iaşi, din luna octombrie 2006.
Partea vătămată a urcat singură în maşină, pe locul din dreapta faţă iar martorul R.T a revenit la bar. C.A.M a indicat destinaţia (Nicolina), iar inculpatul a pus în mişcare autoturismul, întorcându-se spre Podu Roş. Până în dreptul semaforului Belvedere, între cei doi nu s-a purtat nici o discuţie. De aici, inculpatul a încercat să intre în vorbă cu partea vătămată, însă acesta nu a manifestat interes pentru conversaţie şi după trecerea de rond CUG i-a indicat locul unde trebuia să oprească.
În acel moment, inculpatul a dat primele semne că nu intenţionează să oprească unde i s-a cerut, sugerându-i victimei că „ era posibil să nu ajungă totuşi acasă ". Acest răspuns a generat pentru prima dată temerea părţii vătămate care, păstrând un calm aparent i-a cerut să oprească ori să întoarcă maşina deoarece deja depăşise blocul unde locuia. Inculpatul nu a mai răspuns ci, mărind viteza de deplasare, treptat până la 100 knVh, s-a îndreptat spre ieşirea din oraş. Intrând în panică, partea vătămată şi-a căutat telefonul mobil în poşetă, căutând să-l activeze pe ascuns, dar inculpatul a prins-o de mână, i-a luat bunul aruncându-i-l pe bordul maşinii şi întrebând insistent, ce număr apucase să formeze. Bineînţeles, că în cele câteva secunde scurse de la prinderea telefonului în poşetă, partea vătămată nu reuşise să apeleze pe cineva.
Simţind „ frică pentru viaţa ei", C.A.M a căutat să pară calmă în faţa acestei situaţii, concentrându-şi atenţia la traseul pe care-l parcurgea inculpatul. Ascunzându-şi intenţiile, inculpatul i-a dat asigurări false că „ se vor plimba şi că nu-i va face nimic rău".
Ajungând la intrarea în localitatea Mogoşeşti, partea vătămată a remarcat că inculpatul a redus viteza de deplasare, privind spre marginile drumului ca şi cum ar fi căutat ceva. A întors maşina, revenind pe direcţia Iaşi, dar după ce a mai parcurs o mică distanţă de la acest moment, a virat dreapta pe un drum de pământ, a mai mers aproximativ 50 metri şi a oprit la limita unui teren cu vegetaţie înaltă (denumit impropriu pădure). Din acel loc, partea vătămată a declarat că putea observa, în faţă, luminile Iaşului şi ale com.Ciurea.
Fără a-i da posibilitatea victimei să mai spună ceva, inculpatul i-a rabatat scaunul spre bancheta din spate, a venit deasupra ei, cerându-i să-1 sărute. Partea vătămată a refuzat spunându-i că nu putea respira, deoarece inculpatul o apăsa cu greutatea corpului său. Pentru câteva secunde, inculpatul i-a eliberat toracele, dezbrăcând-o de rochie şi lenjeria intimă, împrejurare în care, realizând ce va urma, partea vătămată l-a rugat să-şi pună prezervativ. În mod surprinzător, inculpatul a scos din portofel un prezervativ şi după ce şi l-a pus, a condus mâna părţii vătămate spre penisul său, în erecţie, pentru a o convinge de asta.
Imediat, a penetrat-o cu putere, reuşind parţial intromisiunea deoarece partea vătămată era virgină iar acţiunea inculpatului i-a provocat durere. Acesta a continuat actul sexual, deşi partea vătămată a început să plângă şi să ţipe. După puţin timp,inculpatul s-a retras pe scaunul din stânga faţă, trăgând-o pe partea vătămată deasupra lui, dar acesta i-a cerut insistent să renunţe - inculpatul, acceptând şi lăsând-o să revină pe scaunul din dreapta.
Partea vătămată s-a îmbrăcat în grabă, timp în care inculpatul a coborât din maşină şi ţinând portiera întredeschisă, şi-a scos prezervativul.
Fără a i se mai adresa, acesta a revenit cu maşina în drumul principal, întorcându-se spre Iaşi. Pe drum, inculpatul i-a spus că se numea Ovidiu şi avea 23 de ani (prenumele era real, vârsta - mai puţin). In cartierul Nicolina, HAO a oprit în faţa blocului unde locuia victima, a aşteptat-o să intre în scară după care a plecat.
Partea vătămată a declarat că a intrat în casă la ora 3,35 cu aproximaţie şi primul lucru pe care 1-a făcut a fost să se spele.(reacţia tipică a unei femei abuzate sexual)
Dorinţa de a se refugia cât mai repede în casă, în siguranţă, dar şi poziţia în care inculpatul a staţionat autoturismul au împiedicat-o să observe nr. de înmatriculare şi de aceea, la data de 15. 06.2007 (vineri) când a depus plângerea la IPJ Iaşi nu a putut furniza informaţii care să fi putut conduce de îndată la identificarea bărbatului care a agresat-o.
La data de 16.06.2007 partea vătămată a fost audiată, prezentând situaţia de fapt în maniera arătată mai sus şi semnalmentele bărbatului astfel „ înălţime de peste l,8o metri, corpolenţă solidă, faţă ovală, ten închis spre deschis, buze normale, ochi închişi la culoare, păr tuns scurt, aspect neîngrijit, cu breton mic în faţă de culoare închisă, nebărbierit".
Tot la data de 16.06.2007 a avut loc conducerea în teren şi refacerea traseului parcurs în noaptea anterioară.
La data de 18 iunie 2007 (luni) victima s-a prezentat la IML Iaşi pentru examinare medico-legală. Din conţinutul certificatului medico-legal nr.4440, s-a reţinut:
„ C.A.M prezintă o deflorare incompletă ce poate data din noaptea de 14/15.06.2007. Pe corp nu prezintă semne de violenţă".
În perioada de după agresiune, partea vătămată a urmat consiliere şi psihoterapie, evaluarea aflată la fila 18 dosar de urmărire penală formând convingerea asupra existenţei unei traume severe.
La aceste aspecte evidenţiate de situaţia de fapt, instanţa a făcut următoarele precizări :
1). Prin Decizia Penală nr. 3/2005 publicată în M.Of. nr. 867/27.09.2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis un recurs în interesul legii şi, implicarea disp.art. 197 alin. 1 cu referire la art. 198 Cod penal şi art. 201 Cod penal, a statuat aceea că : „prin act sexual de orice natură, susceptibil de a fi încadrat în infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 Cod penal, se înţelege orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa”.
Această definiţie dată actului sexual prin constrângere, deci violului, conform disp. art. 197 alin. 1 Cod penal, arată aceea că violul reprezintă orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra sexului, neindicând modalitatea în care se poate obţine o astfel de satisfacţie, conform definitiei ….. satisfacţia reprezintă un sentiment de mulţumire, de plăcere, act prin care cineva obţine sau dă cuiva ceea ce pretinde, doreşte, deci în cazul infracţiunii de viol nu interesează dacă penetrarea a fost parţială sau totală, dacă inculpatul a ejaculat sau nu, dacă himenul părţii vătămate a fost deflorat parţial sau total, ci o acţiune asupra sexului părţii vătămate, acţiune realizată prin constrângere (care poate fi fizică sau morală şi care reprezintă actul de a sili, a obliga pe cineva să facă un lucru pe care nu l-ar face de bunăvoie). Acestea coroborat cu concluziile certificatului medico-legal nr. 4440/18.06.2007 ce atestă că numita C A-M prezintă o deflorare incompletă ce poate data de 14/15.06.2007 şi pe corp nu prezintă urme de violenţă, au determinat instanţa să respingă cererea formulată de inculpatul H.A.O privind schimbarea încadrării juridice din „viol” în „tentativă de viol”. Conform disp.art. 20 alin. 1 Cod penal, tentativă constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul. Atât timp cât, conform menţiunii din certificatul medico-legal, reiese că a avut loc o deflorare incompletă, rezultă că penetrarea a avut loc, dar nu a fost totală, deci executarea şi-a produs efectul, dar parţial, motiv pentru care instanţa a respins această cerere.
2). Atitudinea manifestată de inculpatul H. O.-A. constând în deschiderea portierei dreapta faţă lasă loc de interpretări constând în aceea că a dorit ca victima să ocupe acest loc în autoturism, contrar regulii în baza căreia beneficiarul serviciului de taximetrie ocupă bancheta din spate, nu cea din faţă. Acest aspect poate contura ideea că şoferul a dorit ca victima să ocupe locul de lângă el pentru a-i fi facilă atitudinea practicată ulterior. Acesta este un aspect subiectiv în interpretare, la fel ca şi audierea concubinei inculpatului, S. M., a cărei declaraţie este în esenţa sa, în favoarea concubinului său.
3). La aceste aspecte se adaugă aceea că infracţiunile cuprinse în Cap. III, Secţiunea II, Titlul II din Codul Penal, cele privitoare la viaţa sexuală se probează numai cu mijloace de probă indirecte, nu există probatoriu direct. Probele indirecte nu furnizează informaţii care pot dovedi în mod direct vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului; aceste probe pot conduce la anumite concluzii în cauza penală numai în măsura în care se coroborează cu conţinutul altor probe directe (certificat medico-legal) sau indirecte.
4). C A-M, atât prin atitudinea dovedită după ce a ajuns acasă (s-a spălat imediat după ce a intrat în casă), reacţia avută atunci când l-a recunoscut şi revăzut pe inculpat (relatată de prietena sa, prin aceea că atitudinea victimei s-a schimbat, faţa acesteia suferind teamă, frică, spaimă), aspectele constatate prin examinarea victimei de către un specialist psihiatru (tulburare de stres postraumatic acut) denotă încadrarea acesteia în a doua categorie de clasificare a victimelor, respectiv femeile ca victimă – ce apar mai ales în cazul infracţiunilor de natură sexuală, situaţie valabilă în primul rând pentru femeile tinere. În literatura de specialitate (psihologie judiciară) s-a arătat că unul din motivele pentru care femeile devin ţintă ale infractorilor, porneşte de la modul de a-l vedea al infractorilor, deoarece ei au trecut printr-un proces de desensibilizare care reduce sau chiar elimină în totalitate sentimentele şi stările de vinovăţie, ruşine, remuşcare, mustrări de conştiinţă, inhibiţii morale. Astfel de persoane încearcă să alunge din minte imaginile victimelor lor, susţinând că acestea au consimţit şi că au fost dispuse să accepte actul infracţional, iar valoarea personală a victimelor este adesea devalorizată, iar pierderile suferite de victime sunt negate. Aceste teorii sunt cuprinse în tratate de specialitate şi încearcă să demonstreze de ce unele persoane, aparent normale şi care corespund tuturor criteriilor bio-sociologice, ajung la un moment dat să realizeze acte infracţionale de o anumită gravitate.
5). Faptul că victima C.A.M nu a putut preciza culoarea şi/sau marca maşinii ce era condusă de inculpatul H.O.A este irelevant, deoarece victima a precizat că nu are cunoştinţe în ceea ce priveşte mărcile de autoturisme, culoarea maşinii este deformată datorită orei înaintate (01:00 dimineaţa), a iluminatului stradal şi a luminii panourilor publicitare, iar atunci când se apelează la serviciile unei firme de taximetrie, nu de fiecare dată persoana solicitantă este atentă la marca maşinii, culoarea maşinii, culoarea tapiţeriei şi alte elemente ce compun acea maşină.
Fiind dovedită astfel existenţa vinovăţiei penale în sarcina inculpatului, sub forma intenţiei directe, în drept, faptele inculpatului H.O.A care, în noaptea de 14/15.06.2007, a constrâns-o, prin folosirea forţei fizice, pe partea vătămată C.A.M să întreţină un raport sexual, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de „viol”, prev. şi ped. de art. 197 alin. 1 Cod penal.
La individualizarea pedepsei s-a ţinut cont de disp.art. 72 Cod penal ce indică criteriile generale de individualizare a pedepsei, şi anume : dispoziţiile părţii speciale din Codul penal, limitele de pedeapsă prevăzute de lege, gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana inculpatului, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Faţă de acestea, instanţa a condamnat inculpatul H.O.A la o pedeapsă legală prevăzută în limitele textului de incriminare, pedeapsă ce va fi executată în regim de detenţie, prin raportare la criteriile ce definesc gradul de pericol social al infracţiunii şi anume : modul de săvârşire a faptei, scopul urmărit, împrejurările în care fapta a fost comisă, urmarea produsă, persoana şi conduita făptuitorului.
Cu privire la latura civilă a cauzei, instanţa a reţinut în speţă, că sunt întrunite cumulativ condiţiile de existenţă ale răspunderii civile delictuale, şi anume :
1). existenţa prejudiciului – prin realizarea faptei, partea vătămată a suferit o daună, atât în domeniul somatic – o deflorare incompletă, cât şi în domeniul psihic – trauma cauzată de exercitarea asupra sa a unei infracţiuni cu privire la viaţa sexuală;
2). existenţa faptei ilicite – fapta realizată de inculpatul H.O.A întruneşte trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, respectiv faptă ce prezintă pericol social, este săvârşită cu vinovăţie şi este prevăzută de legea penală, conform art. 17 Cod penal;
3). existenţa legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită – trauma suferită de partea vătămată C.AM. este urmarea atitudinii ilicite a inculpatului H.O.A, respectiv urmarea realizării unui act infracţional;
4). existenţa vinovăţiei inculpatului – acest aspect a fost lămurit în considerentele expuse anterior, în sensul că HOA a realizat prezenta faptă cu forma de vinovăţie a intenţiei directe, prev. de art. 19 pct. 1 lit.a Cod penal – a prevăzut rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte.
La aceste criterii ce atestă exercitarea unei fapte ilicite asupra victimei, instanţa a reţinut şi că această faptă ilicită a avut repercusiuni atât asupra fizicului părţii vătămate, cât şi asupra psihicului acesteia, componenta fizică a fost afectată prin aceea că partea vătămată C.A.M a avut un contact sexual împotriva voinţei sale, iar componenta psihică este relevată prin diagnosticul stabilit de un specialist – tulburare de stres postraumatic acut, cât şi prin consecinţele traumei suferite de o persoană asupra căreia se exercită o astfel de infracţiune, consecinţe ce pot avea influenţe asupra vieţii private şi sociale a victimei.
Pentru acestea, instanţa a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea vătămată C.A.M, obligând inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la plata sumei de 25.000 lei către partea vătămată C.A.M.
A fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Partea civilă şi inculpatul au depus la dosar note de concluzii scrise.
***
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel inculpatul H.A.G şi partea responsabilă civilmente SC „N.T" SRL-Iaşi.
Inculpatul H.A.G a criticat sentinţa primei instanţe sub aspectul temeiniciei şi legalităţii, invocând, în esenţă, următoarele:
- instanţa de fond nu a realizat o analiză justă şi temeinică, a probatorului administrat atât în faza de urmărire penală, pronunţând o soluţie de condamnare fundamental greşită raportat la situaţia de fapt reieşind din probe; mai mult, instanţa de fond a ignorat aproape integral toate excepţiile de formă şi de fond ridicate de inculpat prin apărător cu ocazia dezbaterilor orale pe fondul cauzei, cât şi în memoriul de concluzii scrise depuse la dosarul cauzei (la data de 5.07.2010) refuzând în acest fel dreptul la apărare al acestuia, garantat de normele procesual penale; singurul aspect asupra căruia instanţa s-a aplecat a fost cel legat de eventuala schimbare de încadrare juridică a faptei din infracţiune consumată în infracţiune tentată – (fila 6 a sentinţei apelate);
- instanţa de fond îşi „argumentează" soluţia de condamnare în mod exclusiv declaraţiile şi „manifestările" părţii vătămate, ignorând prevederile dispoziţiilor art.75 C.pr.pen. privind necesitatea coroborării acestora cu „fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză"; instanţa de fond s-a limitat la a efectua o înşiruire a probelor administrate (filele 3-4 din sentinţa apelată) fără a face o analiză a acestora, fără a menţiona în ce măsură fiecare dintre acestea au format convingerea instanţei;
- instanţa nu a stabilit dacă în cauza se poate reţine existenţa unui viol şi nici dacă este vorba de o agresiune comisă de H.A;
o cu privire la existenţa unui raport sexual prin constrângere, s-a subliniat că, în fapt, prin certificatul IML 4440/18.06.2007 se concluzionează asupra existenţei unei deflorări incomplete ce poate data din 14/15.06.2007 certificat ce menţionează o membrană himeneală integră, dar cu o regiune restrânsă – ora 9 - cu margini infiltrate şi uşor sângerânde şi se precizează expres că „pe corp nu prezintă semne de violenţă”, aspecte ce nu au fost elucidate, în sensul de a stabili care ar fi putut fi sursa acelor mici infiltrate sângerânde, dacă acestea sunt consecinţa penetrării zonei vaginale sau altor cauze (de exemplu, patologice); actul medico-legal în sine, prin prisma acestor concluzii nu dovedeşte existenţa unui act sexual realizat prin participarea unei alte persoane; mai mult în condiţiile în care victima si prietenele acesteia afirmă că partea vătămată nu întreţinuse vreun raport sexual, trebuie apreciat că aceasta la acea dată victima nu avea capacitatea de a distinge dacă s-a realizat un raport sexual sau nu; în consecinţă, s-a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de viol în forma consumata în infracţiunea de viol în forma tentată; în ceea ce priveşte referirea făcută de instanţa de fond (fila 6 a sentinţei apelate) la conţinutul deciziei Deciziei nr. III din 23 mai 2005 a ÎCCJ -Secţiile Unite într-un recurs în interesul legii, argumentare este neconvingătoare ca şi criterii de distincţie între infracţiune consumată şi tentativă la infracţiunea de viol, pentru că din lecturarea deciziei invocate, acest R.I.L. nu stabileşte decât distincţia dintre conţinutul constitutiv două infracţiuni diferite referitoare la viaţa sexuală – violul şi perversiunea sexuală (nicidecum distincţia formă tentată - formă consumată). Distincţia între două faze de executare - formă tentată/formă consumată - nu poate fi dată de scopul propus la comiterea actului (obţinerea de satisfacţii sexuale) ori de obiectul asupra căruia se îndreaptă acţiunea (organele sexuale ale victimei), ci de gradul de realizare (integrală sau nu) a elementului material al infracţiunii (în opinia noastră, tentativa imperfectă, întreruptă fiind singura susceptibilă a fi comisă în varianta prevăzută de art.197 alin.l C.pen.). Cu privire la constrângere, nu există nici o probă, în afara declaraţiei victimei, care să dovedească realizarea unui act de constrângere - cu atât mai mult cu cât se invocă o constrângere fizică; actul medico-legal infirmă orice fel de leziune; victima nu a strigat nici un moment, nu a fugit de agresor nici după violul tentat, preferând să solicite taximetristului să o ducă acasă şi nu a reacţionat nici imediat după viol când, ieşind cu taximetrul în şoseaua principală, s-a intersectat cu o maşină de poliţie având blocurile optice în funcţiune ; victima a cerut agresorului să folosească un prezervativ şi declară că, pe parcursul drumului spre casă a încercat „să-l tragă de limbă" pe agresor, să afle mai multe despre acesta şi mai mult se prezintă la examenul medico-legal la 4 zile de la agresiunea sexuală, deşi plângerea penală pentru viol este consemnată la Poliţie în faţa unui inspector de poliţie (bărbat) cu două zile mai devreme, pe 16.06.2007, orele 2.10 ; de asemenea, s-a subliniat că la cercetarea la faţa locului nu s-a găsit nicio urmă materiala; în consecinţă, întrucât nu se poate reţine, dincolo de orice dubiu, că partea vătămata C.A.M a fost victima unui viol, că a existat un raport sexual (complet sau tentat) prin constrângere, s-a solicitat admiterea apelului formulat şi prin în rejudecare schimbarea încadrării juridice a faptei inculpatului din infracţiune consumată în infracţiune tentată şi achitarea inculpatului H.A.G pe motiv că fapta de viol nu există (art.10 lit.a C.proc.pen.) ori că lipseşte constrângerea ca element constitutiv al acestei infracţiuni (art.10 lit.d C.proc.pen.);
o cu privire la identitatea autorului, declaraţiile părţii vătămate şi ale martorilor diferă raportat la două momente importante ale anchetei penale - depunere plângerii, respectiv, întâlnirea „accidentală" a victimei cu presupusul agresor; astfel dacă iniţial declaraţiile sunt certe în sensul că agresorul conducea „autoturism marca Cielo de culoare galben dechis lămâie....nu am remarcat semne distinctive pe caroserie sau în interiorul autoturismului”, ulterior maşina nu mai era galben lămâi ci doar galben, nu mai era Daewoo Cielo, ci era o Dacia Solenza de culoare galben portocaliu; or, toate aceste modificări survin în declaraţii după ce în 09 septembrie 2007 victima împreună cu martora E.C, colegă de master si bună prietenă, căutând prin baruri în jurul orelor 22.00 - 23.00 pe nişte amici, la ieşirea dintr-un bar aflat pe strada Armeană partea vătămată a observat un bărbat şi a apreciat că acel bărbat a violat-o; şi descrierea agresorului - în prezenţa căruia victima a stat mai bine de 1 oră - era una vagă, generală, descriere ce putea corespunde la mii de indivizi din oraşul Iaşi - „bărbat, înălţime peste l,80m, corpolenţă solidă, ochi închişi la culoare,tuns scurt, aspect neîngrijit, cu breton mic în faţă de culoare închisă, nebărbierit" ; după acest moment, în declaraţiile din 09.10.2007 şi respectiv 20.12.2007, victima aduce noi elemente de identificare sau îşi modifică declaraţiile anterioare; ulterior victima precizează că „autoturismul TAXI în care am urcat în faţa barului PALAS şi în care s-a consumat violul putea fi şi Dacia Solenza", căci eu practic nu sunt cunoscătoare a mărcilor de autoturisme"; evident, faţă de o asemenea schimbare radicală de declaraţie, după circa 2 luni de la data când l-a „identificat" pe H.A.G ca agresor şi i-a „identificat" maşina - la circa 6 luni de la declaraţia iniţială foarte proaspătă în memorie după comiterea violului - este neconvingătoare ; mai mult, toţi martorii indică iniţial un autoturism Daewoo Cielo şi rămâne neclar de ce chiar în totala ignoranţa a mărcilor de maşini, victima a indicat totuşi una, iar confuzia este lămurită abia la 6 luni de la data săvârşirii faptei; în acelaşi sens neconvingătoare sunt şi schimbările de declaraţii ale martorilor oculari; dubiul cu privire la corectitudinea şi acurateţea declaraţiilor date de persoana vătămată şi de prietenii acesteia, în calitatea de martori, rezultă şi din planşa foto depusă la dosarul cauzei de inculpat prin apărător la termenul din 18/03/2010; mai mult nici detalii oferite de partea vătămată despre interiorul autoturismului nu se potrivesc descrierii unui autoturism Dacia Solenza; astfel operaţiunea de rabatare a scaunului din stânga şoferului, lumina bordului descrise de partea vătămată sunt specifice autoturismului marca Daewoo Cielo şi nu unui autoturism Dacia Solenza;
- cu privire la restul probatoriului administrat, în special cel din faza de urmărire penală, s-a arătat că acesta este plin de erori şi nu susţine acuzarea adusă prin actul de inculpare; astfel „recunoaşterea din grup" a inculpatului şi „recunoaşterea maşinii” nu respectă reguli minime de tactică criminalistică astfel că rezultatul acestor„recunoaşteri" este lipsit de valoare probatorie; raport de constatare tehnico-stiinţifică cu nr.133520 din. 01.2008 cuprinzând 3 file şi 2 anexe se referă la subiectul B. C. ce se expertizează la solicitarea BIROULUI POLIŢIEI RURALE nr.841433/07.01.2008, pentru ca în fila următoare să se regăsească întrebări despre inculpatul H.A.G. şi concluzii despre subiectul C.A.M; mai mult testul poligraf nu înlătura posibilitatea ca victima să se afle în eroare asupra identităţii făptuitorului, erori pe care le-a manifestat de-a lungul întregii anchete penale; cu privire la cine a utilizat autoturismul de taxi Dacia Solenza cu nr.IS………., este necontestat că în cursul zilei de 14 iunie 2007 inculpatul a condus acea maşină, dar nedovedite susţinerile că ar fi condus în timpul nopţii - când se susţine că s-a comis pretinsul viol; atât martora S.M cât şi martorul M.E, au confirmat că inculpatul nu lucra ca şi taximetrist decât în week-end, în cursul săptămânii (agresiunea s-a comis joi seara) nefiind suficienţi clienţi pentru a continua activitatea şi după lăsarea întunericului. Mai mult, martora S.M a confirmat că în noaptea de 15 iunie 2007 în mod cert inculpatul nu s-a aflat la taximetrie după orele 23.00, însă instanţa a ignorat aceste probe; invocarea în rechizitoriu a „similitudinilor" cu un alt viol de care a fost acuzat inc. H.A ca şi „probă" a faptei de faţă constituie o încălcare grosolană a prezumţiei de nevinovăţie de care se bucură şi s-a bucurat chiar şi după ce acel proces penal s-a stins fără răsturnarea acestei prezumţii, printr-o soluţie de încetare a procesului penal; în acest dosar nu există probe care să dovedească săvârşirea de către inculpatul H.A a infracţiunii de viol asupra părţii vătămate, ci doar susţinerile părţii vătămate, pline de reveniri şi incertitudini, declaraţii replicate, multiplicate prin declaraţiile unor martori care post factum au preluat şi au oferit aceleaşi susţineri ale părţii vătămate, fără alte minime probe materiale; În consecinţă existând cel puţin un dubiu cu privire la existenţa faptei şi identitatea făptuitorului, s-a solicitat în temeiul art.10 lit.c C.pr.penala achitarea inculpatului, iar în latură civilă respingerea pretenţiilor civile; în subsidiar s-a apreciat că aplicarea unei pedepse de 7 ani închisoare, dincolo de jumătatea spre maxim apare ca fiind nelegală şi netemeinică, realizata cu nerespectarea criteriilor de individualizare stabilite de art.72 C.pen, toate elementele pledând, în caz de condamnare, pentru o pedeapsă sub minim-ul special.
Partea responsabilă civilmente SC N.T SRL prin apelul formulat a apreciat că obligarea societăţii la plata daunelor in solidar cu inculpatul H.A.G, in cuantum de 25.000 lei, este nelegală si netemeinică.
În motivare s-a arătat că introducerea in cauza a societăţii in calitate de comitent si in baza art. 1000 alin. 3 Cod civil nu este legala si corectă, având in vedere că SC N.T a respectat condiţiile legale la angajarea inculpatului H.A.G ca şofer taximetrist. Între inculpat si societate a fost încheiat un contract de munca înregistrat sub nr. 266295/2006, programul de lucru pe zi fiind de 4 ore si exercitarea atribuţiilor peste acest program era responsabilitatea conducătorului auto. Din declaraţia martorului M.E rezultă ca inculpatul a preluat maşina la ora 9 dimineaţa si tot acelaşi martor face afirmaţia ca tura era de 24 h de lucru, lucru total neadevarat. Fapta a fost săvârşita la ora 1 noaptea, când inculpatul era ieşit din cadrul programului de munca. S-a apreciat că teoria garantării de către societate pentru faptele angajatului său nu poate fi aplicată in speţa si este necesar a se determina un raport de cauzalitate dintre prejudiciu si fapta persoanei pentru care răspunde. Comitentul răspunde pentru fapta prepusului in baza art. 1000 alin 3 in funcţiile ce le au in limitele atribuţiilor stabilite si in limitele orelor de program. Inculpatul H.A.G a abuzat de funcţia ce o avea depăşind atribuţiile prin folosirea autoturismului peste timpul de lucru si in interesul sau si in consecinţa răspunderea pentru prejudiciul cauzat revine inculpatului personal. Exercitarea meseriei de şofer de taxi a constituit un prilej pentru a comite fapta ilicita si exercitarea atribuţiilor a fost doar un pretext pentru săvârşirea faptei. Garanţia la care face referire sentinţa pronunţata pe care trebuie s-o dea societatea este limitata la cele 4 ore de munca si nu poate fi extinsa din oficiu de către instanţa. Necesitatea dovedirii culpei comitentului era necesar si trebuie avut in vedere ca prepusul nu exercita atribuţiile in cadrul normal al timpului de lucru. Inculpatul a depăşit limitele contractului de munca, abuzând de funcţia sa si a acţionat pentru propriul interes si împotriva interesului comitentului. Instanţa a făcut o extindere nelimitata si nejustificata a răspunderii comitentului. În consecinţa, s-a apreciat că societatea nu poate fi obligata ca parte responsabila civilmente.
Prin încheierea de şedinţă din 14.10.2010 având în vedere dispoziţiile art.385 indice 1 lit. d Cod procedura penala potrivit cărora sentinţele pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a părţii vătămate pot fi atacate cu recurs, s-au calificat căile de atac exercitate ca fiind recursuri, procedându-se la constituirea legală a completului din 3 judecători.
Inculpatul a depus completări la motivele expuse în susţinerea recursului, invocând următoarele:
1. Întreaga judecată la fond s-a desfăşurat cu inculpatul citat şi menţionat în încheieri de şedinţă (inclusiv în minută şi hotărârea de condamnare) cu un nume greşit - ceea ce impune casarea sentinţei fie cu trimitere spre rejudecare, fie cu restituirea către organul de urmărire penală; astfel dispoziţia de trimitere în judecata din rechizitoriu se referă la H.O.A şi nu H.A.G, care este numele real al inculpatului; mai mult întreaga judecată la fond s-a desfăşurat cu inculpatul citat cu un nume greşit, iar minuta şi hotărârea fondului se pronunţă faţa de H.A.R- ceea ce impune casarea sentinţei fie cu trimitere spre rejudecare, fie cu restituirea către organul de urmărire penală; dacă o eventuală procedură viciată (prin citarea inculpatului cu un nume greşit) s-ar putea aprecia ca fiind acoperită prin faptul că la primul termen de judecată (termenul din 19.2009, încheiere fila 17 fond) acesta a fost prezent, primind termen în cunoştinţă, în schimb dispoziţiile din Rechizitoriu, precum şi dispoziţiile din minută şi cele din hotărârea de condamnare nu pot fi acoperite şi sunt lovite de nulitate absolută.
2. În situaţia în care instanţa de fond, refuzând a răspunde excepţiilor de formă şi de fond legate de probatoriul administrat, a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, se impune nu doar desfiinţarea acesteia, dar şi casarea cu trimitere spre rejudecare, în caz contrar s-ar încălca inculpatului dreptul la două grade de jurisdicţie (art.2 paragraful 1 din Protocolul 7 al CEDO)
3. În subsidiar, s-a solicitat a se reţine că instanţa de fond a pronunţat o pedeapsă excesivă, nejustificată în raport cu criteriile de individualizare stipulate de art.72 C.pen; indicarea doar a criteriilor legale pentru individualizarea pedepsei, fără trimitere la aspectele concrete ale cauzei judecate care au conduc spre o astfel de individualizare a pedepsei, nu satisface exigenţele procedurale. În speţă, inculpatul nu are antecedente penale, a fost prezent la toate termenele de judecată, este o persoană cu o bună inserţie socială, cu un loc de muncă prin care se întreţine. De asemenea, raportat la fapta imputată acestuia, vorbim de un viol în forma simplă, fără existenţa unor urme de violenţă fizică, cu folosirea unui prezervativ la solicitarea victimei, o faptă aflată ca modalitate de săvârşire la limita dintre fapta tentată şi faptă consumată. În consecinţă s-a solicitat admiterea recursului în temeiul art.3859 alin.l pct.14 şi în rejudecare reindividualizarea sancţiunii aplicate prin coborârea acesteia sub minim-ul special prevăzut de lege (de 3 ani) şi cu analizarea posibilităţii de individualizare a executării sub aspectul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.
În recurs, a fost administrată proba cu înscrisuri, fiind depus la dosar contractul de muncă încheiat între inculpat şi partea responsabilă civilmente.
* * *
Analizând cauza prin prisma motivelor invocate de către recurenţi, precum şi, din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, tribunalul reţine următoarele:
I. În ceea ce priveşte chestiunile procedurale invocate:
1. Deşi sunt reale susţinerile apărării referitoare la indicarea unui prenume greşit al inculpatului atât în actul de sesizare al instanţei, cât şi în actele procedurala întocmite la judecata în fond, aspectele sesizate nu sunt de natură să conducă la sancţiunea procedurală a nulităţii absolute. Pe de o parte, cazurile de nulitate absolută sunt de strictă reglementare şi aplicare, fiind subsumate dispoziţiilor exprese ale art.197 alin.2 Cod procedura penala. Încălcarea altor dispoziţii procedurale poate atrage sancţiunea nulităţii, doar în condiţiile art.197 alin.1 Cod procedura penala, prin dovedirea existenţei unei vătămări ce nu ar fi putea fi înlăturata altfel, decât prin anularea actului. Or, pe de o parte, prin indicarea tuturor datelor de stare civilă ale inculpatului, atât în actul de sesizare al instanţei, cât şi în cuprinsul minutei şi sentinţei de fond, a fost eliminată orice posibilă vătămare procedurală reală, în condiţiile în care codul numeric personal este unic şi individual. Pe de altă parte, legea reglementează expres, prin dispoziţiile art.195 C.pr.penala calea procedurală de îndreptare a erorilor evidente, soluţia procesuală neputând fi în nici un caz cea susţinută de apărare, referitoare la trimiterea cauzei la rejudecare.
2. Nici susţinerile apărării referitoare la încălcarea dreptului inculpatului la două grade de jurisdicţie (art.2 paragraful 1 din Protocolul 7 al CEDO), nu pot fi reţinute în cauza. Este real, că în jurisprudenţa Curţii Europene s-a statuat că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt într-adevăr "auzite", adică examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa – (Hotărâre nr. 4/2005 din 28/04/2005,publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1049 din 25/11/2005, Cauza Albina împotriva României –paragraf 30). Însă, dacă într-adevăr obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, paragraful 81; Hotărârea Van der Hurk, paragraful 61; Hotărârea Ruiz Torija, paragraful 29; a se vedea, de asemenea, Decizia Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei, Cererea nr. 40.490/98, CEDH 2000-IX), totuşi pentru ca dreptul la un proces echitabil să nu rămână exclusiv un drept iluzoriu, este necesar ca instanţa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse. Or, nici o împrejurare nu permite Tribunalului să aprecieze că instanţa de fond nu a analizat în mod real vreuna din tezele apărării, prima instanţa răspunzând, atât prin stabilirea situaţiei de fapt, cât şi prin precizările realizate, la cea mai mare parte din argumentele expuse. De altfel, statuând asupra existenţei faptei şi a vinovăţiei inculpatului, prima instanţa a înlăturat indirect tezele apărării, mai ales în condiţiile în care echitatea jurisdicţionala nu poate presupune un răspuns exact şi detaliat la toate aspectele invocate, dintre care unele ţin exclusiv de retorica defensivă.
II. În ceea ce priveşte fondul cauzei, Tribunalul reţine următoarele:
Prima instanţă a administrat în mod legal un probatoriu pertinent concludent şi util, pe care l-a evaluat corect şi în baza căruia a stabilit just situaţia de fapt, ce nu comportă critici.
Totodată, pe baza mijloacelor de probă administrate a stabilit vinovăţia inculpatului, modalitatea de acţiune a acestuia, fiind descrise împrejurările comiterii infracţiunii,data şi locul săvârşirii acesteia, fiind respectate exigenţele art.356 b, c Cod procedura penala, Tribunalul însuşindu-şi argumentaţia primei instanţe.
Recurentul inculpat a susţinut atât în faţa primei instanţe, cât şi prin recursul formulat existenţa simultană a mai multor cauze ce împiedică exercitarea acţiunii penale, cauze reglementate de dispoziţiile art. 10 lit.a, lit.c şi lit.d Cod procedura penala.
Or, analizând succesiv apărările formulate, în deliberare, Tribunalul a apreciat că acestea nu se susţin faţa de probatoriile administrate în cauza.
1. Astfel, în ceea ce priveşte teza defensivă referitoare la inexistenţa faptei, în materialitatea sa, Tribunalul reţine că din punct de vedere legal, cauza prevăzută de dispoziţiile art.10 lit.a Cod procedura penala poate fi reţinută numai atunci când din probele administrate nu rezultă că s-ar fi săvârşit vreo faptă care să fi produs modificări fizice în lumea înconjurătoare.
Or, o astfel de teza juridică nu poate fi reţinută în cauza, faţa de ansamblul probatoriilor administrate. Principiului echivalenţei valorii probante a dovezilor administrate în cursul urmării penale şi în cursul judecăţii, conform art.62 Cod procedura penală obligă la analizarea dovezilor în ansamblu, neputându-se realiza o distorsiune a elementelor probatorii, prin reţinerea exclusiv a celor favorabile inculpatului.
Tribunalul, reţine că în cauza, la data de 15.06.2007, partea vătămată C.A.M. a formulat plângere penală în care a reclamat că o persoana necunoscută, în data de 15.06.2007, în jurul orelor 1.20, a transportat-o cu un autoturism taxi, însă a refuzat să oprească la adresa indicata şi a dus-o pe drumul judeţean Iaşi - Vaslui spre o destinaţie necunoscută. Ulterior, în apropierea unei păduri, posibil pădurea din comuna Mogoşeşti a făcut stânga, pe un drum agricol, unde a oprit taximetrul şi prin ameninţare cu acte de violenţa a constrâns-o să întreţină un raport sexual normal o singură data.
La acea dată, partea vătămată C.A.M. era studentă bursieră la facultatea de Ştiinţe Politice la Universitatea Alexandru Ioan Cuza Iaşi, absolventă a Colegiului Naţional „Emil Racoviţă”, fiind descrisă de cunoscuţi ca având o moralitate ireproşabilă.
Or, faţa de conduita socială a părţii vătămate nu se poate aprecia că aceasta ar fi avansat o alegaţie acuzatorie gravă împotriva unei persoane necunoscute, la acel moment, fără vreun fundament real, în ciuda sentimentelor normale de pudoare şi reticenţă.
Mai mult, plângerea părţii vătămate a fost susţinută de certificatul medico-legal nr.4440/18.06.2007 emis de IML Iaşi care a concluzionat că partea vătămată C.A.M. „prezintă o deflorare incompletă ce poate data din 14/15.06.2007”. Prezentarea la IML la data de 18.06.2007 s-a datorat faptului că ziua de 15.06.2007 a fost o zi de vineri, programul IML fiind până la ora 14.00.
Deşi apărarea a apreciat că în condiţiile în care certificatul menţionează „o membrană himeneală integră, dar cu o regiune restrânsă – ora 9 - cu margini infiltrate şi uşor sângerânde” nu se poate stabili care ar fi putut fi sursa acelor mici infiltrate sângerânde(neexcluzându-se cauzele patologice), susţinerile nu pot fi reţinute. Concluziile certificatului medico-legal nr.4440/18.06.2007 emis de IML Iaşi sunt de certitudine în sensul existenţei unei deflorări incomplete datând din 14/15.06.2007, neindicându-se posibilitatea unor cauze patologice. Mai mult este în sarcina organelor judiciare de a determina, pe cale de anchetă, modalitatea de producere a leziunii himenale, neputându-se impune specialiştilor medico-legali să determine cauza apariţiei „deflorării”, definită ca „acţiune de rupere a himenului”.
De asemenea, s-a susţinut de apărare că lipsa de experienţă sexuală a victimei poate determina incapacitatea acesteia de a distinge dacă s-a realizat un raport sexual sau nu. O astfel de teză atribuie cunoaşterii empirice un rol esenţial şi ignoră cu desăvârşire ansamblul datelor şi informaţiilor pe care o persoana instruită le dobândeşte în cursul formării educaţionale şi sociale. Absenţa cunoştinţelor empirice nu poate determina o incapacitate de a înţelege şi de a califica o altă acţiune umană, mai ales în condiţiile în care cele mai multe fapte penale, rămân, din această perspectivă, necunoscute şi organelor judiciare penale.
De altfel, discernământul şi capacitatea părţii vătămate de înţelegere, calificare şi redare a evenimentelor faptice din seara de 14.06.2007 rezultă nu numai din nivelul intelectual şi educaţional al acesteia, dar şi din evaluarea psihologică şi psihiatrică efectuata de psiholog C.R şi medic primar psihiatru C.G (f.18 dosar UP) din care rezultă că „subiectul prezintă o structură de personalitate stabil-emoţională, matur emoţional, cu o bună capacitate de testare a realităţii şi, în acest context, are reprezentarea unui act sexual, precum şi a unui act sexual împotriva voinţei sale”. Contestarea de către inculpat, prin apărător, a forţei probante a evaluării realizate, nu are o bază legală, iar simpla emitere a adresei către Spitalul Socola nu conduce la ineficacitatea probatorie a unei evaluări medicale şi psihologice realizate în cadrul unui centru de specialitate organizat legal.
Sub aspectul existenţei faptei, Tribunalul reţine, că în contextul naturii specifice şi distinctive a infracţiunii deduse judecăţii, în mod corect prima instanţa a apreciat că probatoriul nu poate avea decât un caracter limitat. Lipsa unor martori oculari direcţi caracterizează de cele mai multe ori probatoriul în materia infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală, iar celelalte probe materiale directe nu pot fi decât probele biologice.
În cauza, declaraţia părţii vătămate referitoare la împrejurările prealabile comiterii faptei reclamate se coroborează cu declaraţiile martorilor R.T.I şi AŞE, care confirmă faptul că în noaptea de 14/15.06.2007, în jurul orei 1.00 partea vătămată s-a urcat într-un taxi, pe care l-a oprit în zona Palat, iar şoferul i-a deschis portiera din dreapta faţa, C.A.M plecând cu acel taxi.
Partea vătămată a declarat succesiv şi constant că ulterior plecării, nu i-a indicat taximetristului decât locul de destinaţie CUG-Nicolina, iar până în dreptul semaforului Belvedere, între ei nu s-a purtat nici o discuţie. Deşi şoferul a încercat să iniţieze o discuţie, partea vătămată a indicat că nu avea chef de discuţie şi i-a mai precizat încă o dată destinaţia finală a traseului, iar la întrebarea acestuia „ce ar fi dacă nu ai ajunge acasă?”, i-a răspuns „ să nu luăm în calcul această posibilitate, tocmai am ajuns”. Partea vătămată a indicat că a intrat în panică doar în momentul când şoferul nu a oprit şi i-a spus că „se vor mai plimba puţin”, rulând taxiul spre CUG zona Fortus. Însă, în momentul depăşirii şi acestei zone, partea vătămată a arătat că a început să plângă, încercând totodată să-şi folosească telefonul mobil aflat în geantă, însă şoferul, sesizând gestul său i-a luat telefonul şi l-a aruncat pe bord. Maşina şi-a continuat traseul prin zona comunei Ciurea, în zona lacului Ciorbeşti, iar ulterior la prima pădure situată pe o parte şi de alta a drumului judeţean Iaşi- Vaslui, şoferul a încetinit şi a întors maşina, schimbând direcţia de mers spre municipiul Iaşi. După circa 50 metri parcurşi de la întoarcerea autoturismului a virat dreapta pe un drum agricol, nemodernizat, cultivat în partea stângă cu porumb, pe care a rulat circa 50 m, moment în care în faţa lor a apărut o pădure, de unde a virat la stânga, mergând încă circa 30m. Partea vătămată a precizat că maşina a fost oprită într-o rampă de unde se vedeau luminile municipiului Iaşi şi a comunei Ciurea. După oprirea maşinii, partea vătămată a arătat că şoferul „ a rabatat scaunul din dreapta, pe care era aşezata, în poziţie orizontală, a întins-o pe spate pe scaun şi s-a aplecat deasupra sa, cerându-i să o sărute. Întrucât a refuzat acest lucru, inculpatul a început să-i desfacă rochia, reuşind să o dezbrace de rochie şi lenjerie intimă şi imediat s-a dezbrăcat şi el şi s-a urcat peste ea. Partea vătămată a arătat că l-a „implorat să-şi pună măcar un prezervativ”, iar şoferul a scos un prezervativ (…)şi a simţit cum dintr-o dată şi-a introdus penisul în vaginul ei, nereuşind de prima data. Partea vătămată a arătat că nu mai întreţinuse vreun raport sexual şi crede că şoferul a reuşit să o penetreze, întrucât a simţit o durere profundă, încât a ţipat.(…) Văzând că în continuare acuza dureri, şoferul a renunţat să finalizeze raportul sexual cu ea(…)”
Aşa cum s-a arătat relatările părţii vătămate au fost constante, fără reveniri sau retractări, ceea ce, alături de multitudinea detaliilor oferite, conferă verosimilitate atestărilor realizate, atestări ce se coroborează şi cu concluziile certificatului medico-legal nr.4440/18.06.2007 emis de IML Iaşi şi mărturiile directe ale martorilor M.D şi AŞE referitoare la starea psihică a părţii vătămate în data de 15.06.2007.
De asemenea, în urma evaluării psihologice şi psihiatrice efectuate de psiholog C.R şi medic primar psihiatru C.G (f.18 dosar UP) s-a stabilit că numita C.A.M manifestă tendinţe depresiv anxioase puternic accentuate pe fondul traumei suferite; instabilitate emoţionala; tematică depresiv-pesimistă, reducerea relaţionării şi tendinţa de interiorizare pe fondul unei personalităţi emotiv - anxioase. De asemenea prezintă episoade repetate de reactualizare a evenimentului traumatic; o frecvenţă ridicată în cadrul discursului a temelor referitoare la traumă; restrângerea contactelor sociale; dificultăţi de concentrare; insomnie; dificultăţi în a face faţa la locul de muncă şi la o serie de activităţi cotidiene.
Lipsa unor urme materiale directe la cercetarea la faţa locului, nu poate fi apreciata ca proba absolută a inexistenţei faptei (faţa de considerentele anterior expuse), în condiţiile în care ştergerea urmelor de pneuri putea avea alte cauze (cauze meteorologice – vânt sau se putea datora texturii solului), iar partea vătămată nu a putut preciza cu certitudine că inculpatul ar fi aruncat prezervativul în exterior („ acesta a urinat şi probabil a aruncat şi prezervativul).
În consecinţă, faţa de considerentele expuse, probatoriile administrate, astfel cum au fost reţinute, în cauza nu poate fi incidentă cauza ce împiedică exercitarea acţiunii penale, prevăzută de art.10 li.a C. pr. penală, fiind dovedit că în sfera relaţiilor sociale normale a intervenit o acţiune a cărei urmări fizice directe au fost constatate prin certificatului medico-legal nr.4440/18.06.2007 emis de IML Iaşi.
2. Cu privire la fapta, în materialitatea sa, inculpatul prin apărător, a susţinut două teze defensive:
a. - fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol, prevăzute de art.197 alin.1 Cod penal, fiind incidentă cauza de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzută de art. 10 lit.d C.pr.penala;
b. - fapta a rămas în formă tentată, impunându-se schimbarea de încadrare juridică din infracţiunea prevăzută prevăzute de art.197 alin.1 Cod penal în infracţiunea prevăzută de art.20 raportat la art.197 alin.1 Cod penal.
a. Tribunalul reţine faţa de aceste apărări că inculpatul acceptă în subsidiar că partea vătămată a întreţinut în noaptea de 14/15.06.2007 un act sexual, în sens larg, însă contestă exercitarea oricărei constrângeri împotriva acesteia, bazându-se pe lipsa oricăror semne de violenţă pe corpul victimei şi pe conduita părţii vătămate.
Potrivit acestei teze, partea vătămată în mod deliberat sau cel puţin consimţit, după petrecerea unui banchet de absolvire, s-a urcat într-o maşină tip taxi şi a acceptat să fie condusă în afara municipiului Iaşi, pentru a avea un raport sexual cu un şofer necunoscut.
Or, o astfel de teză nu numai că apare ca improbabilă faţa de conduita generală a părţii vătămate, care la acel moment era şi virgină, dar este şi contrazisă de probele administrate.
Chiar dacă prin certificatului medico-legal nr.4440/18.06.2007 emis de IML Iaşi s-a stabilit că partea vătămată nu a prezentat urme de violenţă pe corp, constrângerea acesteia la întreţinerea unui raport sexual împotriva voinţei sale rezultă din toate împrejurările faptei.
Astfel, se reţine că partea vătămată s-a urcat în maşina tip taxi, solicitând să fie dusă în zona în care locuieşte. Din momentul depăşirii zonei stabilite ca destinaţie a cursei taxi, şoferul a acţionat exclusiv împotriva voinţei libere a părţii vătămate. Chiar dacă acţiunile acestuia s-ar putea subsuma elementului material al infracţiunii de lipsire de libertate, având în vedere principiul „non reformatio in pejus”, orice dezbatere pe acesta temă apare ca inutilă. Însă faptic, trebuie reţinut că partea vătămată s-a văzut în situaţia în care se afla singură, în miez de noapte, în maşina unui necunoscut care o conducea, cu viteză crescută în afara municipiului Iaşi.
Din punct de vedere legal, constrângerea constă în orice activitate/inactivitate fizică şi/sau psihică care restrânge/exclude libertatea de voinţă şi acţiune a unei persoane. În acest sens, acţiunea de ameninţare poate fi realizată prin mijloace variate, prin cuvinte, prin gesturi, dar şi prin fapte (acostarea victimelor pe strada în loc întunecos), putând fi explicită (când se precizează expres răul ce se va produce), dar şi implicită (punând victima în situaţia de a deduce urmarea). Or, este fără îndoială, că în condiţiile în care şoferul de taxi a refuzat să oprească autoturismul, a accelerat viteza, s-a îndreptat spre o destinaţie necunoscută, a luat cu forţa telefonul părţii vătămate şi i-a solicitat acesteia, pe un ton imperativ, să îi comunice cu cine a vorbit, atitudinea de forţa, autoritatea a şoferului şi situaţia total necunoscută în care se găsea a insuflat părţii vătămate – femeie tânără, singură, în maşina unui necunoscut, în plină noapte - o stare de temere ridicata pentru integritatea sa. În aceste împrejurări, partea vătămată a fost condusă într-un loc necunoscut, lângă o zonă cu vegetaţie forestieră unde a fost dezbrăcată şi supusă unui act sexual, voinţa fiindu-i anihilata ca urmare a acţiunilor ilicite ale inculpatului îndreptate împotriva libertăţii individuale a persoanei. Deşi chiar partea vătămată recunoaşte că şoferul nu a exercitat acte de violenţa împotriva sa şi doar i-a spus „să se liniştească că poate fi şi mai rău”, ea se referă constant în declaraţiile date la sentimentul de teama, chiar panică, pe care l-a resimţit, sentiment indus şi justificat de acţiunile inculpatului care a acţionat cu nesocotirea dreptului fundamental al persoanei – dreptul la libertate fizica. În cauza, libertatea psihică de voinţa şi acţiune a părţii vătămate a fost afectată de acţiunile inculpatului însuşi care i-a determinat, prin modalitatea de deplasare la locul faptei, raportul de forţe disproporţionat şi poruncile vădit ilicite, o stare de temere reală.
Din punct de vedere neuro-psihic şi metabolic, sentimentul de frică poate cauza efecte contrastante in raport cu indivizii si circumstanţe, ba chiar reacţii alternante la una si aceeaşi persoana: accelerarea bătăilor inimii sau încetinirea lor; o respiraţie rapida sau prea lenta; o contracţie sau dilataţie a vaselor sangvine; o hiper- sau o hiposecreţie a glandelor; un comportament de imobilizare sau exteriorizare violenta. In cazurile limita, inhibiţia va merge până la o pseudoparalizie in fata primejdiei (stari cataleptice), iar exteriorizarea va duce la o dezlănţuire de mişcări violente si neadaptate, caracteristice panicii. Manifestare exterioara si in acelaşi timp experienţa interioara, emoţia produsa de frica eliberează aşadar o energie neobişnuita si o difuzează in tot organismul.
Or, inhibiţia comportamentala a părţii vătămate, analizată critic de apărare (nu a ţipat, nu a strigat, nu a încercat să fugă) este asociată psiho-fiziologic cu sentimentul de frică, fiind consacrată lingvistic prin expresia „a paraliza de frică”. De altfel, orice tentativă a părţii vătămate de a fugi sau de a solicita ajutor apărea ca fiind sortită eşecului, în condiţiile de timp şi loc în care s-a săvârşit fapta (noaptea, într-o zona pustie, în afara oricărei localităţi). Chiar dacă partea vătămată relatează că ulterior plecării din zona unde s-a produs violul a văzut o maşina de poliţie, aceasta nu avea posibilităţi reale de apelare la ajutor, întrucât nu putea opri maşina. Solicitarea părţii vătămate ca agresorul să-şi pună măcar un prezervativ nu reflectă decât nivelul superior de instrucţie al părţii vătămate şi conştientizarea riscurilor la care era expusă. Faptul că partea vătămată a încercat să afle informaţii despre agresor ulterior faptei indică doar capacitatea acesteia de repliere şi dorinţa de tragere la răspundere penală a agresorului sexual, dorinţa ce va persista şi ulterior, după cum se va arăta. Conduita victimei după ajungerea acasă nu poate produce vreun efect juridic asupra elementelor constitutive ale infracţiunii, iar aprecierea „normalităţii” comportamentului acesteia nu face obiectul cercetării jurisdicţionale penale. De altfel, chiar psihologic este greu de stabilit paternul comportamental „normal” într-o situaţie nu numai anormală, dar extrem de traumatizantă.
În consecinţa, apreciind ca neîntemeiate criticile formulate în recurs, sub acest aspect, Tribunalul reţine că în mod corect prima instanţa a apreciat că partea vătămată C.A.M a fost supusă unui act sexual, prin constrângere, fapta întrunind elementele constitutive pe latură obiectivă, a infracţiunii de viol.
b. În ceea ce priveşte cererea de schimbare a încadrării juridice formulate, Tribunalul reţine că este reală susţinerea apărării că Decizia nr. III din 23 mai 2005 a ÎCCJ -Secţiile Unite a fost dată într-un recurs în interesul legii pentru a realiza distincţia dintre conţinutul infracţiunilor de violul şi perversiunea sexuală. Însă, prin decizia menţionată, aşa cum a reţinut şi instanţa fondului, s-a definit noţiunea de „act sexual”, interpretare obligatorie, potrivit art.414 ind. 2 Cod procedura penala.
Alături de argumentele expuse de instanţa fondului, faţa de apărările formulate, Tribunalul reţine că tentativa este definită legal, prin dispoziţiile art.20 C.penal ca fiind punerea in executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executarea care a fost însă întreruptă sau nu si-a produs efectul.
Indiferent de forma tentativei perfectă sau imperfectă, de esenţa acestei forme infracţionale este că prin săvârşirea acesteia obiectul juridic special este doar pus în pericol. În cazul formei infracţionale consumate obiectul juridic special este efectiv vătămat,încălcat.
În cauza de faţa, obiectul sesizării instanţei l-a constituit infracţiunea de viol ca infracţiune ce ocroteşte relaţiile sociale referitoare la libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei. Or, pentru a realiza distincţia dintre forma consumată sau tentată a infracţiunii este necesar a se stabili dacă, în cauza, obiectul juridic special a fost efectiv vătămat sau a fost doar pus în pericol, în condiţiile în care infracţiunea de viol se consumă în momentul în care este încălcată libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei.
Din aceasta perspectivă, apărările efectuate referitoare la finalizare raportului sexual sunt lipsite de relevanţă judiciară, întrucât momentul consumativ al infracţiunii nu poate fi raportat la durata, intensitatea, modalitatea sau urmările actului sexual, ci trebuie raport la valoarea socială ocrotită de norma incriminatorie. Or, reţinându-se, sub aspect faptic de instanţa fondului că „inculpatul a penetrat partea vătămată cu putere, reuşind parţial intromisiunea deoarece partea vătămată era virgină, iar acţiunea inculpatului i-a provocat durere”, în mod corect prima instanţa a apreciat că sub aspect obiectiv fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol, prevăzuta de art.197 alin.1 Cod penal, în formă consumată. Chiar dacă din probele cauze rezultă că penetrarea nu a fost completă, în condiţiile în care libertatea şi inviolabilitatea sexuală a părţii vătămate a fost încălcată, infracţiunea este în formă consumată, motiv pentru care nu se impune schimbarea încadrării juridice şi cererea va fi respinsă.
3. În ceea ce priveşte teza defensivă referitoare la nesăvârşirea faptei de către inculpat, Tribunalul reţine următoarele:
Faţa de acuzele formulate împotriva sa, inculpatul s-a apărat invocând că nu este vinovat, întrucât în seara de 14.06.2007 s-a retras de pe traseu, în jurul orelor 23.00 şi a plecat acasă, fapt confirmat de concubina sa, S.M.
Este adevărat că inculpatul beneficiază de „prezumţia de nevinovăţie”nefiind obligat să-şi dovedească nevinovăţia (art.66 alin.1 C.pr.pen.), revenind organelor judiciare (acuzării) obligaţia administrării de probe în vederea dovedirii vinovăţiei acestuia (art.4, art.62 şi art.65 alin.1 C.pr.pen). Este însă deopotrivă adevărat că potrivit art.66 C.pr.penala inculpatul, în cazul în care există probe de vinovăţie, are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.
Se reţine că în cauza identificarea autorului violului reclamat s-a realizat tot de partea vătămată, ca urmare a stagnării anchetei. Astfel, împreună cu martora E.C.D, în data de 09.09.2007, partea vătămată C.A.M l-a recunoscut pe bărbatul ce o agresase sexual în noaptea de 14/15.06.2007 în persoana inculpatului H.A.G. Martora E.C.D, a indicat că în 09.09.2007 ieşind din barul Kinta a văzut o persoana de sex masculin care stătea în dreptul unui taxi, pe partea stângă lângă portiera din faţa, maşina de taxi fiind parcata în faţa maşinii sale. A relatat martora că persoana respectivă se uita insistent la ele, dar nu a acordat importanţa acestui fapt, însă a întrebat-o pe partea vătămată dacă îl cunoaşte, iar aceasta a strâns-o de mână, nu i-a răspuns şi au mers până la maşina unde partea vătămată i-a spus că „el este cel ce a violat-o”. În aceste condiţii a relatat martora că a reţinut numărul maşinii taxi IS …. Martora a precizat că partea vătămată l-a recunoscut fără ezitare, iar acel bărbat se afla sub un stâlp de iluminat public.
Or, se reţine de Tribunal că, în condiţiile în care fapt de viol s-a petrecut în maşina agresorului, iar martorii R.T.I şi A.Ş.E nu au putut percepe trăsături distinctive ale şoferului de taxi, în lipsa prelevării unor probe materiale directe, identificarea agresorului de către partea vătămată rămânea singura probă posibilă. Întrucât identificarea autorului faptei de viol a fost realizat de partea vătămată în loc public, iluminat stradal, recunoaşterea acestuia în condiţii procedurale, la organele judiciare, apare oricum ca inutilă, fapt recunoscut indirect şi de apărare. Poziţia părţii vătămate de recunoaştere indubitabilă a inculpatului H.A.G ca fiind autorul infracţiunii de viol a fost confirmată şi de rezultatele testului poligraf, la care partea vătămată s-a supus benevol. Referirile din cuprinsul raportului de constatare tehnico-ştiinţifică nr.133520/10.01.2008 referitoare la subiectul Borş Constantin sunt o simplă eroare materială, în condiţiile în care atât întrebările, cât şi răspunsurile testului poligraf se referă la persoanele din cauza, iar concluziile stabilesc: „pentru răspunsurile numitului C.A.M. la întrebările relevante 4,7,9 ale cauzei nu au fost evidenţiate reacţii specifice comportamentului simulat.”
S-a susţinut de apărare că trăsăturile de identificare a autorului indicate în prima plângere sunt generice şi nespecifice, însă se reţine că aceste date de identificare au corespuns trăsăturilor inculpatului. De altfel, inculpatul se încadra şi în categoria profesională indicată de parte vătămată, fiind taximetrist, angajat la partea responsabilă civilmente SC N.T.SRL, conducând autoturismul Dacia Solenza cu nr. IS-…., sub dispeceratul Delta –Taxi.
Ample dezbateri a făcut apărarea cu privire la neconcordanţele existente între declaraţiile părţii vătămate şi ale martorilor referitoare la autoturismul condus de agresor şi autoturismul condus în fapt de către inculpatul H.A.G.
Or, deşi în prima faza a investigaţiilor, atât partea vătămată, cât şi martorii au făcut referiri la un autoturism marca „Cielo”, aceste relatări nu pot avea rol fundamental, disculpator pentru inculpat.
De remarcat că în plângerea formulata la data de 16.06.2007 partea vătămată C.A.M a indicat că „bănuiesc că taxiul era un autoturism marca Cielo de culoarea galben lămâie, cu siglă luminoasă al cărei bec era de culoare verde, reprezentând faptul că era liber”. Nici un moment partea vătămată nu a susţinut cu caracter de certitudine că autoturismul era marca Cielo. Chiar dacă şi martorii A.Ş (student la acea vreme la Facultatea de Mecanică) şi R.T.I s-au referit în declaraţiile iniţiale la un autoturism marca Cielo, de culoare galben lămâi, ei au revenit asupra celor declarate iniţial, indicând elementele pe baza cărora au precizat o altă marca de autovehicul, ca fiind autoturismul cu care a plecat partea vătămată.
Tribunalul subliniază că procesul de cunoaştere a realităţii depinde de capacitatea fiecărei persoane de a recepţiona informaţiile obiective, de a le prelucra dar si de subiectivismul si de selectivitatea sa psihica, cu alte cuvinte, de o multitudine de factori. În consecinţă, declaraţiile persoanelor audiate în procesul penal reprezintă o reflectare a realităţii prin prisma subiectivităţii celui audiat, iar pentru a trage o concluzie corecta asupra acestora, trebuie realizată o analiză în complexul materialului probator.
Or, aprecierea părţii vătămate că autoturismul era posibil să fie marca Cielo Daewoo trebuie raportată la faptul că victima nu avea cunoştinţele minimale referitoare la mărcile de autoturisme, iar atestarea acesteia poate fi rezultatul unei asocieri mentale subiective. Din punct de vedere psihologic, faptele, obiectele sau persoanele sunt percepute diferenţiat, unele fiind înregistrate imediat, spre deosebire de altele care trec pe un loc secundar, deşi au posibilitatea de a influenţa analizatorii. În acest sens, „constanţa percepţiei” este recunoscută psihologic ca factor de distorsionare, cu influenţă directa asupra modului de recepţionare. Or, aşa cum a reţinut şi instanţa fondului, caracterul anodin al obiectului ce trebuia perceput – maşină tip taxi - a influenţat în mod direct nivelul de receptivitate, iar banalitatea mediului împiedică în mod real, la persoane obişnuite, receptarea elementelor distinctive.
Din aceeaşi perspectivă, evenimentul traumatizant reclamat de partea vătămată a determinat o solidaritate afectivă, protectivă pentru martorii R.T.I şi A.Ş, stare ce a influenţat şi conţinutul informativ al primelor declaraţii. În acest sens, martorul A.Ş. a arătat că „ atunci când am venit la poliţie să dau declaraţie iniţial am declarat verbal de un autoturism marca Dacia Solenza, dar am fost dus în eroare de R.T.I care a spus că autoturismul era marca Cielo”. În mod corect instanţa fondului a reţinut că locul şi data faptei putea conduce la modificări ale percepţiei culorii maşinii. Chiar dacă şi cu privire la interiorul maşinii apar anumite necorelări, instanţa reţine că declaraţia părţii vătămate cu privire la detaliile maşinii au fost date la 20.12.2007, la 6 luni de la data faptei, iar intervalul de timp scurs este un factor important de alterare a memoriei, cu privire la unele detalii apreciate ca nesemnificative. Deşi unele detalii date de partea vătămată corespund unei maşini Dacia Solenza (partea plată in bord, lăcaşul telefonului mobil), iar altele nu (modalitatea de rabatare a scaunului, lumina bordului), totuşi în contextul trecerii unei lungi perioade de timp, aceste necorelări nu pot fi considerate ca esenţiale. Mai mult, în condiţiile în care partea vătămată a fost întrebată despre detaliile autoturismului taxi, după recunoaşterea inculpatului, acesta putea să oferă detalii corespunzătoare strict unui autoturism Dacia Solenza, lucru pe care nu l-a făcut.
Faţa de acuzele aduse, la data de 10.12.2007, potrivit procesului verbal încheiat la acea data (f.55) H.A.G a fost invitat la sediul poliţiei pentru a se proceda la o confruntare cu partea vătămată. Inculpatul a refuzat nu numai să de declaraţii, să participe la confruntare sau să efectueze un test poligraf, drept recunoscut de lege, dar a refuzat inclusiv recoltare unei probe ADN.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că dreptul la tăcere al „oricărei persoane acuzate de o infracţiune” şi dreptul de a nu se autoincrimina sunt standarde internaţionale general recunoscute, fiind de esenţa noţiunii de proces echitabil conform art. 6 CEDO (…).Dreptul de a nu se autoincrimina, în mod special, presupune, că acuzarea, întru-un caz penal, va căuta să dovedească cazul fără a recurge la dovezi obţinute prin metode de coerciţie sau opresiune, împotriva voinţei persoanei acuzate” (cauza SERVES împotriva FRANŢEI aplicaţia 82/1996/671/893, paragraf 46).Însă Curtea accepta, sub aspect obiectiv, că dreptul la tăcere nu este un drept absolut (cauza Quinn împotriva Irlandei aplicaţia 36887/1997) iar acesta nu se extinde şi la probele ce există independent de voinţa suspectului - acte dobândite în baza unui mandat, probe de sânge sau probe ADN –(cauza Saunder împotriva Marii Britanii 17/12/1996).
În consecinţă, dreptul la tăcere, reglementat în legislaţia naţională la dispoziţiile art. 70 C.p.p. nu poate fi extins interpretativ la probele materiale ce există independent de voinţa persoanei cercetate. În aceste condiţii, nerecoltarea probelor ADN sau a unor urme papilare de pe telefonul părţii vătămate denotă că urmărirea penală a fost defectuoasă, fără a se putea imputa aceste aspecte părţii vătămate, care de altfel a contribuit permanent la realizarea şi finalizarea anchetei.
Cu toate că inculpatul a refuzat orice cooperare cu organele judiciare, la finalizarea anchetei (la doi ani de la reclamarea faptei de viol), acesta a achiesat să dea declaraţii, propunând de altfel şi un alibi pentru noaptea de 14/15.06.2007, susţinând că a fost acasă cu concubina sa S.M. Martora S.M, fiind audiata în faţa instanţei de fond a confirmat aceasta teza defensivă.
Or, apare ca improbabil ca după 2 ani, respectiv aproape 3 ani de la data săvârşirii faptei atât inculpatul, cât şi martora Soroceanu Maria să-şi amintească în mod exact că în seara zilei de 14.06.2007 inculpatul a ajuns acasă în jurul orelor 23.00 şi nu a plecat nicăieri. De altfel, caracterul neverosimil al declaraţiei martorei S.M. rezultă din faptul că deşi îşi aminteşte cu exactitate ce făcea prietenul său (H.A.G) nu-şi aminteşte însă în ce tura a lucrat. De altfel martora, indică că pe data de 15.06.2007 inculpatul a rămas acasă, deşi chiar acesta din urmă în declaraţia din 16.06.2009 indică că pe 15.06.2007 a plecat în satul Rediu, jud. Botoşani (f.149). Faţa de caracterul contradictoriu al atestărilor, declaraţia martorei S.M nu poate fi reţinută ca având valoare probantă şi, în consecinţă, alibiul inculpatului va fi înlăturat.
Mai mult, în lipsa unui alibi plauzibil, prin probele administrate în cauza s-a dovedit că în noaptea de 14/15.06.2007 autoturismul Dacia Solenza cu nr. IS-….. a fost în trafic şi că acesta se afla în posesia inculpatului.
Astfel, martorul M.E. a testat că în perioada ianuarie 2006 –iulie 2007 a lucrat ca taximetrist la SC N.T pe autoturismul taxi marca Dacia Solenza cu nr. IS-….., sub dispecerat D.. –Taxi, pe acelaşi autoturism lucrând şi H.A.G, înţelegerea fiind ca fiecare dintre ei să lucreze alternativ câte o zi. Martorul a declarat cu toată convingerea şi raportat şi la bonurile denumite raportul „Z” că în noaptea de 14/15.06.207 autoturismul a fost utilizat de H.A.G, întrucât în luna iunie, el lucra în zilele impare şi el în zilele pare. De altfel, inculpatul recunoaşte că a condus autoturismul în data de 14.06.2007, dar neagă că l-ar fi condus şi pe timpul nopţii.
Martorul B.C, administratorul SC N.T SRL a indicat că din raportul Z rezultă că din 13.06.2007 orele 8.00 şi până în data de 14.06.2007, orele 9.10 pe acest autoturism IS…… a lucrat M.E, apoi din 14.06.2007 orele 9.00 şi până în data de 15.06.2007 orele 17.58 cand a fost emis celalalt raport Z rezultă că lucrat tot M.E. Martorul a indicat că este posibil ca numele conducătorului auto să nu fi fost schimbat, întrucât numele conducătorului auto trebuie schimbat după ieşirea rapoortului Z, căci dacă s-a omis acest lucru, nu mai poate fi schimbat până la emiterea unui alt raport Z. Martorul a indicat că din bonul fiscal din 14.06.2007-15.06.2007 rezultă că tariful este de 16.000 lei, fapt ce denotă că autoturismul a lucrat între orele 22.00-06.00.
În condiţiile în care probele materiale directe oferea elemente certe privind conducerea autoturismului IS-……….. în noaptea de 14/15.06.2007 de către inculpatul H.A.G, în condiţiile art.62 C.pr.penala, era în sarcina inculpatului „să probeze lipsa lor de temeinicie”. Susţinerile inculpatului referitoare la utilizarea frauduloasă, în mod obişnuit, a unui „tarif de noapte” nu se susţin prin coroborare cu nici un alt mijloc de proba şi nici nu s-a putut oferi o altă explicaţie rezonabilă a apariţiei a două raporturi Z din două zile succesive pe numele aceluiaşi şofer M.E, deşi chiar şi inculpatul recunoaşte că pe maşină a avut maşina în posesie în data de 14.06.2007.
Apărarea a criticat vehement trimiterile realizate de organele judiciare la cauza sesizata prin rechizitoriul 4638/P/2004 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi, în care inculpatul a fost condamnat în primă instanţa pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art.197 alin.1 Cod penal, invocând faptul că prin încetarea procesului penal inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi, în consecinţă, nu se poate face apel la un „modus operandi” ca element de identificare a persoanei vinovate în prezenta cauza. Deşi este real că acuzele din cauza precedentă s-au finalizat printr-o soluţie de încetare a procesului penal, este la fel de real că soluţia a fost dată ca urmare a retragerii plângerii prealabile formulate de partea vătămată G.E.C, iar inculpatul H.A.G nu a înţeles să se prevaleze de dispoziţiile art.13 C.pr.penală, referitoare la continuarea procesului penal pentru dovedirea nevinovăţiei sale. De altfel, în respectiva cauza inculpatul a negat dor exercitarea constrângerilor împotriva părţii vătămate G.E.C, recunoscând consumarea raportului sexual. Mai mult, din punct de vedere criminalistic este suficient există unor indicii privind existenţa unui patern comportamental, indicii ce nu sunt condiţionate de existenţa unei hotărâri definitive de condamnare.
În consecinţă, faţa de declaraţia părţii vătămate coroborata cu declaraţiile martorilor EC, M.E, B.C, în lipsa unor dovezi contrare – obţinute fie din oficiu, fie de către organele judiciare, fie la solicitarea inculpatului reţinerea infracţiunii de viol prevăzută şi pedepsită de art.197 alin.1 Cod penal şi condamnarea inculpatului H.A.G pentru aceasta infracţiune de către prima instanţa – pe baza probelor arătate, care dovedesc fapta dincolo de orice îndoiala rezonabilă – este temeinică şi legală, nefiind consecinţa unei grave erori de fapt.
Pentru aceste considerente, tribunalul constată a fi nefondate criticile inculpatului, prima instanţă apreciind în mod temeinic că sunt întrunite toate elementele constituie ale acestei infracţiuni, încadrând în mod corect fapta în prevederile art. 197 al.1 C. pen.
III. Referitor la pedeapsa aplicată inculpatului, tribunalul constată că aceasta a fost dozată în mod necorespunzător.
Potrivit disp. art. 72 C. pen. la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale ale codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Tribunalul reţine că prima instanţa a realizat doar o trimitere generică la dispoziţiile art.72 Cod penal, fără a indica împrejurările care au determinat în concret stabilirea pedepsei, raportat la fapta în materialitatea sa şi persoana inculpatului.
Circumstanţele reale ale faptei – inculpatul s-a folosit în săvârşirea infracţiunii de funcţiile încredinţate – conducător auto taxi, a refuzat să oprească la destinaţie şi a obligat partea vătămată să meargă în plină noapte în afara localităţii, într-o zonă pustie, unde a supus partea vătămată, prin constrângere, unui act sexual ce a condus la defloarea parţială a părţii vătămate, care era virgină la acel moment – relevă pericolul social concret ridicat al faptei penale săvârşite. Tribunalul reţine că datele personale (necunoscut cu antecedente penale, a fost prezent la toate termenele de judecată, este o persoană integrata social, cu loc de muncă, implicat intr-o relaţie stabilă) nu pot fi apreciate în mod unilateral, ci în coroborare şi contextual, prin raportare la circumstanţele reale ce caracterizează fapta şi periculozitatea acesteia. Modalitatea de concepere şi punere în executare a rezoluţiei infracţionale reflectă un risc criminogen ridicat în condiţiile în care orice persoana de sex feminin ce ar fi apelat la serviciile de taximetrie putea fi expusă riscului de a fi scoasă din zona de protecţie socială şi a deveni victima unui viol. Însă aplicarea unei pedepse situate la jumătatea maximului special nu se justifică, în condiţiile în care pedeapsa trebuie să reflecte deopotrivă atât datele pozitive reţinute referitoare la persoana inculpatului, dar şi aspectele reale concrete (inculpatul nu a utilizat violente fizice, a condus victima acasă şi nu a abandonat-o in câmp). În consecinţă, Tribunalul apreciază că pedeapsa stabilită de prima instanţa este prea mare, aceasta nereflectând în mod adecvat gradul de periculozitate sociala a faptei săvârşite şi datele referitoare la persoana inculpatului.
În consecinţa, apreciind ca întemeiate criticile formulate în recurs, Tribunalul va admite recursul declarat de inculpatul împotriva sentinţei penale nr.2061/08.07.2010, pronunţată de Judecătoria Iaşi, sentinţă pe care o va desfiinţa în parte, în latură penală, în sensul reindividualizării pedepsei, iar în rejudecare va reduce pedeapsa aplicată inculpatului, prin sentinţa recurata, pentru săvârşirea infracţiunii de viol prev. de art.197 alin.1 Cod penal de la 7 ani la 5 ani închisoare.
Reducerea pedepsei sub acest cuantum, prin reţinerea exclusiv a datelor favorabile inculpatului, ar nega gradul real de pericol social al faptei şi ar conduce la aplicarea unei pedepse netemeinice.
IV. Referitor la latura civilă.
La soluţionarea laturii civile, prima instanţă a avut în vedere, în mod corect, la evaluarea atât a existenţei prejudiciilor morale cât şi la individualizarea cuantumului acestora, faptul că fapta inculpatului a produs părţi vătămate traume fizice şi psihice, fapt dovedit de raportul de evaluare psihologică şi martorii propuşi de către partea vătămată, mijloace de probă care au dovedit faptul că sechelele post traumatice au afectat negativ participarea părţii civile la viaţa socială.
Toate aceste împrejurări de fapt se constituie într-un minim de argumente şi indicii din care să rezulte măsura afectării drepturilor nepatrimoniale, de natură a duce la o evaluarea echitabilă a despăgubirilor ce ar urma să compenseze prejudiciul moral.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, respectiv de 25.000 lei, Tribunalul apreciază că este unul rezonabil şi este natură a acoperi în mod echitabil prejudiciul moral suferit, neimpunându-se reducerea acestuia.
Partea responsabilă civilmente SC N.T SRL a criticat, prin recursul formulat, antrenarea răspunderii sale civile, apreciind că sunt întrunite condiţiile răspunderii instituite de dispoziţiile art.1000 alin.3 C.civ, întrucât inculpatul nu se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a abuzat de funcţia încredinţată şi nu se poate reţine vreo culpă în sarcina comitentului.
Răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor este reglementată în art. 1000 alin 3 Cod Civil, potrivit căruia stăpânii şi comitenţii răspund de prejudiciul cauzat de servitorii şi prepuşii lor in funcţiile ce li s-au încredinţat.
Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a comitentului este necesar a se dovedi, pe lângă condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, întrunirea celor două condiţii speciale: existenţa unui raport de prepuşenie şi săvârşirea faptei ilicite şi prejudiciabile de către prepus în cadrul funcţiilor încredinţate de comitent. Astfel, prepusul trebuie să acţioneze, în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile, în interesul comitentului, în limitele funcţiilor încredinţate şi cu respectarea instrucţiunilor date de către comitent.
Condiţiile generale ale răspunderii civile fiind dovedite, existenţa raportului de prepuşenie între H.A.G şi SC N.T SRL rezultă din contractul de muncă depus în recurs, înregistrat la ITM sub nr.266295/12.01.2006. Partea responsabilă civilmente s-a apărat susţinând că potrivit contractului de muncă durata programului de lucru este de 4 ore şi nu poate fi ţinută să răspundă pentru conduita inculpatului în afara programului de muncă.
Or, probele cauzei au relevat că în fapt programul de muncă al fiecărui şofer avea o perioada de 24 h, declaraţia inculpatului în acest sen coroborându-se cu declaraţia martorului M.E. De asemenea, probele cauzei au relevat fără echivoc că partea vătămată a urcat în autoturismului inculpatului, bazându-se pe oferta tacita, clară şi neîndoielnică de prestare a serviciilor de taximetrie. Tot din probatoriul administrat a reieşit că societatea angajatoare SC N.T SRL nu a instituit nici un sistem de control şi supraveghere a conduitei prepuşilor, deşi potrivit art. 3 lit.a din contractul de muncă angajatorul „avea dreptul de a exercita controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu”. Nu în ultimul rând, societatea angajatoare a folosit şi înregistrat documentele justificative, inclusiv rapoartele Z şi bonurile fiscale din noaptea de 14/15.06.2007.
În consecinţă, rezultă indubitabil că exercitarea de către inculpatul H.A.G a funcţiei încredinţate de SC N.T SRL – conducător auto taxi, pe fondul culpei angajatorului în exercitarea atribuţiilor de control au avut rol cauzal direct în săvârşirea infracţiunii. În acest sens, în doctrină s-a arătat că „răspunderea comitentului trebuie să funcţioneze în toate cazurile în care săvârşirea faptei ilicite nu ar fi cu putinţă dacă nu s-ar fi încredinţată funcţia respectivă”. Or, în cauza, este fără îndoială că în lipsa calităţii inculpatului de conducător auto taxi parte vătămată nu ar fi urcat în autoturismul acestuia, fapt ce a condus ulterior la întregul lanţ cauzal al infracţiunii. De asemenea practica judiciară este constantă stabilind că „răspunderea comitentului este angajată şi în situaţia în care prepusul şofer şi-a exercitat abuziv sarcinile încredinţate, deoarece comitentul este obligat să exercite controlul şi supravegherea activităţii desfăşurate”. Or, lipsa instituirii unui control riguros asupra programului de muncă al angajatului şi asupra modalităţii de păstrare şi utilizare a autoturismului în afara acestui program, au contribuit în mod esenţial la crearea împrejurărilor necesare săvârşirii infracţiunii.
În consecinţă, Tribunalul apreciază că în mod legal a fost antrenata răspunderea părţii responsabile civilmente în solidar cu inculpatul pentru acoperirea prejudiciului moral produs părţii civile, motiv pentru care recursul formulat de partea responsabilă civilmente SC N-T SRL va fi respins ca nefondat.
Judecătoria Băilești
infracţiunea de viol ( art. 218 alin. 1 C. pen.)
Judecătoria Bicaz
Art.197 al.1 Cod penal
Judecătoria Adjud
Infractiuni contra libertatii si integritatii sexuale
Judecătoria Slatina
INFRACTIUNI SEXUALE. DELIMITARE
Judecătoria Bârlad
savarsirea infractiunii de viol si incest