Competenţa instanţei române în soluţionarea acţiunii de divorţ

DECIZIA  CIVILĂ NR.  175

Data: 02.06.2016

Autor  – NICOLETA ALEXANDRU

Domeniu asociat: Procedură civilă şi penală (căi de atac, competenţe etc.)

Titlu: competenţa instanţei române în soluţionarea acţiunii de divorţ

Deliberând asupra recursului civil de faţă, reţine următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti sub nr. XXX reclamantul XXX, a chemat în judecată pe pârâta XXX, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună desfacerea căsătoriei încheiată la data de ____, din culpa comună şi reluarea, în viitor, a numelui avut anterior căsătoriei de către pârâtă, acela de „XXX”, fără obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că s-a căsătorit cu pârâta la data de ____, că relaţiile cu aceasta au fost relativ bune până în anul 2005, când acestea au început să se deterioreze pe fondul unor discuţii contradictorii cu privire la relaţia de familie.

A mai arătat reclamantul că iniţial, datorită agravării relaţiilor, au dorit să divorţeze în anul 2006 când au venit în ţară, după care, au hotărât împreună să mai acorde o şansă căsătoriei.

S-a mai precizat de reclamant că relaţiile s-au deteriorat, iar la data de 15.08.2013 acesta a părăsit imobilul în care locuiau şi s-a mutat în domiciliul actual din ____Spania.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 373  alin. 3 şi urm.  C.pr.civ.

În dovedirea acţiunii reclamantul a depus la dosarul cauzei înscrisuri şi a solicitat audierea martorului Nicolaescu Iulia.

La data de 10.06.2014 pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare şi cerere reconvenţională.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Ploieşti în soluţionarea pricinii, motivat de faptul că legea română arată că, în materie de divorţ, instanţa competentă să soluţioneze cererea este instanţa de la ultimul domiciliu comun al soţilor, ori, începând cu anul 2006, soţii s-au mutat şi chiar au obţinut rezidenţa în Spania, unde au şi convieţuit ca soţ şi soţie, până când pârâtul a părăsit domiciliul comun, intrând în relaţii de concubinaj cu o altă femeie.

În plus, pârâta a mai precizat că aceasta a demarat în Spania procedura de divorţ, dosarul fiind în curs de soluţionare.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la data de 10.09.2014, reclamantul-pârât a solicitat respingerea excepţiei de necompetenţă, invocată de pârâta-reclamantă, întrucât ultimul domiciliu comun a fost în Ploieşti,_____ jud. Prahova. În raport de cele menţionate, instanţa de fond, la termenul de judecată din 22.10.2014, a pus în discuţia părţilor excepţia necompetentei generale a instanţelor române în soluţionarea prezentei cauze, invocata de pârâta-reclamantă, raportat la dispoziţiile art. 3 alin. 1, lit. a, pct. 1 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 al CE.

Prin sentinţa civilă nr. 1379/17 noiembrie 2015, Judecătoria Ploieşti a admis excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române, invocată de pârâtă, prin întâmpinare şi a respins cererea formulata de reclamantul XXX, în contradictoriu cu pârâta XXX, ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor române, invocată din oficiu, a reţinut următoarele:

În prezenta cauză, reclamantul-pârât XXX a formulat cerere pentru desfacerea căsătoriei încheiată cu pârâta-reclamantă, cerere ce a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti la data de 24.01.2014.

La momentul formulării cererii – luna ianuarie 2014, părţile aveau domiciliul (conform susţinerilor necontestate) în oraşul Castellon, Spania.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. 1 pct. 1 lit. a) din Regulamentul CE nr. 2201/2003 al C.E., sunt competente să hotărască în problemele privind divorţul, separarea de corp şi anularea căsătoriei instanţele judecătoreşti din statul membru pe teritoriul căruia se află reşedinţa obişnuită a soţilor.

Astfel, aşa cum s-a arătat anterior, la momentul sesizării, instanţei, ambii soţi au reşedinţa în Spania.

 Ca atare, reţinând că ambele părţi au reşedinţa în Spania, iar pe rolul instanţelor din Regatul Spaniei, se află în curs de soluţionare mai multe cereri formulate de pârâta-reclamantă ce vizează pretinsul comportament necorespunzător al pârâtului, inclusiv cererea pentru desfacerea căsătoriei încheiată cu reclamantul-pârât, instanţa de fond a constatat întemeiată excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române invocată de pârâta-reclamantă a admis-o şi a respins cererea formulată de reclamantul-pârât XXX, ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul XXX, dar şi cerere de repunere în termenul de recurs, criticând sentinţa atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie, apreciind că a fost dată cu aplicarea greşită a disp. prevăzute de art. 3 pct.1 din Regulamentul CE nr. 2101/2003 al CE şi art. 1, art. 19 pct. 1 din acelaşi Regulament.

În ceea ce priveşte cererea de repunere în termen, recurentul a arătat că după redactarea sentinţei civile nr. 14858/2014, instanţa de fond, nu a dispus comunicarea acesteia la domiciliile indicate în acţiune, respectiv la domiciliul recurentului din Spania, la reşedinţa acestuia din Ploieşti sau la domiciliul mandatarului, în Ploieşti, ____ jud. Prahova, domicilii se regăsesc şi în dispozitivul sentinţei recurate, fapt ce a condus la neputinţa declarării recursului în termen de 30 de zile de la comunicarea acestuia, deşi redactarea sentinţei a avut loc la 09.12.2014.

Astfel că, la data de 01.02.2016, mandatarul reclamantului a solicitat prin cerere scrisă instanţei de fond comunicarea acestei hotărâri, iar la data de 08.02.2016, mandatarul a primit prin intermediul poştei recomunicarea Hotărârii la care a înțeles să formuleze atât recursul cât şi cererea de repunere în termenul de recurs.

În motivare, recurentul a arătat că instanţa de fond a apreciat că excepţia necompetenţei generale a instanţelor romane invocată de pârâtă este întemeiată, fiind aplicabile disp. art. 3 alin. 1 pct. 1, litera a din Regulamentul CE nr. 2201/2003 şi a admis aceasta excepţie considerând că cererea reclamantului XXX nu ar fi de competenţa jurisdicţiei române.

Recurentul a mai arătat că, pârâta-reclamantă, cu rea-credință a susţinut în faţa Judecătoriei Ploieşti că pe rolul instanţelor din Regatul Spaniei a fost introdusă o acţiune de divorţ între aceleaşi părţi înainte de data de 24.01.2014 şi care ar fi avut termen de soluţionare la data de 22.10.2014, anterior soluţionării prezentei cauzei.

Recurentul a susţinut că, acţiunea promovată de acesta pe rolul Judecătoriei Ploieşti a fost depusă anterior depunerii acţiunii de divorţ de către pârâta reclamantă Iordache Lăcrămioara Mariana pe rolul instanţelor din Regatul Spaniei, situaţie reţinută în mod corect de Judecătoria de Prima Instanţa nr. 7 din Castellon prin sentinţa nr. XXX, care a respins acţiunea formulată de pârâtă considerând că instanţele româneşti sunt competente să soluţioneze cauza de divorţ întrucât organul jurisdicțional în faţa căruia s-a prezentat prima acţiune - Judecătoria Ploieşti are întâietate şi este cea care trebuie să soluţioneze divorţul faţă de organul jurisdicțional din Spania în faţa căreia s-a prezentat pârâta, ulterior depunerii de către reclamant a cererii de divorţ.

De altfel, Judecătoria de Primă Instanţă nr. 7 din Castellon prin sentinţa nr. 000718/2015 a arăta în motivarea acestei hotărâri de respingere a acţiunii pârâtei Iordache Lăcrămioara Mariana că, faţă de împrejurarea arătată de către aceasta în sensul că pe rolul judecătoriei Ploieşti se afla înregistrată o altă hotărâre de divorţ cu nr. de dosar. 2203/2014 , înregistrată la 24.01.2014 sunt aplicabile disp,. art. 19 pct. 1 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 cu privire la competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie de căsătorie şi responsabilitate parentală, ce prevăd:

„Atunci când se depun acţiuni de divorţ, separare juridică sau nulitate matrimonială între aceleaşi părţi în faţa organelor jurisdicționale din diferite state membre, organul jurisdicțional în faţa căruia s-a prezentat a doua acţiune, va suspenda din oficiu procedura până nu se stabileşte competenţa organului jurisdicțional în faţa căruia s-a introdus prima acţiune”.

Pentru a stabili respective competenţă, aceeaşi instanţa din Regatul Spaniei arată că trebuie să facă apel la art. 1 pct. 1 din Regulamentul 2201/2003 al CE conform căruia : „În chestiunile legate de divorţ, separare juridică şi nulitate matrimonială, competenţa va reveni organelor jurisdicționale din statul membru:

a) pe al cărui teritoriu se găseşte reşedinţa normală a soţilor sau ultimul domiciliu de reşedinţă normală a soţilor, atâta timp cât unul dintre ei locuieşte acolo sau reşedinţa normală a pârâtului, iar în caz de acţiune comună, reşedinţa normală a unuia dintre soţi, respectiv reşedinţa normală a reclamantului dacă a locuit acolo pe durata a cel puţin 1 an, imediat înainte de prezentarea acţiunii, respectiv reşedinţa normală a reclamantului în cazul în care a locuit acolo cel puţin 6 luni, imediat înainte de prezentarea acţiunii fiind originar din statul membru în cauză.

b) naţionalitatea ambilor soţi”

Recurentul a mai arătat că, tot instanţa din Castellon a reţinut că în conformitate cu criteriile de mai sus, trebuie apreciată atât competenţa instanţelor româneşti ca fiind naţionalitatea comună a ambilor soţi cât şi cea a instanţelor spaniole întrucât în Spania se află reşedinţa normală a soţilor.

Această dublă competentă, atât a României cât şi a Spaniei aflată sub protecţia Regulamentului din U.E. ce se aplica ambelor ţări, membre ale U.E , acordă însă prioritate acelui organ jurisdicțional în faţa căruia s-a formulat prima cerere de divorţ, care în cazul de faţă este Judecătoria din Ploieşti, această instanţă fiind cea care trebuie să şi soluţioneze cauza de faţă.

Astfel că, prin sentinţa nr. 000718/2015, Judecătoria de Primă Instanţă nr. 7 din Castellon, a admis excepţia de litispendență invocată de reclamantul - pârât şi a apreciat că Judecătoria Ploieşti este competentă să soluţioneze această cauză, respingând acţiunea reclamantei fără a intra în fondul cauzei în scopul de a nu pronunţa o sentinţă contradictorie cu cea a Judecătoriei Ploieşti în faţa căreia s-a formulat prima cerere de divorţ.

Recurentul a precizat că, deşi,  a solicitat să se admită probatorii pentru a se dovedi ultimul domiciliu comun al soţilor, situaţie reţinută în practicaua sentinţei civile nr. 14858/2014, dar şi faptul că cererea de divorţ a pârâtei a fost depusă la organele jurisdicționale din Spania ulterior cererii sale, Judecătoria Ploieşti a apreciat că nu este necesar a se efectua probatorii în dovedirea susţinerilor reclamantului şi s-a pronunţat asupra excepţiei necompetentei generale a instanţelor române invocată de pârâtă, fără a fi depusă nici o dovadă în susţinerea acestora.

A considerat recurentul că, alături de dispoziţiile prevăzute de art. 3 pct. 1 din Regulamentul CE nr. 2101/2003 al CE şi art. 1 pct. art. 19 pct. 1 din acelaşi Regulament, în prezenta cauză sunt aplicabile şi art. 22 din Legea 105/1992, art. 150 din aceeaşi Lege, precum şi art. 3 alin. 1 din Regulamentul 2201/2003 ce prevăd o competenţă de fond alternativă, reclamantul putând alege între mai multe instanţe deopotrivă competente, în soluţionarea cererii sale de divorţ, situaţie reţinută de altfel şi de Judecătoria de Primă Instanţă nr. 7 din Castellon, care însă a înțeles să invoce în admiterea excepţiei de litispendență doar disp. art. 19 alin. 1 din Regulamentul nr. 2201/2003 al CE., alături de sentinţa Curţii Supreme din 26.02.1999 a României, respectiv art. 1252 Codul Civil Nou, pentru a stabili în mod primordial competenţa Judecătoriei Ploieşti în soluţionarea acestei cauze.

Pentru considerentele arătate, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, pentru soluţionarea cererii de divorţ.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 pct. 8 şi art. 496 c.pr.civ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 2203/281/2014 la data de 15.03.2016 .

Tribunalul, examinând  cauza în raport de situaţia de fapt reţinută, de probele administrate în cauză, de criticile formulate şi ţinând seama de dispoziţiile legale incidente în cauză, constată că recursul este fondat, pentru  următoarele considerente:

Referitor la cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurentul XXX, Tribunalul reţine că potrivit disp. art. 186 NCPC, partea care a pierdut un termen procedural poate fi repusă în termen numai dacă se dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

În speţă, se constată faptul că, deşi recurentul reclamant a solicitat la data de 04.02.2016 să-i fie comunicată sentinţa civilă nr. 14858/05.11.2014, din dovezile de comunicare a sentinţei rezultă că hotărârea a fost comunicată numai intimatei pârâte, nefiind comunicată niciodată reclamantului (f.43, 46-48 d.f).

Conform menţiunii inserate pe cererea de recurs, recurentul a declarat recurs la data de 12.02.2016.

Potrivit disp. art. 485 NCPC, termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispoziţiile art. 468 alin. (2)-(4), precum şi cele ale art. 469 se aplică în mod corespunzător.

Conform art. 184 alin. 1 NCPC, ca regulă, termenul de recurs începe să curgă de la data comunicării hotărârii care se atacă.

În aplicarea principiului echipolenţei, practica judiciară a decis că termenul de declarare a căii de atac mai curge de la data la care partea a primit sub semnătură copie de pe hotărâre, precum şi în cazul în care a cerut comunicarea acesteia(art. 184 alin. 2NCPC).

Aşadar, în cauză recurentul a solicitat comunicarea sentinţei recurate la data 04.02.2016, astfel că de la această dată curge termenul de declarare a căii de atac, în absenţa oricărei dovezi din care să rezulte că recurentului i s-ar fi comunicat hotărârea la o dată anterioară.

Cum recurentul a declarat recurs la data de 12.02.2016 înseamnă că acesta a promovat calea de atac în interiorul termenului de 30 zile prevăzut de disp. art. 485 alin. 1 NCPC, termen care a început să curgă de la data la care a solicitat comunicarea sentinţei civile nr. 14858/05.11.2014, astfel că nu se justifică cererea sa privind repunerea în termenul imperativ de 30 zile pentru declararea căii de atac, motiv pentru care va fi respinsă ca neîntemeiată.

Cu privire la recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 14858/05.11.2014, Tribunalul reţine că în mod greşit a apreciat instanţa de fond că în cauză este incidentă excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române  motivat de faptul că, la momentul sesizării instanţei, ambii soţi aveau reşedinţa în Spania, iar pe rolul instanţelor din Regatul Spaniei se află în curs de soluţionare mai multe cereri, inclusiv cererea pentru desfacerea căsătoriei.

Astfel, potrivit disp. art. 915 alin.1 NCPC, cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul.

Conform alin. 2 al aceluiaşi articol, dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti.

Această normă se corelează cu norma europeană deoarece, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) lit. b) din Regulamentul CE nr. 2201/2003 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti (numit şi Bruxelles II bis), competenţa teritorială internaţională poate fi stabilită şi pe criteriul cetăţeniei, indiferent dacă soţii (sau vreunul dintre ei) mai au sau nu vreo locuinţă pe teritoriul statului membru ai cărui cetăţeni sunt. Mai exact, instanţa din România este competentă să judece cererea de divorţ dintre doi cetăţeni români, chiar dacă, la data sesizării instanţei, niciunul dintre aceştia nu mai are reşedinţa în România, criteriul unic de determinare a acestei competenţe fiind acela ca, la data introducerii cererii de divorţ, soţii să fie cetăţeni ai statului român.

În prezenta cauză, prin cererea adresată Judecătoriei Ploieşti la data de 24.01.2014 recurentul reclamant XXX a solicitat desfacerea căsătoriei încheiată cu pârâta intimată XXX la data de ____.

Prin cererea reconvenţională adresată Judecătoriei Ploieşti la data de 10.06.2014, pârâta reclamantă a solicitat, de asemenea, desfacerea căsătoriei încheiată între părţi.

La data de 31.07.2014 pârâta reclamantă din prezenta cauză sesizează Judecătoria de primă instanţă nr.7 Castellon cu acţiune având ca obiect divorţul părţilor din prezenta cauză, cerere soluţionată prin sentinţa nr.718/15 din 13.10.2014  în sensul respingerii acţiunii de divorţ în temeiul excepţiei de litispendenţă raportat la existenţa unei proceduri anterioare de divorţ pe rolul instanţelor din România.

Aşa cum rezultă din actele dosarului, părţile litigante au cetăţenie română, fapt ce determină incidenţa dispoziţiilor art. 3 lit.b teza I din Regulamentul (CE) nr.2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, sub aspectul competenţei internaţionale a instanţelor judecătoreşti din România în soluţionarea demersului judiciar dedus judecăţii.

La data promovării acţiunii de divorţ pe rolul instanţei române, reclamantul avea reşedinţa în ţară, anterior separării în fapt, cea din urmă locuinţă comună a soţilor a fost în Ploieşti, str. Pictor Rosenthal nr. 40,  însă nici unul dintre soţi nu mai locuia în circumscripţia judecătoriei Ploieşti, instanţă în raport cu care se stabileşte competenţa teritorială.

Totodată, la data sesizării instanţei, ambii soţi sunt cetăţeni români, iar reclamantul avea reşedinţa în România, acesta fiind reperul fix în funcţie de care se stabileşte competenţa teritorială, ca fiind a instanţei din această circumscripţie, respectiv Judecătoria Ploieşti.

Conform susţinerilor părţilor, necontestate, nici reclamantul şi nici pârâta nu mai au domiciliul în ţară,  ceea ce înseamnă că părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România.

Cum ambele părţi au solicitat Judecătoriei Ploieşti desfacerea căsătoriei (reclamantul,  la data de 24.01.2014, iar pârâta la data de 10.06.2014, prin cererea reconvenţională), Tribunalul apreciază că în aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. 2 NCPC şi art. 3 alin. 1 lit. b) din Regulamentul CE nr. 2201/2003, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Ploieşti.

Pentru considerentele arătate, în temeiul disp. art. 498 NCPC, Tribunalul va admite recursul declarat de recurentul-reclamant XXX , va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre soluţionare instanţei competente, respectiv Judecătoria Ploieşti.

Domenii speta

Spete similare