Necesitatea reînfiinţării postului desfiinţat în cazul unei concedieri efectuate în baza art. 65 Codul muncii, care a fost anulată.

Reintegrarea salariatului în postul deţinut anterior concedierii, în cazul în care anterior acest post fusese desfiinţat, presupune în mod logic reînfiinţarea postului respectiv, întrucât art. 80 alin. 2 Codul muncii nu prevede o reintegrare formală, ci una efectivă, adică reluarea raporturilor de muncă dintre părţi cu înlăturarea situaţiei create ca urmare a desfiinţării iniţiale a postului.

Reînfiinţarea postului desfiinţat anterior unei concedieri nelegale şi/sau netemeinice operate în baza art. 65 Codul muncii nu se poate face în mod valabil decât în cadrul structurii interne în care acest post s-a aflat anterior desfiinţării, astfel încât postul reînfiinţat să fie exact acelaşi cu cel anterior desfiinţat, inclusiv cu privire la localitatea în care este situat.

Art. 65, art. 80 din Codul Muncii

I. Sentinţa apelată:

Prin sentinţa civilă nr. 1221/15.05.2014, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a admis cererea formulată la 27.11.2013 de reclamanta DM în contradictoriu cu pârâta SC […] SA, dispunând anularea deciziei nr. 184/25.11.2013 emisă de pârâtă şi respingând ca nefondată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamanta […] a formulat acţiune prin care a contestat decizia nr. 184/25.11.2013, prin care s-a dispus ca, începând cu data de 25.11.2013, să-şi desfăşoare activitatea în funcţia de economist, cu acelaşi salariu de încadrare, în cadrul compartimentului financiar-contabilitate, la punctul de lucru Staţia de betoane "23 August" din cadrul societăţii.

Decizia contestată a fost emisă în aplicarea sentinţei civile nr. 3992/25.10.2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. 5497/118/2013, prin care s-a dispus reintegrarea reclamantei în funcţia deţinută anterior concedierii, hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelurilor declarate de părţi, conform deciziei civile nr. 111/CM/24.03.2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă în dosarul nr. 5497/118/2013.

Reclamanta a contestat această decizie de reintegrare, cu motivarea că pârâta nu a respectat în tot dispozitivul sentinţei civile nr. 3992/25.10.2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa, întrucât a fost schimbat locul muncii la un punct de lucru al societăţii, deşi la data concedierii sale lucra la sediu.

Sub aspect formal, instanţa reţine că decizia contestată include motivaţia care a stat la baza schimbării locului de muncă, întrucât face referire expresă la Cap. D al. 1 din contractul individual de muncă al reclamantei, prin care aceasta şi-a dat acordul ca activitatea să se poată desfăşura şi la punctele de lucru din cadrul societăţii.

Prin urmare, temeinicia deciziei contestate va fi analizată numai din perspectiva acestei motivaţii, fără a fi luate în considerare celelalte temeiuri invocate în întâmpinare, respectiv restructurarea activităţii societăţii, nevoia eficientizării acesteia, împrejurarea că la nivelul societăţii a fost iniţiat şi este în desfăşurare un program mai amplu de disponibilizări.

În schimb, invocarea Cap. D alin. 1 din contractul individual de muncă al reclamantei echivalează cu o recunoaştere tacită a faptului că reclamanta nu a fost reintegrată pe funcţia deţinută anterior.

De altfel, pârâta a recunoscut la interogatoriu că anterior reclamanta a deţinut funcţia de contabil şi şi-a desfăşurat activitatea timp de 19 ani doar la sediul central, deoarece la acel moment era nevoie de un contabil la sediul central din B-dul … din Constanţa.

Tot din răspunsul la interogatoriu reiese că pârâta nu consideră că a nesocotit dispozitivul hotărârii judecătoreşti, de vreme ce nu se menţionează că reclamanta trebuie să îşi desfăşoare activitatea la sediul central, ci se specifică numai faptul că părţile sunt repuse în situaţia anterioară.

Instanţa reţine însă că în sentinţa civilă nr. 3992/25.10.2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a motivat anularea deciziei de desfiinţare a postului reclamantei tocmai pentru neîndeplinirea condiţiilor privind caracterul real, efectiv şi serios al concedierii. Instanţa de fond a apreciat că încetarea contractului de muncă al reclamantei nu a avut la bază o reducere reală de personal şi nici nu a fost impusă de nevoile societăţii. Instanţa a stabilit în considerente că, de vreme ce decizia nr. 93/29.04.2013 a fost anulată, unitatea trebuia să decidă nu numai asupra drepturilor salariale ale reclamantei, ci şi asupra măsurii desfiinţării postului de economist din cadrul Biroului contabilitate.

Faţă de considerentele care au stat la baza pronunţării sentinţei civile nr. 3992/25.10.2013 a Tribunalului Constanţa, este evident că nu se impuneau precizări suplimentare în dispozitiv cu privire la locul de muncă pe care urma să-l ocupe reclamanta în urma restabilirii situaţiei anterioare.

De vreme ce pârâta recunoaşte că, anterior, activitatea reclamantei s-a desfăşurat la sediul central al societăţii, nu se poate susţine că executarea întocmai a sentinţei menţionate se conciliază cu numirea reclamantei în funcţia de economist la un punct de lucru al societăţii, chiar şi în condiţiile menţinerii aceluiaşi salariu de încadrare.

Reclamanta era pe deplin îndreptăţită să refuze a se prezenta la noul loc de muncă, întrucât sentinţa de primă instanţă este executorie şi trebuie respectată în virtutea autorităţii de lucru judecat provizorii care îi este recunoscută încă de la momentul pronunţării sale.

La termenul de judecată din data de 24.03.2014 apărătorul reclamantei a învederat că la punctul de lucru din 23 August nu sunt decât cinci angajaţi, respectiv doi betonişti, doi mecanici şi un paznic, neexistând birouri pentru contabili, aspect pe care pârâta nu l-a lămurit.

Dreptul comun statorniceşte norma cu valoare de principiu, potrivit căreia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. În concordanţă cu această normă generală, Codul muncii, la rândul său, edictează, principiul stabilităţii muncii, incluzând în cadrul drepturilor principale ale persoanei încadrate în muncă şi dreptul să i se asigure stabilitatea în muncă, contractul de muncă neputând să înceteze sau să fie modificat decât în cazurile prevăzute de lege.

Art. 41 din Codul muncii statorniceşte că modificarea contractului de muncă este posibilă numai prin acordul părţilor, ceea ce înseamnă că  există limite în care unitatea poate, unilateral, să păşească la modificarea contractului, fiind îndatorirea unităţii angajatoare de a lua toate măsurile ce se impun pentru stabilirea unei structuri organizatorice raţionale.

În esenţă, potrivit practicii şi teoriei dreptului muncii, nu se pot modifica, unilateral, elementele esenţiale ale contractului de muncă, şi anume: felul muncii, locul muncii şi salariul, cu precizarea că felul muncii este determinat atât de calificarea profesională, cât şi de funcţia ori meseria şi categoria ce fac obiectul contractului de muncă, iar prin locul muncii se are în vedere localitatea (municipiul, oraşul, comuna) unde, în temeiul contractului, persoana în cauză urmează să presteze munca.

Decizia contestată concretizează în fapt o măsură de modificare unilaterală a contractului de muncă, cu caracter definitiv, cel puţin sub aspectul unui element esenţial: locul muncii, în condiţiile în care în cauză nu este incidentă niciuna dintre situaţiile de excepţie prevăzute de art. 48 C. muncii care să permită angajatorului sa modifice unilateral contractul de muncă şi nici nu s-a făcut dovada existenţei consimţământului celui în cauză.

Reclamanta nu era obligată să se prezinte la noul loc de muncă până la soluţionarea definitivă a contestaţiei, de vreme ce sentinţa prin care s-a dispus reintegrarea sa era executorie, susceptibilă deci de aplicare fără întârziere.

Nu poate fi reţinută nici apărarea formulată pe care de excepţie, prin care pârâta a învederat că decizia este un act intern al societăţii, nesusceptibil de contestare în instanţă.

De vreme ce decizia atacată a fost emisă în vederea executării unei hotărâri judecătoreşti care a rămas definitivă, împiedicarea instanţei de a observa respectarea acesteia din urmă o lipseşte de orice valoare, constituind o încurajare a arbitrariului în procesul de decizie a angajatorului şi constituie în plus o încălcare a art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitor la accesul liber la justiţie.

Aceasta deoarece într-o societate democratica, aplicarea legii, în cazul de faţă respectarea unei hotărâri judecătoreşti prezumată a reflecta adevărul nu poate fi sustrasă controlului judecătoresc. Mai mult decât atât, practica Curţii Europene a Drepturilor Omului este constantă în promovarea preeminenţei dreptului, considerând puterea discreţionară atribuită unui organ cu privire la drepturile individului ca fiind o înfrângere prin lege a acelui drept.

II. Apelul:

1. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta SC […] SA, solicitând schimbarea acesteia în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

În motivarea cererii de apel, apelanta pârâtă a arătat că, plecând de la principiul restabilirii situaţiei anterioare, reclamanta urma să presteze activitatea conform contractului individual de muncă nr. 817/22.03.2011. Decizia atacată nu modifică acest contract, care prevede că activitatea se desfăşoară la punctele de lucru din cadrul societăţii.

Atacând decizia în instanţă, reclamanta nu s-a mai prezentat la locul de muncă, astfel că a fost concediată disciplinar.

În dovedirea faptului că societatea a aplicat o reducere de personal în mod real şi efectiv datorită condiţiilor economice grele şi reducerii drastice a activităţii, apelanta a arătat că a efectuat ulterior şi concedieri colective, prin reducerea a 22 de posturi.

Prin întâmpinare, intimata reclamantă a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

2. În cadrul judecăţii în apel a fost ataşat dosarul de fond şi nu au fost administrate probe noi.

III. Analiza apelului:

1. Prin sentinţa civilă nr. 3992/25.10.2013 a Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 111/CM/24.03.2014 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, s-a dispus anularea deciziei de concediere nr. 114/24.052013 emisă în baza art. 65 Codul muncii şi repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii acestei decizii.

Prin decizia nr. 178/18.11.2013, în executarea cestei sentinţe, apelanta a dispus reintegrarea intimatei, începând de la 19.11.2013, în funcţia de economist deţinută anterior, conform contractului individual de muncă nr. 817/22.03.2011, completat prin actul adiţional nr. 2308/21.03.2012.

Prin decizia contestată nr. 184/25.11.2013, apelanta a dispus ca, având în vedere cap. D din contractul individual de muncă nr. 817/22.03.2011, intimata să îşi desfăşoare activitatea, începând de la 25.11.2013, în funcţia de economist, cu acelaşi salariu de încadrare, în cadrul compartimentului financiar-contabilitate, la punctul de lucru Staţia de betoane 23 August din cadrul societăţii.

2. Prima instanţă a reţinut în mod corect că, procedând în modul descris mai sus, angajatorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de reintegrare a reclamantei în funcţia deţinută anterior, aşa cum instanţa de judecată a dispus prin hotărâre definitivă, motiv pentru care a dispus anularea deciziei contestate.

În acest sens, trebuie reţinut că reintegrarea salariatului în postul deţinut anterior concedierii, în cazul în care anterior acest post fusese desfiinţat, presupune în mod logic reînfiinţarea postului respectiv, întrucât art. 80 alin. 2 Codul muncii nu prevede o reintegrare formală, ci una efectivă, adică reluarea raporturilor de muncă dintre părţi cu înlăturarea situaţiei create ca urmare a desfiinţării iniţiale a postului.

Reînfiinţarea postului desfiinţat anterior unei concedieri nelegale şi/sau netemeinice operate în baza art. 65 Codul muncii nu se poate face în mod valabil decât în cadrul structurii interne în care acest post s-a aflat anterior desfiinţării, astfel încât postul reînfiinţat să fie exact acelaşi cu cel anterior desfiinţat, inclusiv cu privire la localitatea în care este situat.

În speţă, apelanta nu a procedat, anterior reintegrării intimatei în postul deţinut anterior primei concedieri, la reînfiinţarea postului de economist în cadrul punctului de lucru la care intimata îşi desfăşurase activitatea anterior concedierii, anume la sediul central din Constanţa, ceea ce dovedeşte că a procedat la o reintegrare formală, pe un post care, nefiind reînfiinţat după desfiinţare, nu exista.

Prin aceasta, apelanta a creat premisele ca reintegrarea efectivă a intimatei să se facă nu în postul deţinut anterior concedierii, ci într-un alt post, anume cel existent în cadrul punctului de lucru din comuna 23 August.

3. Rezumând, deşi a fost obligată de instanţă să reintegreze intimata în postul deţinut anterior concedierii (aceasta fiind semnificaţia repunerii părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei de concediere), ceea ce presupunea în mod obligatoriu şi reînfiinţarea postului desfiinţat în vederea concedierii, apelanta a efectuat o reintegrare formală pe un post care nu mai exista întrucât nu fusese reînfiinţat după desfiinţare, reintegrare care a dobândit un caracter efectiv abia prin decizia contestată, dar care nu s-a făcut însă în postul deţinut anterior concedierii, ci într-un alt post, situat în altă localitate.

Stabilind locul de muncă al intimatei în comuna 23 August prin decizia contestată, apelanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de reintegrare efectivă în postul deţinut de intimată anterior concedierii, care ar fi trebuit să fie, ca efect al sentinţei civile nr. 3992/25.10.2013 a Tribunalului Constanţa, în cadrul sediului central din Constanţa.

Problema mutării locului de muncă al reclamantei în altă localitate, în baza pc. D din contractul individual de muncă al acesteia, se poate pune pe parcursul derulării contractului individual de muncă, nu însă şi cu ocazia reintegrării în postul deţinut anterior concedierii, care trebuie făcută într-un post identic cu cel desfiinţat, deci inclusiv situat în cadrul aceleiaşi structuri interne şi în aceeaşi localitate.

Apelanta a afirmat de altfel prin întâmpinare şi prin cererea de apel că a dispus reintegrarea „pe aceeaşi funcţie, cu acelaşi salariu, în acelaşi compartiment (financiar-contabilitate), la punctul de lucru al societăţii staţia de betoane 23 August”, ceea ce constituie o confirmare expresă a faptului reţinut mai sus de curte că emiterea deciziei contestate nr. 184/25.11.2013 nu este subsecventă reintegrării, ci face parte integrantă din operaţiunea de reintegrare.

Aşa fiind, decizia este nelegală întrucât a prevăzut ca reintegrarea intimatei să se facă în alt post decât cel deţinut anterior concedierii, contrar art. 80 alin. 2 Codul muncii.

Constatând astfel că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii, pronunţând o hotărâre legală şi temeinică, astfel cum a rezultat din considerentele de mai sus, în baza art. 480 alin. 1 C. proc. civ., curtea va respinge apelul formulat în cauză ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare