Infracţiuni prevăzute în legi speciale. Cămătăria. Infracţiunea prev de art 3 din Legea 216/2011.

Decizie 1608 din 19.12.2014


Existenţa a numai două acte materiale (corespunzător acţiunii incriminate de textul art.3 din Legea nr. 216/2011) nu satisface cerinţa săvârşirii activităţii infracţionale ca îndeletnicire, ca obişnuinţă, fiind insuficiente pentru caracterizarea lor ca infracţiune.

Prin sentinţa penală nr. 3128 din data de 30 decembrie 2013 pronunţată de Judecătoria Târgu Jiu în dosarul nr. 1606/318/2013, în baza art. 194 alin 1 Cod penal  a fost condamnat inculpatul R.M a câte două pedepse de 4 ani  închisoare (părţi  vătămate C. R. şi G. M.).

În baza art 3 alin 1 din Legea  nr 216/2011 a fost condamnat acelaşi inculpat la câte 2 pedepse de 4 ani închisoare (părţi  vătămate C. R. şi G. M. ).

În baza art 25 raportat la art 292 Cod penal a fost condamnat acelaşi inculpat la 1 an închisoare.

În baza art  290 Cod penal a fost condamnat acelaşi inculpat la 1 an închisoare.

În baza art 33 lit a) Cod penal au fost contopite pedepsele aplicate în pedeapsa de 4 ani închisoare.

În baza art 88 Cod penal s-a dedus din această pedeapsă durata reţinerii de 24 de ore începând cu data de 23.02.2012 ora 21:50.

S-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art 64 alin 1 lit a) teza a II-a şi b) Cod penal  pe durata prev. de art 71 Cod penal .

A fost admisă acţiunea civilă formulată de partea vătămată C. R. şi a fost obligat inculpatul R. M. la 4000 euro daune morale către partea civilă C. R.

În baza art 3 alin 2 din  Legea nr 216/2011 a fost confiscată de la partea civilă C. R.  domiciliată în Târgu Jiu, B-dul .., nr ., jud Gorj suma de 10.000 euro şi de la inculpatul R. M. suma de 3.000 lei (primită de la partea vătămată G. M.).

În baza art 292 Cod penal a fost condamnat inculpatul T.E.L. la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art 31 alin  2 raportat la art 289 Cod penal a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza art 260 alin 1 Cod penal a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza art 33 lit a) Cod penal au fost contopite pedepsele aplicate în pedeapsa de 2 ani închisoare pe care inculpatul o va executa.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art 64 alin 1 lit a) teza a II-a şi b) Cod penal  pe durata executării pedepsei principale.

În baza art 86 indice 1 Cod penal s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere pe o perioadă de 5 ani , compusă din pedeapsa aplicată de 2 ani închisoare şi un termen de 3 ani stabilit de instanţă potrivit art 86 indice 2 Cod penal.

S-a dispus anularea următoarelor contracte de împrumut încheiate între inculpaţi şi partea vătămată C.R., autentificate sub: nr.3085/09.12.2010; nr 1518/09.06.2011; nr 1674/24.06.2011, nr 1864/08.07.2011 şi nr 1970/22.07.2011.

Au fost obligaţi inculpaţii la câte 250 lei cheltuieli de judecată către partea civilă C. R., domiciliată în Târgu Jiu, B-dul .., nr ., jud Gorj, reprezentând onorariu avocat.

Au fost obligaţi inculpaţii la câte 1500 lei cheltuieli judiciare statului.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Jiu şi inculpaţii R. M şi T. E.L

În ce priveşte apelul declarat de inculpatul R. M., din perspectiva criticilor invocate de apărare, a motivelor invocate cu ocazia dezbaterilor publice de către reprezentantul Ministerului Public, dar şi din oficiu, sub toate aspectele, conform art. 417 alin.2 Cod procedură penală, Curtea constată următoarele :

Prima problema care se impune a fi analizată este cea referitoare la incriminarea infracţiunii de cămătărie, Curtea opinând în sensul incidenţei prevederilor art. 16 lit.b) teza I Cod procedură penală, referitoare la neprevederea faptei în legea penală.

Inculpatul este acuzat că, la data de 09.12.2010, prin intermediul inculpatului T. E.C., a împrumutat părţii civile C. R. suma de 10.000 euro, încheind contractul nr. 3085/9.12.2010 autentificat de BNP Natalia Mănoiu, care prevedea ca împrumut suma de 19.000 euro, din care diferenţa de 9000 euro reprezenta dobânda percepută. Ulterior, întrucât partea civilă nu a restituit suma împrumutată, s-au încheiat mai multe contracte succesive de împrumut, fictive, pentru sume cuprinse între 1500 lei şi 11.000 euro, care reprezentau dobânzile pe care inculpatul le impunea părţii civile. Totodată, inculpatul mai este acuzat că, la sfârşitul lunii decembrie 2011, ar fi acordat un împrumut cu dobândă  părţii vătămate G. M., în valoare de 200 lei, în schimbul căruia a solicitat prin ameninţări cu acte de violenţă suma de 3000 lei. De asemenea, în actul se sesizare se mai reţine că, R. M. avea ca îndeletnicire împrumuturile de bani cu camătă, susţinând că victime au mai fost şi alte persoane.

Cu referire la prevederea faptei în legea penală, se constată că, infracţiunea de cămătărie a fost incriminată prin Legea nr. 216/2011, acest act normativ intrând în vigoare la data de 26 noiembrie 2011, la trei zile de la publicarea în Monitorul Oficial.

Art. 3 din Lege incrimina fapta de a da bani cu dobândă, ca îndeletnicire, legiuitorul considerând că fapta constituie infracţiune o infracţiune de obicei, al cărei element material se realizează prin repetarea faptei prevăzute de norma de incriminare de un număr suficient de ori încât să indice obişnuinţa persoanei în a o săvârşi. Fiecare act material de executare privit ut singuli nu prezintă relevanţă infracţională, însă este necesar ca din ansamblul faptelor să rezulte obişnuinţa, conducând astfel la reţinerea caracterului infracţional

Fiind vorba de o unitate legală de infracţiune, trebuie luate în considerare toate faptele din care rezultă îndeletnicirea (obiceiul) de a comite un anumit act de executare prevăzut de legea penală, realizându-se astfel o structură infracţională compactă. Din această perspectivă, cu referire la încadrarea juridică, instanţa de apel subliniază că, nu există atâtea infracţiuni câte părţi vătămate sunt (parchetul şi prima instanţă reţinând două infracţiuni de cămătărie în concurs în raport de două părţi vătămate C. R. şi G. M.), ci o singură unitate legală de infracţiune (de obicei), însă instanţa de apel nu va mai proceda la schimbarea încadrării juridice, deoarece aceasta apare, în contextul incidenţei art. 16 lit.b) teza I Cod procedură penală, ca fiind pur formală.

Revenind la problema aplicării legii în timp, în cazul infracţiunii de obicei, aşa cum este cazul în speţă, Curtea reţine că, incidenţa normei de incriminare se va analiza în raport cu actele materiale care au fost săvârşite după intrarea în vigoare a legii, actele de executare comise anterior incriminării, neputând fi luate în considerare, fiind fără relevanţă penală.

Prin urmare, în cauză, se vor examina numai actele comise după data de 26.11.2011, acestea constând în încheierea unui singur contract cu partea vătămată C. R. (contractul nr. 782 din 28 decembrie 2011)  şi acordarea unui împrumut părţii civile G.M. Cât priveşte celelalte „victime” reţinute în rechizitoriu se constată că, împrumutul acordat persoanei Ş. A. R. şi soţiei sale Ş. G. A., a avut loc în cursul anului 2008., în mod similar, stând lucrurile şi în cazuri împrumuturilor acordate celorlalte persoane: H. M. M. (anul 2010),  M.M.E.(anul 2009), darea de bani, cu dobândă având loc anterior datei de 26.11.2011. Astfel, celelalte activităţi de dare de bani cu dobândă, nefiind incriminate la momentul săvârşiri, ies din sfera ilicitului penal.

În acest sens, s-a pronunţat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Puhk contra Estoniei, cauză în care a decis că, în cazul infracţiunilor continuate sau continui, dacă în prima perioadă a săvârşirii faptelor acestea nu au fost incriminate, fapta se încadrează potrivit legii de incriminare, dar se ţine seama numai de actele comise după incriminare, nu şi de cele anterioare. Deşi în cauza de faţă se pune problema unei infracţiuni de obicei, sunt valabile aceleaşi considerente, raţionamentul fiind identic şi în acest caz, datorită faptului în ambele cazuri este vorba de o unitate legală de infracţiune, când activitatea infracţională, deşi cuprinzând mai multe acte de executare, este unică, prin voinţa legiuitorului.

Aşa fiind pentru a ajunge la concluzia existenţei sau inexistenţei infracţiunii de obicei de cămătărie, instanţa de apel va avea de analizat dacă actele materiale comise după intrarea în vigoare a Legii nr. 216/2011 întrunesc conţinutul constitutiv al infracţiunii de cămătărie.

În ceea ce o priveşte pe partea vătămată C.R, este evident că, încheierea ultimului contract fictiv de împrumut din 28.12.2011, reprezintă un act de executare a rezoluţiei infracţionale subsumat elementului material al infracţiunii de cămătărie (art. 3 din legea nr. 216/2011 prevăzând că darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani), această împrejurarea necomportând discuţii. Astfel, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, analiza probatoriului administrat în cauză a confirmat împrejurarea că inculpatul a acordat părţii vătămate C. R. un împrumut de bani, cu dobândă, Curtea însuşindu-şi sub acest aspect, argumentele din sentinţa apelată, această posibilitate fiind statuată de practica CEDO, potrivit căreia poate constitui o motivare şi preluarea motivelor instanţei inferioare (a se vedea cauza Helle împotriva Finlandei), din această perspectivă criticile apelantului vizând achitarea sa, în temeiul art. 16 lit.a) Cod procedură penală, fiind nefondate.

În mod similar, în ceea ce priveşte acordarea împrumutului  acordat părţii vătămate G. M., se constată că, probele (corect coroborate de instanţa de fond, ale cărei argumente sunt însuşite şi de către instanţa de control judiciar) confirmă că, darea de bani s-a făcut în vederea perceperii unei dobânzi.

Cu toate acestea, existenţa numai a două acte materiale (corespunzător acţiunii incriminate de textul art.3 din Legea nr. 216/2011) nu satisfac cerinţa săvârşirii activităţii infracţionale ca îndeletnicire, ca obişnuinţă, fiind insuficiente pentru caracterizarea lor ca infracţiune.

Curtea constată că inculpatul fost acuzat şi sancţionat pentru o activitate infracţională, compusă în majoritate din acte materiale  comise anterior intrării în vigoare a noilor dispoziţii penale, ca elemente ale unei infracţiuni de obicei.

Or, Curtea  constată că la data comiterii acelor acte materiale fapta nu putea să cadă sub incidenţa legii penale, întrucât una dintre condiţiile de existenţă ale infracţiunii –incriminarea în legea penală – nu era îndeplinită. În consecinţă,  instanţa de fond  a aplicat retroactiv o lege penală, ceea ce contravine art. 7 din Convenţia Europeană a drepturilor Omului şi art. 1 alin.1 şi 2 Cod penal şi, în lumina considerentelor anteriore, singura soluţie care respectă principiile fundamentale expuse anterior este aceea a achitării inculpatului, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

Ca urmare, analizând cauza din perspectiva principiului legalităţii şi neretroactivităţii legii penale, consacrate atât de legislaţia română (art. 1 alin.1 şi 2 Cod penal), dar şi de art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care  interzice sancţionarea unei fapte care nu întrunea condiţiile de existenţă ale unei infracţiuni la data comiterii, Curtea constată că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 16 lit.b) teza I Cod procedură penală.

În lumina acestor considerente, în baza art. 421 pct.2 lit.a) Cod procedură penală, Curtea a admis apelul inculpatului dispunând în baza art.17 alin.2 rap. la art. 16 lit. b Cod procedură penală, achitarea inculpatului pentru săvârşirea a două infracţiuni prevăzute de  art.  3 alin 1 din Legea  nr. 216/2011.

Domenii speta