Terţii, deşi sunt protejaţi de principiul relativităţii efectelor unei hotărâri judecătoreşti (în sensul că hotărârea nu poate crea drepturi sau obligaţii în favoarea sau în sarcina lor), totuşi nu pot nega situaţia juridică născută din faptul existenţei

Printr-o hotărâre anterioară ce s-a judecat în contradictoriu cu Comisia de Aplicare a Legii nr. 18/1991 s-a stabilit calitatea de legatar universal a reclamantei la succesiunea bunicii sale.

În prezenta cauză, în care pârâta este Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001, hotărârea anterioară nu se poate opune cu autoritate de lucru judecat, însă lipsa unor argumente noi, sau probe noi din partea pârâtei determină o soluţie ce are la bază statuările primei hotărâri.

Decizia civilă nr. 430/R din 27.10.2014 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea în data de 08.02.2012 sub nr. 842/91/2012 reclamanta P.M. (în continuare reclamanta) a solicitat în contradictoriu cu pârâta P.M. F. (M.F. sau U.A.T. F. în condiţiile Legii nr. 215/2001, denumită în continuare pârâta) să îi fie restituit în natură imobilul situat în Focşani, strada T.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat, în esenţă, că la 08.08.2001 a depus notificarea nr. 655/2001 prin care a solicitat restituirea bunului imobil deţinut de bunica sa, T.S.  În anul 2007 i s-a adus la cunoştinţă că sunt în curs de soluţionare notificările depuse în lunile iunie-iulie 2001, a depus din nou documentaţia, iar până în prezent nu i s-a comunicat stadiul soluţionării. A dovedit că este moştenitoarea legală a defunctei T.S. potrivit sentinţei civile nr. 2211/03.05.2001, că imobilul proprietatea bunicii sale a fost expropriat, iar amplasamentul actual este în curtea Şcolii nr. …unde s-au realizat restituiri.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

În probaţiune, reclamanta a depus alăturat cererii introductive înscrisuri.

Cererea este scutită de plata taxelor de timbru şi a timbrului judiciar în lumina art. 50 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 şi art. 1 alin. 2 din OG nr. 32/1995.

 Legal citată, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii.

În motivare, a indicat că reclamanta a depus iniţial doar o serie dintre actele impuse de lege apoi, deşi a fost înştiinţată, nu a depus restul actelor.

Contestatoarea nu a făcut dovada dreptului de proprietate pentru imobilul în cauză, nici legătura de rudenie cu pretinsa bunică. A indicat faptul că reclamanta a solicitat prin notificare doar despăgubiri băneşti.

A invocat art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi a depus înscrisuri.

La termenul din data de 19.04.2012 s-a dispus suspendarea cauzei în baza art. 242 alin. 1 pct. 1 C.p.c., pricina fiind repusă pe rol prin încheierea din data de 20.09.2012.

Prin încheierea din data de 25.10.2012 a fost suspendată pricina în baza art. 242 alin. 1 pct. 2 C.p.c., iar prin încheierea din data de 07.11.2013 cauza a fost repusă pe rol.

La această înfăţişare s-a pus în discuţie suplimentarea probatoriului administrat până la cea dată.

Reclamanta a realizat „completări şi precizări” prin care a indicat că este îndreptăţită să revendice şi cota parte a lui T.M.

Prin sentința civilă nr. 85/2014 a Tribunalului Vrancea  s-a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța această sentință s-au reținut următoarele:

Prin notificarea înregistrată la BEJ T.C. I. sub nr. 655 în data de 08.08.2001 reclamanta a solicitat să fie despăgubită conform evaluărilor la preţul de 25 USD (sau echivalentul în lei la preţul zilei) pentru bunurile expropriate, indicând că este moştenitor (legatar universal) al bunicii sale, T.S., potrivit sentinţei civile nr. 2211/03.05.2001, iar bunica sa a fost proprietara imobilului casă şi anexe (construcţii - 282,05 m², suprafaţă locuibilă 115,52 m²) plus teren aferent în suprafaţă de 640 m², imobil situat în Focşani strada T. şi expropriat conform Decretului nr. 119/03.04.1978.

 Conform anexei nr. 7 - tabelul cuprinzând proprietarii ale căror imobile au fost expropriate şi trecute în proprietatea statului - rezultă că T.M. şi T.S. au avut domiciliul în Focşani, str. T., judeţul Vrancea, acest imobil a fost expropriat, iar imobilul era compus din teren în suprafaţă de 640 m² şi construcţii în suprafaţă de 282,05 m², din care suprafaţă locuibilă - 115,52 m²

Conform adresei nr. 7054/22.06.2001 emisă de CUP RA ce are a fi coroborată cu conţinutul Decretului nr. 119/03.04.1978 rezultă că amplasamentul imobilului era la data emiterii adresei în incinta Şcolii nr. ….

Imobilul construcţii plus teren în suprafaţă de 480 m² aflat pe strada P. apare a fi fost cumpărat de T.S. şi M. prin actul de vindere-cumpărare din 30.01.1954; identitatea dintre strada T. şi strada P.M. se deduce din înscris).

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că P.M. este fiica lui B. M. V. şi T. S., mama sa ar mai avea o soră, iar bunicii materni ai reclamantei ar fi T.S. şi T.M.  În acest sens prezintă relevanţă înscrisurile depuse la dosar.

Cu toate acestea, notificarea indicată la subpunctul 2.1. a fost realizată de reclamantă în considerarea nu a calităţii de moştenitor legal al petentei, ci a celei de moştenitor testamentar.

În acest sens, Tribunalul notează că deşi în se indică în notificare mai întâi prima calitate, din argumentarea acestei chestiuni se deduce cu lesniciune că în realitate voinţa petentei a fost de a se prevala de calitatea de legatar.

Relativ la această problemă Tribunalul reţine următoarele trei aspecte care vor fi detaliate în punctele subsecvente ale prezentei sentinţe:

În primul rând, din analiza întregului probatoriu administrat şi inclusiv al conţinutului dosarului nr. 1686/2001 al Judecătoriei Focşani, se poate deduce că la momentul realizării notificării nr. 655, erau în viaţă (cel puţin) doi moştenitori legali din clasa întâi de moştenitori legali (descendenţi), gradul de rudenie I, ai defuncţilor T.S. (decedată în noiembrie 1990) şi M. (decedat în august 1995) - bunicii reclamantei. Aceste două persoane apar a fi numitele T.(M.) S.şi D.(T.)C.C.

Privitor la aceste două fiice ale defuncţilor bunici ai reclamantei, Tribunalul reţine că nu a rezultat că acestea nu aveau (sau nu au în prezent) vocaţie succesorală concretă, capacitate succesorală, nici că ar fi fost înlăturate de la succesiunea părinţilor lor sau că ar fi nedemne.

De notat este şi că reclamanta ar fi, în condiţiile date, moştenitor legal din aceeaşi clasă întâi, însă de gradul al doilea faţă de cei doi defuncţi.

În al doilea rând, Tribunalul notează că prin sentinţa civilă nr. 2211/03.05.2001, dată de Judecătoria Focşani în dosarul nr. 1686/2001 (rămasă definitivă prin respingerea apelului ca tardiv formulat prin decizia civilă nr. 77/04.04.2013 a Tribunalului Vrancea şi irevocabilă prin respingerea recursului ca nefondat prin decizia civilă nr. 498/09.10.2013 a Curţii de Apel Galaţi) a fost admisă acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii: D.C. şi M.S. („cu domiciliile necunoscute”), Primăria Comunei V. - Comisia de aplicarea Legii nr. 18/1991, pentru constatarea calităţii de unic moştenitor, şi repunere în termen de a formula cerere de reconstituire a dreptului de proprietate potrivit Legii nr. 18/1991, s-a constatat că reclamanta are calitate de legatar universal asupra averii rămasă de pe urma defunctei T.S. şi s-a dispus repunerea reclamantei în termenul de formulare a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate.

În al treilea rând, văzând testamentul olograf din 15.08.1990 depus în dosarul de mai sus şi care a stat la baza sentinţei nr. 2211, Tribunalul notează că acesta nu apare a fi fost desfiinţat sau afectat de o altă cauză de ineficacitate.

Legatul apare a fi fost întocmit de T.S. şi conform acestuia testatoarea (bunica reclamantei) a indicat că lasă drept moştenire după moartea sa nepoatei sale, P.M., toate bunurile ce i-au revenit de la părinţii săi.

Bunurile ce au făcut obiectul legatului au fost individualizate în paragraful al treilea al actului, respectiv: „casa din Araci şi celelalte imobile, fabrica de spirt, pământul şi pădurea”, „dovedite” cu foaia de avere originală întocmită în data de 11 noiembrie 1935 (înscris dosar nr. 1686/2001 - acest înscris nereferindu-se la imobilul ce face obiectul prezentei judecăţi).

În paragraful al patrulea din testament se indică de către testatoare că nu este de acord ca alţi membri ai familiei să beneficieze de bunurile ce îi aparţin şi abuziv i-au fost luate de statul comunist, în paragraful următor indicându-se că toate aceste bunuri nu doreşte să fie înstrăinate.

Interpretarea sistematică a clauzelor testamentului, dublată de o interpretare logică şi de una gramaticală au condus instanţa la concluzia indubitabilă că obiectul testamentului (legatului) îl reprezintă doar bunurile testatoarei ce i-au revenit de la părinţii săi (paragrafele 1, 2 şi 3) din testament şi nu alte bunuri dobândite eventual de la alte persoane şi prin alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate (imobilul în cauză a fost dobândit de la terţe persoane, împreună cu soţul său de către testatoare, prin act de vânzare-cumpărare) ori totalitatea bunurilor testatoarei sau bunuri dintr-o anumită categorie aptă a intra în sfera de incidenţă a art. 894 Cod civil (Codul civil de la 1864).

Indicaţiile aparent neclare din paragraful al patrulea nu pot conduce la o concluzie contrară în condiţiile în care, deşi atunci când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce niciunul - art. 978 Cod civil - toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înţelesul ce rezulta din actul întreg - art. 982 Cod civil - iar când este îndoiala, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obliga - art. 983 Cod civil - şi, în plus, convenţia nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat - art. 984 Cod civil.

Văzând în particular regula de interpretare propusă de art. 983 Cod civil, Tribunalul reţine că atunci când îndoiala priveşte nu existenţa legatului ci doar întinderea sa, îndoiala se va interpreta în favoarea moştenitorilor legali şi în contra legatarului, regula urmând a fi nuanţată şi realizată aplicarea art. 978 Cod civil atunci când există dubiu asupra existenţei legatului. Pentru speţa dedusă judecăţii prezintă relevanţă exclusiv prima teză expusă în acest paragraf.

Dincolo de aceste aspecte, interpretarea gramaticală a paragrafului al patrulea, dublată de cea sistematică (prin raportare la restul clauzelor testamentare) conduc la aceeaşi concluzie, clauza neputând fi echivalată nici cu o exheredare a celorlalţi moştenitori însă nici extinsă la alte proprietăţi ale testatoarei. A admite teza contrară ar echivala nu doar cu a lăsa lipsite de conţinut logic primele trei paragrafe ale legatului, ci şi de a priva de înţeles raţiunea pentru care în chiar debutul paragrafului subsecvent testatoarea a folosit cuvântul „toate” („aceste bunuri (…)”), termenul făcând în mod logic trimitere la cele indicate în paragrafele iniţiale ale testamentului şi vizate, în mod logic, şi de paragraful al patrulea. 

 Nu au fost supuse analizei înscrisurile nepertinente faţă de obiectul prezentei pricini, relative de principiu fie la alte succesiuni, fie la alte imobile decât cel ce face obiectul prezentei cauze.

Conform art. 1 alin. 1-3 din Legea nr. 10/2001: „ (1) Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi.

 2) In cazurile in care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta in compensare cu alte bunuri sau servicii oferite in echivalent de către entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau măsuri compensatorii in condițiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate in mod abuziv, în perioada regimului comunist in Romania. (3) Măsurile reparatorii prin echivalent constând in compensare cu alte bunuri sau servicii se acordă prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității investite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării. Măsurile reparatorii in echivalent constând in măsuri compensatorii in condițiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, in natura sau prin echivalent, a imobilelor preluate in mod abuziv, in perioada regimului comunist in Romania se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității investite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării”.

Conform art. 3 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001: „(1) Sunt îndreptățite, in înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând in restituire in natură sau, după caz, prin echivalent: a) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării in mod abuziv a acestora”.

Conform art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001: „De prevederile prezentei legi beneficiază si moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite”.

Conform art. 6 alin. 1 din Legea nr. 10/2001: „Prin imobile, in sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără constructivi, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării in mod abuziv, precum si bunurile mobile devenite imobile prin incorporare in acest construcții”.

Conform art. 7 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 10/2001: „De regulă, imobilele preluate in mod abuziv se restituie in natură. Dacă restituirea in natură este posibilă, persoana îndreptăţită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât in cazurile expres prevăzute de prezenta lege”.

 În primul rând, cu titlu preliminar, Tribunalul a subliniat că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, ca regulă partea reclamantă fiind cea care stabileşte limitele învestirii instanţei atât în planul cadrului procesual subiectiv, cât şi a celui obiectiv.

 În al doilea rând, instanţa a reţinut prevederile art. 82 şi 112 C.p.c. care prevăd condiţiile de conţinut ale cererii de chemare în judecată în general, relevante fiind în acest caz dispoziţiile art. 112 art. 1 pct. 5 C.p.c. conform cărora: „cererea de chemare în judecată va cuprinde arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere”.

Elementele de conţinut ale cererii de chemare în judecată sunt determinate de principiul disponibilităţii procesului civil, conform art. 129 alin. 1 teza finală C.p.c. „părţile au îndatorirea (…) să-şi probeze pretenţiile şi apărările”, principiu în strânsă legătură cu cel înscris în art. 1169 Cod civil conform căruia „cel ce face o propunere în faţa judecăţii trebuie să o dovedească”.

Pornind de la aceste scurte consideraţii teoretice şi având în vedere că mijloacele de probă admise în procesul civil sunt în mod exhaustiv enumerate de art. 1170 Cod civil, instanţa notează că alegaţiile reclamantei au fost răsturnate de probele administrate şi analizate în lumina legislaţiei civile relevante.

În al treilea rând, văzând sentinţa civilă nr. 2211/03.05.2001, Tribunalul a subliniat că o hotărâre judecătorească reprezintă izvor de drept exclusiv în cazurile în care legea îi conferă în mod explicit o atare valenţă. Pronunţarea într-o altă speţă a unei sentinţe, chiar rămasă definitivă şi irevocabilă, nu conduce la o atare concluzie, acea hotărâre judecătorească bucurându-se însă de efectele specifice oricărei hotărâri judecătoreşti.

Pornind de la acest aspect, Tribunalul reţine că în mod asemănător cu situaţia convenţiilor care produc efecte relative, adică sunt generatoare de drepturi şi obligaţii faţă de părţile care au participat la încheierea actului (sau care sunt succesorii acestora ori s-au substituit acestora), hotărârea judecătorească este supusă aceluiaşi principiu al relativităţii efectelor sale.

Această regulă, după care o hotărâre judecătorească nu poate profita şi nici vătăma terţilor, efectele sale limitându-se la sfera părţilor din proces, îşi găseşte reglementarea în dispoziţiile art. 1202 Cod civil, care impun ca o nouă judecată să fie „între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate”, pentru a funcţiona excepţia autorităţii de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat răspunde nevoii de securitate juridică, interzicând părţilor readucerea aceluiaşi litigiu în faţa instanţei sau a unor situaţii de fapt tranşate irevocabil prin hotărârea respectivă.

Efectele judecăţii finalizate se opun însă cu autoritate de lucru judecat absolută doar celor care au avut calitatea de parte în procesul anterior, acest principiu având origini încă din dreptul roman unde nu se admitea ca în materie judiciară să poţi suferi sau beneficia de acţiunea altuia.

Expresia acestui principiu se regăseşte în câteva adagii, după care lucrul judecat nu poate profita, nici prejudicia decât părţilor din proces: „res inter alios iudicata neque emmolumentum adfere his, qui iudicio non interfuerunt, neque praejudicium solent inrogare – C, VII, T. 56, L. 2; nec inter alios res iudicata aliis prodesse aut nocere solent – D, XX, 4, 16”.

Fundamentul principiului relativităţii efectelor actului jurisdicţional trebuie pus aşadar în legătură cu ceea ce reprezintă însuşi spiritul dreptului judiciar, cu regulile şi limitele desfăşurării judecăţii. Procesul şi rezultatul acestuia sunt în funcţie de mijloacele de probă aduse de părţi în faţa judecătorului, de elementele furnizate de acestea în legătură cu situaţiile de fapt.

Adevărul judiciar pe care se sprijină judecata este cel relevat de probaţiunea părţilor şi, de aceea, este firesc ca soluţia dată litigiului să se opună numai acestora. Respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare trebuie să stea la baza relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti.

Este inechitabil ca rezultatul procesului să se opună, în aceleaşi condiţii ca şi părţilor, unui terţ faţă de dezbateri. Lipsirea acestuia de orice posibilitate de a se apăra, de a invoca legitimitatea dreptului său ori de a aduce elemente noi în faţa judecătorului, care ar fi putut conduce la un alt rezultat, fac să nu poată fi opuse terţului, cu valoarea relativităţii, efectele hotărârii judecătoreşti.

Principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât şi al lucrului judecat, presupune că ceea ce a fost judecat nu poate folosi sau nu poate fi opus decât de către părţile din proces sau succesorii acestora.

Aşadar, efectul pozitiv sau negativ al lucrului judecat se manifestă doar în ceea ce priveşte persoanele care au participat în proces, iar nu şi faţă de terţi.

În acelaşi timp însă, ca element nou ce apare în realitatea şi ordinea juridică, hotărârea judecătorească nu poate fi ignorată de terţ. Numai că aceasta i se va opune ca simplu fapt juridic, ca mijloc de probaţiune împotriva căruia îi este permisă dovada contrară.

Relativitatea efectelor semnifică naşterea de drepturi şi obligaţii în favoarea respectiv, în sarcina părţilor, iar nu faptul că aceste efecte nu ar avea nicio valoare în raport cu terţe persoane. Apare şi este recunoscut astfel conceptul de opozabilitate a hotărârii judecătoreşti.

Astfel, terţii, deşi sunt protejaţi de principiul relativităţii (în sensul că hotărârea nu poate crea drepturi sau obligaţii în favoarea sau în sarcina lor), totuşi nu pot nega situaţia juridică născută din faptul existenţei unei hotărâri judecătoreşti.

Ei trebuie să respecte rezultatul dezbaterii judiciare – chiar dacă nu au participat la aceasta – cel puţin până la momentul în care vor demonstra în justiţie contrariul.

Aşadar, opozabilitatea hotărârii judecătoreşti reprezintă necesitatea pentru părţi sau terţi de a recunoaşte existenţa sa şi de a o respecta în realitatea ei legală. Hotărârea nu poate fi considerată că există – în raport de părţile procesului – şi că nu există, faţă de persoanele străine de proces.

Opozabilitatea hotărârii judecătoreşti nu înseamnă însă o extensiune a autorităţii de lucru judecat asupra terţelor persoane, respectiv acelea care nu au participat în proces.

Actul jurisdicţional (hotărârea judecătorească) va fi opozabil nu doar sub aspectul existenţei sale, ca mijloc de probă, ci şi din punct de vedere al consecinţelor (efectelor) sale, cu menţiunea însă că opozabilitatea acestor efecte trebuie deosebită de caracterul lor obligatoriu, care se manifestă doar în privinţa persoanelor care au avut calitatea de părţi în procesul finalizat cu hotărârea respectivă.

Opunerea hotărârii judecătoreşti, ca mijloc de probă, nu va însemna însă şi posibilitatea invocării obligativităţii acestor efecte faţă de terţi aşa încât aceştia să nu le poată pune în discuţie şi în alt cadru procesual, să nu tindă la a face dovada contrară, invocând propriile apărări, pe care nu le-au putut realiza în procesul finalizat prin hotărârea ce li se opune.

Obligativitatea efectelor şi imposibilitatea punerii în discuţie, a reluării dezbaterilor judiciare, rămân aplicabile sferei părţilor, care au avut posibilitatea să-şi afirme pretenţiile şi să-şi apere poziţia în cadrul unui proces desfăşurat în prezenţa lor, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale.

Opozabilitatea hotărârii judecătoreşti faţă de terţi înseamnă obligaţia acestora de a respecta situaţia juridică născută prin acea hotărâre, însă nu presupune obligativitatea efectelor hotărârii faţă de terţi şi nici imposibilitatea contestării celor tranşate pe cale jurisdicţională, în procesul în care nu au participat.

Autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti funcţionează cu valoare absolută faţă de părţile din procesul finalizat prin respectiva hotărâre, dar are caracter relativ faţă de terţi.

Acest lucru este explicabil pe faptul că adevărul stabilit de judecător prin hotărârea judecătorească este adevărul judiciar, iar nu întotdeauna cel obiectiv. Judecătorul este limitat în aflarea adevărului de probele administrate de părţi, de principiul disponibilităţii şi de elementele prezentate de părţi, astfel încât adevărul stabilit de acesta este unul judiciar.

Prin urmare, faţă de terţi, hotărârea judecătorească se opune cu valoare probatorie, ca realitate juridică, ca fapt juridic, astfel încât aceştia pot contesta şi combate pe calea unui proces cele statuate în cuprinsul acesteia.

Reţinând considerentele expuse mai sus referitoare la relativitatea şi opozabilitatea hotărârii judecătoreşti, Tribunalul a reţinut următoarele argumente pentru care este neîntemeiată alegaţia reclamantei în sensul că este legatară universală a bunicii sale, T.S. şi deci îndreptăţită la a i se reconstitui dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză deoarece astfel s-a stabilit prin sentinţa civilă nr. 2211/03.05.2001 pronunţată de Judecătoria Focşani, iar statuările acestei instanţe s-ar impune cu putere de lucru judecat în prezentul proces şi nu ar putea fi combătute:

după cum rezultă din cuprinsul sentinţei civile nr. 2211/03.05.2001, în procesul finalizat cu pronunţarea acesteia nu a participat partea pârâtă; prin urmare cele statuate în această hotărâre nu se opun cu putere de lucru judecat absolută, pârâtei în acest proces, în baza principiului relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti;

pârâta are dreptul de a contesta ceea ce s-a statuat în sentinţa civilă nr. 2211/03.05.2001 în ceea ce priveşte calitatea succesorală a reclamantei, deoarece opozabilitatea acestei hotărâri faţă de pârâtă nu înseamnă imposibilitatea contestării de către aceasta a celor tranşate, pe calea unui proces distinct, respectiv procesul de faţă. Drept consecinţă, Tribunalul reţine că faţă de pârâtă, adevărul judiciar stabilit prin sentinţa civilă nr. 2211/03.05.2001 constituie un fapt juridic susceptibil a fi combătut prin proba contrară;

fiind vorba despre invocarea unui fapt negativ (lipsa calităţii legatar universal a reclamantei faţă de T.S.) pârâta nu avea ce probe să administreze, fiind suficient să susţină un atare element.

Faptul negativ afirmat poate fi combătut doar prin dovada faptului pozitiv contrar, sarcina dovedirii faptului pozitiv contrar (că este legatară universală) aparţinând reclamantei;

Fără a relua teoria expusă la subpunctul 3.2.2. al motivării, Tribunalul a notat că analiza în fapt mai sus detaliată, dublată de enunţarea elementelor legale incidente în speţă converg către concluzia adoptată de instanţă. În acest sens Tribunalul a reţinut şi că mijloacele de probă existente în dosarul nr. 1686/2001 nu apar a fi fost analizate de către o instanţă într-o procedură judiciară în care partea pârâtă să îşi poată exprima un punct de vedere, acest element conducând la concluzia instanţei;

Tribunalul a mai reţinut că instanţa are a examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor, iar în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare. În egală măsură, unicele obstacole în realizarea unei atari analize nu sunt întrunite în speţă, sentinţa civilă nr. 2211 nefiind obligatorie pentru această instanţă astfel cum ar fi dezlegările date în contextul şi limitele art. 315 C.p.c., iar puterea de lucru judecat a acestei hotărâri fiind pusă sub semnul principiului relativităţii, mai sus analizat.

În consecinţă, Tribunalul a constatat neîntemeiată alegaţia reclamantei în privinţa acestui aspect şi pentru obiectul cauzei de faţă.

 În al patrulea rând, Tribunalul a reţinut că legatul este acea dispoziţie testamentară prin care testatorul desemnează una sau mai multe persoane care, la decesul său, urmează să dobândească cu titlu gratuit întregul său patrimoniu sau o fracţiune din acesta ori doar anumite bunuri determinate. Se reţine aşadar că, în lumina art. 887 Cod civil „Se poate dispune prin testament de toată sau de o fracţiune din starea cuiva, sau de unul sau mai multe obiecte determinate”. Rezultă aşadar că, legatele pot fi universale, cu titlu universal sau cu titlu particular

Pornind de la acest aspect, Tribunalul a reţinut următoarele:

- art. 888 Cod civil „Legatul universal este dispoziţia prin care testatorul lasă după moarte-i, la una sau mai multe persoane, universalitatea bunurilor sale”;

.art. 894 alin. 1 Cod civil „Acest legat (cel cu titlu universal) poate avea de obiect o fracţiune a moştenirii, precum jumătate, a treia parte sau toate imobilele sau toate mobilele, sau o fracţiune din imobile sau mobile”;

- art. 894 alin. 2 Cod civil „Orice alt legat este singular”.

Din analiza acestor texte de lege rezultă următoarea concluzie esenţială pentru soluţionarea prezentei pricini: în ipoteza în care prin legat nu sunt lăsate uneia sau mai multor persoane toate bunurile (universalitatea) testatorului şi nici o fracţiune din ele ci doar o anumită categorie ori grup de bunuri (cazul legatului în discuţie - bunurile ce i-au revenit testatoarei de la părinţii săi)  legatul nu poate sub nicio formă să fie considerat universal ori cu titlu universal ci doar cu titlu particular, argumentele principale de text fiind date de art. 894 alin. 2 şi art. 887 Cod civil.

În al cincilea rând, Tribunalul a reţinut că formularea aparent largă a art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, text în conformitate cu care „De prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite” nu trebuie desprinsă de restul dispoziţiilor legale în materie.

În concret, Tribunalul a reţinut că Legea nr. 10/2001 a conferit posibilitatea, inclusiv pentru moştenitorii celor ce au pierdut în condiţiile legii dreptul de proprietate, de a solicita aplicarea acestui act normativ, însă aceasta cu respectarea regulilor în materie de succesiuni.

În acest sens, Tribunalul a reţinut că în lumina principiului proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă, rudele de gradul I înlătură rudele de un grad inferior de la succesiune, vocaţia acestora din urmă nemaifiind una concretă.

Aşadar, văzând acest principiu strict în planul moştenirii legale, reclamanta este faţă de mama şi mătuşa sa o rudă cu un grad inferior faţă de cei doi de cujus. Rezultă că aceasta nu poate veni în baza moştenirii legale la succesiune celor doi bunici ai săi cât timp rudele de grad superior (şi care nu rezultă a nu fi îndeplinit vreuna dintre cerinţele legale ale devoluţiunii legale) sunt în viaţă. Drept consecinţă, existenţa în atari condiţii a rudelor de gradul I faţă de cei doi de cujus face ca exclusiv aceste persoane să intre în sfera de incidenţă a art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001. Faptul uzului sau a neuzului de acest act normativ de către rudele de gradul I este în mod fundamental nerelevantă, aceasta fiind o opţiune de care persoanele îndrituite pot uza însă nu sunt obligate, iar eventuala inacţiune a acestora nu dă naştere la un drept la acţiune în patrimoniul rudelor de grad inferior sau a altor persoane.

Cu titlu de concluzie, reclamanta nu putea solicita în baza moştenirii legale imobilul în discuţie, concluzie valabilă atât prin raportare la bunica, cât şi la bunicul reclamantei, singurele moştenitoare legale îndrituite să realizeze cererea (notificarea) fiind exclusiv fiicele celor doi defuncţi.

Sub un al doilea plan, cel al moştenirii testamentare, Tribunalul a reţinut că aceasta este temeiul solicitării reclamantei exclusiv faţă de bunica sa, T.S., nefiind exhibat un testament emanând de la bunicul său, T.M.

În această privinţă, fără a relua cele expuse în paragrafele anterioare şi, în particular la subpunctele  2.4. şi 3.2., Tribunalul a notat că deşi reclamanta nu poate solicita aplicarea Legii nr. 10/2001 în cazul concret în baza devoluţiunii legale, de principiu, aceasta ar putea realiza o solicitare admisibilă în baza devoluţiunii testamentare dacă legatul al cărei beneficiară este, ar viza (explicit sau implicit) şi bunul în discuţie.

Fără a relua argumentele expuse mai sus, Tribunalul a notat că nici această ipoteză de lucru nu este întrunită în cauză şi, deşi reclamanta apare a fi legatara bunicii sale, drepturile transmise reclamantei prin acest act juridic unilateral sunt altele decât dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză. În concret, legatul nu vizează universalitatea bunurilor testatoarei, nici o fracţiune din acestea ci doar o categorie clar determinată de bunuri imobile, altele însă decât cel ce face obiectul acestei proceduri.

Fără a relua cele expuse la punctele anterioare ale prezentei motivări, Tribunalul a subliniat că Legea nr. 10/2001, actul normativ pe care s-a grefat demersul reclamantei, este aplicabil în speţă, însă reclamanta nu are calitatea de moştenitor legal cu vocaţie succesorală concretă faţă de persoanele deposedate şi nici de moştenitor testamentar care să aibă dreptul la bunurile revendicate prin prezenta procedură.

Aserţiunea de mai sus se fundamentează pe elementele de argumentare expuse în paragrafele anterioare şi, deşi în temeiul legii imobilele în discuţie intră în sfera de incidenţă a Legii nr. 10, este de prisos a se analiza restul cerinţelor legale impuse de acest act normativ (inclusiv cele relative la cota parte ce ar fi putut fi solicitată de reclamantă, incidenţa art. 11 alin. 4 din Legea nr. 10/2001 sau natura bunului imobil revendicat).

În concluzie, Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 85/2014 a Tribunalului Vrancea a declarat recurs reclamanta invocând faptul că în mod greșit s-a reținut că prin testamentul defunctei T. S. i-au revenit doar o parte din bunurile acesteia.

Prin sentința civilă nr. 2211/2001 instanța a constatat faptul că are calitatea de legatar universal asupra averii rămase de pe urma defunctei T.S. Or, legatarul universal are vocație la întreaga moștenire. Analizând testamentul se poate constata că testatoarea prin voința sa nu a dorit ca alți membri ai familiei să beneficieze de bunurile ce îi aparțin și abuziv i-au fost luate de Statul Român.

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului deoarece prin testamentul în discuție s-a dispus numai cu privire la bunurile menționate de autoare în foaia anexă la testament și că recurenta este un legatar particular și nu universal.

Menționează că dosarul nr. 1081/2001 în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 2211/2001 avea drept pârât Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 18/1991, tocmai pentru a i se recunoaște calitatea de moștenitoare pentru bunuri agricole (așa cum sunt menționate în foaia anexă a testamentului) și nu de altă natură.

Pe fond a solicitat să se constate că reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament nu este posibilă.

Prin decizia civilă nr. 430/R din 27.10.2014 a Curţii de Apel Galaţi s-a  admis recursul,  s-a casat sentinţa civilă nr. 85/2014 a Tribunalului Vrancea şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, s-au reţinut următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2211/2001 a Judecătoriei Focșani pronunțată în dosarul nr. 1686/2001 s-a admis acțiunea formulată de reclamanta P.M. în contradictoriu cu pârâtele D.C., M.S. și Primăria Comunei V. – Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991. S-a constatat că reclamanta are calitate de legatar universal asupra averii rămase de pe urma defunctei T.S.

Pentru a se pronunța această sentință s-a reținut că  faţă de probele administrate în cauză, respectiv proba cu martorii P.R. şi G.I., proba cu înscrisuri respectiv acte de stare civilă, certificatul de deces, testamentul olograf depus în copie la dosar, declaraţia autentificată sub nr. 203 din 8 februarie 2001 a martorului G.I., instanţa a apreciat  că cererea privind constatarea calităţii de legatar universal asupra moştenirii defunctei T.S. este întemeiată şi, în temeiul dispoziţiilor art. 888 Cod civil a admis acest capăt de cerere şi a constatat că reclamanta este legatară universală.

Prin prezenta acțiune aceeași reclamantă în contradictoriu cu U.A.T. Focșani (o altă parte) solicită restituirea în natură a imobilului din Focșani, str. T.  în baza Legii nr. 10/2001 și în virtutea calității de moștenitoare a lui T.S. (bunica sa).

Așa cum a menționat și instanța de fond, în ceea ce privește efectele sentinței civile nr. 2211/2001, deși UAT Focșani nu este subordonată principiului relativității, îi este aplicabil principiul opozabilității.

Acest ultim principiu reprezintă obligativitatea pentru terți de a recunoaște existența hotărârii judecătoreşti anterioare și de a o respecta în realitatea ei legală. Altfel spus, dezlegarea dată de instanță în dosarul nr. 1686/2001 al Judecătoriei Focșani nu poate fi ignorată.

In esență, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifica faptul ca o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul si nu trebuie sa fie contrazisă de o altă hotărâre (res judicata pro veritate habetur).

 După cum se poate observa efectul de „lucru judecat” al unei hotărâri judecătorești are doua accepțiuni.

 Stricto sensu semnifică  autoritatea de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibila judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect, cu aceeași cauză (exclusivitatea);

 Lato sensu semnifică puterea de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă ca exprimă adevărul si ca nu trebuie contrazisa de o alta hotărâre (obligativitatea).

 „Autoritatea de lucru judecat” si „puterea de lucru judecat” nu sunt sinonime. Autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat. Cu alte cuvinte, existenta unei hotărâri judecătorești poate fi invocata in cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invoca exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invoca obligativitatea sa, fără ca in cel de-al doilea proces sa fie aceleași parți, sa se discute același obiect si aceeași cauza.

 Altfel spus, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile privind soluționarea unei probleme juridice nu este necesara existenta triplei identităţi de parți, cauza si obiect, ci este necesara doar probarea identităţii intre problema soluționata irevocabil si problema dedusa judecații, instanța de judecata fiind ținuta sa pronunțe aceeași soluție, deoarece, in caz contrar s-ar ajunge la situația încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.

„Excepția puterii  lucrului judecat”, care diferă de „excepția autorităţii de lucru judecat” este o excepție de fond care a fost dezvoltata de doctrina pe baza principiului conform căruia „hotărârea este prezumata a exprima adevărul si nu trebuie contrazisa de o alta hotărâre (res judicata pro veritate habetur).

Ea este reglementată legal atât ca o prezumție legala (in temeiul art. 1200 pct. 4 din încă actualul Cod civil), cât şi ca o excepție procesuală – prin art. 166 CPC.

Foarte important este faptul ca puterea de lucru judecat nu este limitată la dispozitivul hotărârii, ci ea se întinde si asupra considerentelor hotărârii, care constituie susținerea necesară a dispozitivului,  făcând corp comun cu acesta. In acest sens s-au pronunțat doctrina, prin autori de prestigiu si practica judiciară.

Așadar, de vreme ce aceeași problemă dedusă judecății intr-un litigiu dintre aceleași părți a fost soluționată irevocabil pe cale incidentală sau pe fond intr-un anumit sens, rezultă că acest aspect reținut de instanțe, care a stat la baza soluțiilor din dispozitivul hotărârilor, a dobândit putere de lucru judecat si, in mod corect, trebuie avut în vedere de instanța sesizată ulterior.

Aceste susţineri sunt sprijinite şi de hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, prin hotărârea pronunțata în Cauza Beian contra României, CEDO a condamnat Statul Roman pe motiv că sistemul judiciar românesc nu asigură stabilitatea circuitului juridic prin faptul că permite pronunțarea in cauze identice a unor soluții contradictorii şi diametral opuse.

 De asemenea, în Cauza Pilot Service contra României, CEDO a statuat că obligația de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitiv, deoarece art. 6.1 din Convenție nu face nici o diferențiere între cauzele prin care s-a admis acțiunea si cele prin care s-a respins acțiunea, hotărârea trebuind să fie respectată şi aplicată indiferent de rezultatul procesului.

Mai mult de atât, in Cauza Zazanis si alţii contra Greciei, CEDO a statuat că obligația de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitivul acesteia, iar autoritățile nu pot repune in discuție problema soluționată prin hotărârea definitivă.

In plus fata de cele menționate anterior, în Cauza Amuraritei contra României, CEDO a stabilit că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6&1 trebuie interpretat prin prisma preeminentei dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare ale Convenției, principiu enunțat în preambulul Convenției.

Unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminentei dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, că soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contestate.

Pentru respectarea acestui principiu statele trebuie să depună diligenţe pentru a putea fi identificate procedurile judiciare conexe şi să interzică redeschiderea unor proceduri judiciare referitoare la aceeași problemă.

Așadar, instanțele sesizate ulterior nu ar fi trebuit să mai repună in discuție constatările jurisdicțiilor anterioare.

In concluzie, CEDO a stabilit că instanțele sunt obligate să ţină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6.1 din Convenție.

Faptul că intimata UAT Focșani nu a fost parte în dosarul nr. 1686/2001 îi permite să aducă argumente noi care ar putea să răstoarne cele statuate în hotărârea anterioară.

Or, intimata în prezenta cauză nu a venit cu argumente noi, ci a repus în discuție conținutul testamentului olograf conținut supus analizei de instanță în dosarul nr. 1686/2001.

Față de aceste constatări urmează a se da eficiență celor statuate prin sentința civilă nr. 2211/2001 a Judecătoriei Focșani precum că recurenta este moștenitoare cu titlu universal a lui T.S., calitate ce îi conferă dreptul de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilele ce au aparținut acestei autoare.

Cum instanța de fond s-a dezinvestit fără a intra în cercetarea fondului, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă se va admite recursul declarat de către reclamanta P.M. împotriva sentinţei civile nr. 85 din 27.02.2014 pronunţată de Tribunalul Vrancea – Secţia I civilă  în dosarul nr. 842/91/2012, se va casa sentinţa şi se va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Domenii speta

Spete similare