Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a Civilă la data de 05.02.2010 sub nr. 6664/3/2010, reclamantele SC F. L. SA şi SC L. R. SA, în temeiul art. 274 alin. 1 C.prc.civ. şi art. 998-999 C.civ. au chemat în judecată pârâtul A. A. solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 56.641,02 EURO, reprezentând cheltuieli de judecată suportate de L. în dosarul nr. 20436/3/2004, în fazele procesuale de fond, apel şi recurs, după cum urmează: suma de 18409,93 EURO pentru reprezentarea L. R. în cadrul acţiunii de fond, în faţa Tribunalului Bucureşti; suma de 16851,93 EURO pentru reprezentarea L. F. în cadrul acţiunii de fond, în faţa Tribunalului Bucureşti; suma de 4216,55 EURO pentru redactarea întâmpinării şi reprezentarea L. R. împotriva apelului formulat de A. A. împotriva sentinţei Tribunalului Bucureşti; suma de 4216,55 EURO pentru redactarea întâmpinării şi reprezentarea L. F. împotriva apelului formulat de A. A. împotriva sentinţei Tribunalului Bucureşti şi suma de 12946,06 EURO pentru redactarea întâmpinării şi reprezentarea ambelor societăţi împotriva recursului formulat de A. A. împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti, cu dobânda legală pentru perioada scursă de la momentul plăţii fiecărei sume de către fiecare din societăţile L. şi până la data restituirii efective de către A. A., precum şi plata cheltuielilor ocazionate de prezentul litigiu.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat, în esenţă, că prin acţiunea înregistrată sub nr. 4843 din 8 aprilie 2004 la Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a Comercială, A. A. a chemat în judecată societăţile L., solicitând obligarea acestora la plata de despăgubiri; că, au invocat excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi lipsei de interes a acţiunii, iar prin Sentinţa comercială nr. 1088 din 24 martie 2006, Tribunalul Bucureşti a respins atât excepţiile invocate, cât şi acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată; că, părţile au formulat apel, iar Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia Comercială nr. 169 din 2 aprilie 2007, a respins apelurile ambelor părţi şi, în consecinţă, acestea s-au adresat cu recurs Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, prin Decizia nr. 951 din 6 martie 2008, a respins ambele recursuri, astfel că sentinţa Tribunalului Bucureşti, de respingere a acţiunii formulate de A. A. a devenit irevocabilă; că, în decursul tuturor fazelor procesuale ale litigiului, şi-au rezervat dreptul de a solicita plata cheltuielilor de judecată pe cale separată; că, deşi natura civilă a cauzei nu impune obligaţia concilierii directe, l-au convocat pe A. A. la data de 30 noiembrie 2009, ora 16:00, în scopul încercării de soluţionare a litigiului privind restituirea sumelor plătite de L. cu titlu de cheltuieli de judecată în litigiul promovat de acesta, însă în cadrul concilierii, pretenţiile pârâtelor nu au fost acceptate de către A. A., motiv pentru care au promovat prezenta acţiune, în vederea recuperării integrale a cheltuielilor de judecată ocazionate de apărarea făcută în dosarul nr. 4843/2004; că, potrivit doctrinei, acordarea cheltuielilor de judecată are la bază două principii: culpa procesuală şi acoperirea integrală a prejudiciului.
Cu privire la culpa procesuală, reclamantele au arătat că, în conformitate cu art. 274 C.pr.civ., partea care cade în pretenţii este obligată să plătească cheltuielile de judecată efectuate de către cealaltă parte, în mod justificat precizându-se în literatura de specialitate că partea care a căzut în pretenţii trebuie să plătească cheltuielile efectuate de partea care a câştigat procesul deoarece prima este în culpă procesuală, prin atitudinea sa în proces determinând aceste cheltuieli. Fundamentul acordării cheltuielilor de judecată nu îl constituie convenţia părţilor, ci culpa părţii care, „prin atitudinea sa în proces, determinând aceste cheltuieli", este responsabilă de repararea prejudiciului cauzat. Obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată reprezintă o sancţiune procesuală care are drept scop sancţionarea părţii căzute în pretenţii pentru prejudiciile cauzate celeilalte părţi, prin intermediul procesului. Obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată are ca fundament ideea de răspundere civilă delictuală pentru fapta ilicită de a formula o acţiune în justiţie fie neîntemeiată, fie în scop străin de scopul în vederea căruia acel drept a fost recunoscut de lege.
Reclamantele au mai arătat că răspunderea pentru plata cheltuielilor de judecată este o răspundere delictuală pentru faptă proprie, întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C.Civil, potrivit căruia, "orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara."
Potrivit art. 274 alin 1, partea care a căzut în pretenţii, a ocazionat, prin exercitarea procesului, celeilalte părţi un prejudiciu, care se impune a fi reparat, prejudiciu evaluat de legiuitor la un cuantum egal cu valoarea taxelor judiciare, a taxelor de timbru, taxelor de procedură, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea va dovedi că le-a făcut. Textul menţionat instituie regula reparării integrale a prejudiciului suferit de partea care a câştigat procesul.
Referitor la acoperirea integrală a prejudiciului, reclamantele au arătat că potrivit opiniei exprimate constant în doctrină, pentru stabilirea cheltuielilor de judecată, instanţa trebuie să ţină seama de o serie de reguli, printre care şi aceea a admiterii în întregime a cheltuielilor.
Partea ale cărei pretenţii sau apărări au fost admise în întregime, are dreptul la restituirea integrală a cheltuielilor făcute, afară de cazul în care, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 275 C.pr.civ., conform cărora pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului, nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.
În speţă, pretenţiile reclamantului A. A. au fost respinse în întregime la fond, soluţie irevocabilă prin respingerea apelului şi recursului, impunându-se acordarea cheltuielilor ocazionate de litigiul promovat de A. A.
În ceea ce priveşte cheltuielile efectuate de L. în dosarul nr. 20436/3/2004 s-a arătat că acestea reprezintă onorarii avocaţiale şi se ridică la suma de 56.641,02 EURO, astfel cum rezultă din documentele justificative anexate la cererea de chemare în judecată şi că, până la momentul introducerii prezentei cereri, nu au fost rambursate către cele două societăţi.
Au mai susţinut reclamantele că, delegaţiile avocaţiale emise în baza fiecărui contract de asistenţă juridică semnat pentru reprezentarea în instanţă a celor două societăţi, facturile emise pentru prestarea serviciilor juridice şi dovada achitării acestora reprezintă probe suficiente pentru dovedirea cheltuielilor efectuate de acestea, cauzate de culpa procesuală a reclamantului A. A; că, pentru reprezentarea F. L. în dosarul nr. 4843/2004 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, între F. L. şi SC A N. N. D. K.P. s-a semnat contractul de asistenţă juridică nr. 35728/30.08.2004, iar facturile emise pentru serviciile prestate în temeiul acestui contract au fost achitate integral de F. L., cuantumul total al acestora ridicându-se la 16.851,93 Euro, potrivit Notei cuprinzând onorariile şi cheltuielile aferente contractului de asistenţă juridică nr. 35728/30.08.2004; că, pentru reprezentarea L. R. în acelaşi dosar, între L. R. şi SCA N. N. D.K. P.s-a semnat contractul de asistenţă juridică nr. 35727/30.08.2004, în temeiul căruia L. R. a achitat suma de 18409,93 Euro; că, pentru reprezentarea în apel a celor două societăţi, fiecare societate a încheiat cu SCA N. N. D. K. P. câte un contract de asistenţă juridică, stabilind că valoarea serviciilor prestate va fi distribuită în mod egal celor două societăţi, astfel încât identitatea dintre sumele facturate şi achitate de L. R. şi F. L. nu este întâmplătoare şi nu reprezintă o dublare a serviciilor, valoarea totală a serviciilor fiind distribuită în mod egal între cele două societăţi (4216,55 Euro fiecare); că, pentru recurs, s-a semnat un singur contract de asistenţă juridică pentru reprezentarea ambelor societăţi, cuantumul total al serviciilor prestate fiind de 12.946,06 Euro şi că, suma totală achitată de L. R. şi F. L. pentru reprezentarea în dosarul nr. 4843/2004 în fond, apel şi recurs este de 56.641,02 Euro.
Au apreciat reclamantele că respingerea irevocabilă a acţiunii promovate de A. A. le îndreptăţeşte la recuperarea integrală a cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.
La termenul de judecată din data de 19.04.2010, Tribunalul Bucureşti a invocat din oficiu şi a pus în discuţia contradictorie a părţilor prezente excepţia de necompetenţă materială a instanţei, iar prin sentinţa civilă nr. 527/19.04.2010 a admis excepţia şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Suceava, unde cererea a fost înregistrată la data de 21.07.2010, sub numărul de dosar 6664/3/2010.
La data de 25.11.2010, pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantelor, iar la data de 20.01.2011, reclamantele au depus precizări la acţiune.
Prin sentinţa civilă nr.4503 din 14.10.2011, Judecătoria Suceava a admis în parte, acţiunea în răspundere delictuală formulată de reclamantele SC F. L. SA şi SC L. R. SA şi a obligat pârâtul A. A. la plata sumei de 56641,02 euro, plătibili în lei la cursul de schimb BNR de la data plăţii efective, cu titlul de cheltuieli de judecată suportate de reclamante în dosarul nr. 20436/3/2004 în fazele procesuale de fond, apel şi recurs, precum şi la plata dobânzii legale civile pentru debitul principal, începând cu momentul introducerii acţiunii, 05.02.2010 şi până la data plăţii efective a debitului şi a sumei de 9243,17 lei şi 427,13 euro, plătibili în lei la cursul de schimb BNR de la data plăţii efective, reprezentând cheltuieli de judecată în prezenta cauză.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin sentinţa comercială nr. 1088 din 24.03.2006 a Tribunalului Bucureşti Secţia a 6-a comercială, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A. A. în contradictoriu cu pârâtele SC F. L.S.A. şi SC L. R. S.A., soluţia fiind menţinută şi în căile de atac, prin Decizia comercială nr. 169 din 02.04.2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a 6-a comercială şi prin Decizia nr. 951 din 06.03.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială; că, potrivit art. 274 alin. 1 C.p.c. partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată fiind atitudinea procesuală culpabilă a părţii care a căzut în pretenţii, fapta acesteia declanşând o răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat, de restituire a sumelor pe care partea care a câştigat procesul a fost nevoită să le cheltuiască; că, în cadrul dosarului 20436/3/2004 al Tribunalului Bucureşti, reclamantul A.A a căzut în pretenţii, acţiunea formulată fiind respinsă ca neîntemeiată printr-o sentinţă rămasă irevocabilă, faptul juridic ilicit constituindu-l conduita procesuală culpabilă a părţii care a pierdut procesul, în sensul că datorită atitudinii sale a avut loc procesul; că, natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părţii care a câştigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii, prejudiciu material, care trebuie dovedit, iar reclamantele au arătat că prejudiciul suferit îl constituie sumele cheltuite cu titlu de onorariu avocat în dosarul menţionat anterior, atât la judecata în fond, cât şi în apel şi recurs; că, din înscrisurile aflate la dosar, precum şi din dosarul nr. 20436/3/2004 al Tribunalului Bucureşti, ataşat, reiese că în acea cauză, SC F. L. S.A. şi SC L. R. S.A., au fost reprezentate în instanţă de Societatea civilă de avocaţi N. N. D. K. P., care le-a formulat apărările şi susţinut interesele până la finalizarea procesului, într-un mod favorabil acestora; că, la data de 30.08.2004, a fost încheiat între societatea civilă de avocaţi menţionată şi reclamanta SC L. F. contractul de asistenţă juridică nr. 35728 (filele 52-53), având ca obiect asistenţa juridică acordată clientului privind redactarea, semnarea întâmpinării în dosarul nr. 4843/2004 (ce a dobândit număr unic nr. 20436/3/2004) al Tribunalului Mun. Bucureşti, secţia a 6-a comercială şi reprezentarea/apărarea clientului în faţa Tribunalului în dosarul menţionat, precum şi redactarea, semnarea, înregistrarea şi susţinerea oricăror cereri incidente şi/sau conexe acestei cauze. În baza acestui contract, astfel cum se menţionează de altfel în aceste înscrisuri, s-au emis periodic facturi pentru serviciile prestate, indicându-se sumele ce reprezintă onorariu avocat, atât în lei, cât şi în euro, sume ce au fost achitate prin virament bancar, conform extraselor de cont de la ABN AMRO BANK ROMÂNIA S.A. depuse la dosar şi la data de 30.08.2004 a fost încheiat între societatea civilă de avocaţi menţionată şi reclamanta SC L R. contractul de asistenţă juridică nr. 35727, având ca obiect asistenţa juridică acordată clientului privind redactarea, semnarea întâmpinării în dosarul nr. 4843/2004 (ce a dobândit număr unic nr. 20436/3/2004) al Tribunalului Bucureşti - secţia a 6-a comercială şi reprezentarea/apărarea clientului în faţa tribunalului în dosarul menţionat, precum şi redactarea, semnarea, înregistrarea şi susţinerea oricăror cereri incidente şi/sau conexe acestei cauze. De asemenea, şi în baza acestui contract s-au emis facturi, sumele datorate de reclamantă fiind achitate prin virament bancar.
A mai reţinut instanţa că, în faza de apel au fost încheiate contractele de asistenţă juridică nr. 177695 şi nr.177696 din 22.09.2006, prin care societatea civilă de avocaţi N. N. D. K. P. se angaja faţă de SC L. F. şi SC L. R, să acorde asistenţă juridică şi reprezentare acestor clienţi privind redactarea şi semnarea motivelor de apel în dosarul nr. 20436/3/2004, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a 6-a comercială, redactarea şi semnarea întâmpinării, precum şi redactarea, semnarea, înregistrarea şi susţinerea oricăror alte cereri incidente şi/sau conexe cauzei, iar conform acestor contracte au fost emise facturi pentru serviciile prestate de societatea civilă de avocaţi, achitate de beneficiare prin virament bancar; că, pe data de 07.05.2007, a fost încheiat contractul de asistenţă juridică nr. 61767, între societatea civilă de avocaţi N. N. D. K. P. şi SC L. F. şi SC L. R., obiectul contractului fiind asistenţa juridică acordată clientului privind redactarea, semnarea, înregistrarea şi susţinerea recursului împotriva deciziei comerciale nr. 169/02.04.2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a 6-a comercială în dosarul nr. 20436/3/2004, reprezentarea în faţa instanţei competente, precum şi redactarea, semnarea, înregistrarea şi susţinerea oricăror cereri incidente şi/sau conexe acestei cauze, în baza acestui contract fiind emise facturi pentru sumele reprezentând onorariu avocat, sumele fiind virate în contul bancar al societăţii de avocaţi.
A concluzionat instanţa că reclamantele au beneficiat de serviciile societăţii civile de avocaţi N. N.D.K.P. pe întreaga perioadă de derulare a procesului ce a făcut obiectul dosarului nr. 20436/3/2004 al Tribunalului Bucureşti, că au fost încheiate contracte în acest sens, iar reclamantele, conform înscrisurilor menţionate anterior, au achitat societăţii civile de avocaţi, cu titlu de onorariu, următoarele sume: 18409,93 EURO pentru reprezentarea L. R. a în cadrul acţiunii de fond, în faţa Tribunalului Bucureşti; 16851,93 EURO pentru reprezentarea L. F. în cadrul acţiunii de fond, în faţa Tribunalului Bucureşti; 4216,55 EURO pentru redactarea întâmpinării şi reprezentarea L. R. în cadrul apelului formulat de A. A. împotriva sentinţei Tribunalului Bucureşti; 4216,55 EURO pentru redactarea întâmpinării şi reprezentarea L. F. în apelul formulat de A. A. împotriva sentinţei Tribunalului Bucureşti; 12946,06 EURO pentru redactarea întâmpinării şi reprezentarea ambelor societăţi Lafarge în cadrul recursului formulat de A. A. împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti.
De asemenea, a reţinut prima instanţă că pârâtul a invocat nulitatea contractelor de asistenţă juridică, întrucât le lipseşte menţiunea de atestare a identităţii clientului şi a reprezentantului acestuia, contravenind astfel art. 127 alin. 1 lit. e din Statutul profesiei de avocat, care arată că un contract de asistenţă juridică trebuie să cuprindă în mod obligatoriu anumite elemente, printre care şi atestarea identităţii clientului sau a reprezentantului acestuia. apreciind că art. 127 alin. 2 din Statut prevede că lipsa acestei atestări atrage nevalabilitatea contractului, dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi altfel remediată, fiind vorba de o nulitate relativă, care poate fi invocată numai de persoana ocrotită prin norma juridică încălcată, în termenul de prescripţie extinctivă, de 3 ani şi poate fi confirmată, expres sau tacit de partea interesată.
Pe de o parte, a apreciat instanţa că, astfel cum s-au apărat reclamantele, la data invocării nulităţii relative a contractelor de asistenţă juridică – 13.09.2011, se împlinise termenul de prescripţie extinctivă, de 3 ani de la data încheierii acelor contracte, iar pe de altă parte, vătămarea a fost remediată prin declaraţia reprezentantului legal al L. R şi F. L., prin care acesta a confirmat contractele de asistenţă juridică a căror nulitate relativă a fost invocată de către pârâtă şi a ratificat toate actele de procedură efectuate de societatea civilă de avocaţi N. N. D.K. P.în calitate de reprezentant convenţional al celor două societăţi în cadrul dosarului nr. 4843/2004, respectiv 20436/3/2004.
În ceea ce priveşte cererea pârâtului de reducere a cheltuielilor de judecată în conformitate cu articolul 274 alin. 3 C.p.c., instanţa a constatat că acest text legal prevede că judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Aşadar instanţa a apreciat asupra cuantumului cheltuielilor de judecată cu titlu de onorariu avocaţial raportându-se la cele două criterii legale expres menţionate, la care se adaugă şi alte criterii pertinente, impuse de obiectul cauzei, natura acesteia, conduita procesuală a părţilor.
Instanţa nu a putut majora sau micşora onorariul avocatului, ci suma pe care o va include în cheltuielile de judecată cu titlu de onorariu de avocat şi, prin urmare, nu este ţinută, în această apreciere, de prevederile art. 132 din Statutul profesiei de avocat. De asemenea, referirea la tabloul onorariilor minimale din art. 274 alin. 3 C.p.c. se interpretează în sensul că reducerea onorariului de avocat nu poate fi dispusă sub limitele minimale stabilite referitor la onorariile suportate de stat în cadrul ajutorului public judiciar pentru asistenţă juridică în materie penală pentru asistenţa extrajudiciară, respectiv pentru asigurarea accesului internaţional la justiţie.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor omului, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorarii avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.
Raportat la toate criteriile menţionate anterior, instanţa a constatat că pretenţiile reclamantelor în ce priveşte cheltuielile de judecată sunt justificate. Astfel, analizând primul criteriu legal, cel al valorii pricinii, instanţa a constatat că suma pretinsă de pârâtul A. A. de la reclamante în cadrul dosarului nr. 4843/2004 (ce a dobândit număr unic nr. 20436/3/2004) al Tribunalului Mun. Bucureşti este mare (3333168,245 lei), cauza fiind una complexă cu implicaţii atât pe plan patrimonial, cât şi asupra capitalului de imagine al celor două societăţi, pârâtul invocând în acea cauză faptul că determinarea preţului din oferta publică iniţiată de reclamante s-a făcut într-o manieră prin care s-a urmărit fraudarea micilor investitori.
În acest context cele două societăţi, dorind să-şi mărească şansele de câştig în proces şi pentru a-şi asigura o apărare eficientă, au apelat la o societate civilă de avocaţi cu notorietate în Bucureşti, asumându-şi obligaţia de a achita onorariile practicate de aceasta.
Instanţa a constatat că societatea de avocatură angajată de reclamante a asigurat reprezentarea în instanţă a acestora pentru fiecare termen, prin prezenţa la şedinţele de judecată a unui avocat sau, uneori, a doi avocaţi, a pregătit apărări ample, dovedite prin întâmpinările, notele de concluzii şi cererile de probe depuse la dosar (filele 143-154, 204-207, 236-249, 257-262, 281-284, 294-303 vol. I dosar Tribunal Bucureşti, 141-148, 226-230, 248-252 vol. II dosar Tribunal Bucureşti, filele 23-31 vol. III dosar Tribunal Bucureşti; filele 4-19, 55-64, 117-121 dosar Curtea de Apel Bucureşti; filele 9-15, 30-38, 181-187 dosar ÎCCJ), însoţite de înscrisuri privind legislaţie, doctrină şi practică judiciară relevantă (filele 263-269, 285-287 vol I dosar Tribunal Bucureşti, 1-118, 149-222, 258-312 vol. II dosar Tribunal Bucureşti, filele 32-41 vol. III dosar Tribunal Bucureşti, filele 20-23, 72-86 dosar Curtea de Apel Bucureşti, filele 46-179 dosar ÎCCJ), ceea ce atestă efortul susţinut depus pentru documentare şi pregătirea apărării.
Astfel, raportat la complexitatea cauzei (comercială, având drept obiect pretenţii de o valoare ridicată), durata procesului atât la judecata pe fond, cât şi în căile de atac: apel şi recurs (din 08.04.2004 până pe data de 06.03.2008), modul în care societatea de avocaţi a asigurat apărarea reclamantelor şi activitatea desfăşurată în acest sens, ţinând seama că pretenţiile pârâtului din prezenta cauză au fost respinse în cadrul dosarului nr. 4843/2004 (20436/3/2004) al Tribunalului Mun. Bucureşti, ca neîntemeiate, printr-o sentinţă rămasă irevocabilă, instanţa a apreciat că nu se impune reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate de reclamante cu titlu de onorariu avocat.
Instanţa nu a considerat relevant faptul că s-au făcut apărări comune pentru cele două societăţi, deşi s-au încheiat contracte de asistenţă juridică separat pentru fiecare societate (cheltuielile privind onorariul de avocat împărţindu-se între cele două societăţi) la judecata în fond şi în apel, întrucât, având interese comune, se impunea o astfel de apărare, care, de altfel, s-a dovedit eficientă.
De asemenea, instanţa nu a putut reţine faptul că, în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată din apel şi recurs, acestea nu pot fi solicitate pârâtului, pornind de la premisa că odată cu calea de atac promovată de acesta s-au respins şi apelul şi recursul formulate de reclamante, întrucât procesul a fost provocat de acesta, pârâtul uzând şi de căile de atac, care i-au fost respinse. Într-adevăr, dacă, după respingerea pretenţiilor pârâtului de către instanţa de fond, numai reclamantele ar fi promovat căi de atac, nemulţumite de modul în care au fost soluţionate excepţiile invocate în faţa instanţei de fond, iar aceste cereri ar fi fost respinse, atunci nu i-ar fi fost imputabile pârâtului cheltuielile de judecată ale reclamantelor din căile de atac.
În ceea ce priveşte dobânda legală solicitată, instanţa a constatat că pârâtul din prezenta cauză trebuie sa acopere prejudiciul integral suferit de reclamante în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată.
Potrivit art. 1088 alin. 1 C.civ. la obligaţiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, alin. 2 stabilind că aceste daune interese se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica despre vreo pagubă şi nu sunt debite decât din ziua cererii de chemare în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.
Plata cheltuielilor de judecată de către partea care cade în pretenţii se bazează pe culpa procesuală a acestuia, iar în cazul răspunderii civile delictuale partea este în întârziere de la momentul săvârşirii faptului prejudiciabil. Faţă de acestea, de obicei, momentul de la care partea care a căzut în pretenţii datorează dobânda legală este cel al rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a reţinut atitudinea culpabilă în îndeplinirea propriilor obligaţii.
În cauza de faţă, reclamantele au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată, la aproape doi ani după rămânerea irevocabilă a sentinţei din dosarul nr. 4843/2004 (20436/3/2004) al Tribunalului Mun. Bucureşti. Or, pârâtului din prezenta cauză nu îi este imputabil faptul că reclamantele au aşteptat un timp îndelungat pentru a-şi valorifica pretenţiile privind cheltuielile de judecată, el necunoscând în acest timp nici cuantumul cheltuielilor de judecată, nici dacă reclamantele urmau să îi solicite aceşti bani, astfel încât a considera că în această perioadă a curs dobânda legală pentru cheltuielile de judecată efectuate de reclamante înseamnă a sancţiona pârâtul pentru un comportament care nu este culpabil.
Faţă de acestea, instanţa a obligat pârâtul la plata către reclamante a dobânzii legale civile pentru debitul principal începând cu momentul introducerii acţiunii, 05.02.2010 şi până la data plăţii efective a debitului.
Având în vedere că pârâtul a contestat cheltuielile judiciare solicitate de reclamante, refuzând să le plătească, provocând astfel acest proces, reclamantele fiind obligate să se adreseze instanţei de judecată, dată fiind culpa procesuală a pârâtului, faţă de soluţia dată în cauză şi dispoziţiile art. 274 C.p.c., instanţa a obligat pârâtul la plata către reclamante a sumei de 9243,17 lei şi 427,13 euro, plătibili în lei la cursul de schimb BNR de la data plăţii efective, reprezentând cheltuieli de judecată în prezenta cauză (taxă judiciară de timbru şi onorariu avocat, conform înscrisurilor de la filele 108, 41, 157-159).
Împotriva sentinţei a formulat apel pârâtul A. A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivare apelantul a arătat, în esenţă, că în conformitate cu art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cu art. 261 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, instanţa fondului avea obligaţia să îşi motiveze hotărârea ţinând cont de apărările formulate de el; că, deşi a arătat în pct. II, III, IV şi V din întâmpinare şi în pct. II din apărările suplimentare că nu pot fi acordate cheltuielile de judecată în cuantumul solicitat de reclamante, instanţa fondului nu a examinat deloc apărările formulate. În cuprinsul hotărârii apelate nu se regăsesc nici un fel de argumente ale judecătorului care să răspundă apărărilor decisive pe care le-a formulat. Nu se menţionează nimic despre facturile emise pe numele altei persoane decât cele ale reclamantelor şi care nu puteau fi incluse în calculul cheltuielilor acordate. De asemenea, în sentinţa pronunţată nu se menţionează nimic despre inexistenţa oricărui calcul care să ducă la suma pretinsă de reclamante prin acţiune şi nimic despre pretinsa necesitate a cheltuielilor efectuate pentru redactarea şi semnarea motivelor de a apel şi a recursului reclamantelor; că, hotărârea judecătorească pronunţată este un act discreţionar şi nu rezultatul unui raţionament logic, bazat pe probe, al judecătorului; că, sentinţa Judecătoriei Suceava este netemeinică, întrucât instanţa nu a lămurit toate faptele care puteau duce la o concluzie corectă cu privire la cuantumul cheltuielilor cu onorariul de avocat; că, deşi instanţa fondului a reţinut în pagina 5 din sentinţă că a depus la dosarul cauzei întâmpinare, apărări şi apărări suplimentare (toate în formă scrisă), aceasta a ignorat apărările decisive incluse în aceste înscrisuri şi, implicit, faptele la care apărările se refereau. Astfel, situaţia de fapt reţinută de instanţa de judecată nu include nicio referire la menţiunile facturilor prezentate de reclamante, la înştiinţările de creditare a contului emise de ABN-Amro Bank (România) SA şi nici la determinarea onorariilor potrivit tarifelor orare convenite de reclamante cu societatea de avocaţi, aceste elemente din situaţia de fapt fiind hotărâtoare pentru stabilirea realităţii, necesităţii şi a cuantumului exact al pretinselor cheltuieli de judecată constituite din onorariile de avocat; că, sentinţa a fost pronunţată fără a analiza corespunzător probele din dosar, care infirmau atât cuantumul, cât şi realitatea şi necesitatea cheltuielilor de judecată, apreciind că, dacă instanţa fondului ar fi analizat ştiinţific probele administrate în cauză, aceasta ar fi observat că la dosar nu există niciun fel de calcul, bazat pe sumele din facturile depuse de reclamante, care să indice coerent suma totală pretinsă prin acţiune, iar pe de altă parte, prima instanţă nu a analizat facturile prezentate ca dovadă de către reclamante şi emise pe numele altei persoane, respectiv pe numele societăţii-mamă a reclamantelor (respectiv facturile seria B MCD nr. 7145723, 7145871, seria BXJA nr. 1655354, 1655732, 1655869, 1655809, 1656066, 1656208, 1656456, 1656494, 1656625, 1656917, seria BXJS nr. 5448264),pe acest aspect, prima instanţă neprezentând niciun raţionament pentru analiza acestor probe şi pentru înlăturarea apărărilor sale.
De asemenea, a arătat apelantul că alte facturi prezentate de reclamante au menţiunile alterate, respectiv facturile cu seria BXJA nr. 1655141, 1655201, 1655354, 1655141, care indică la cumpărătorul serviciilor avocaţiale societatea „L.” şi o adăugire cu alte caractere („România"), iar instanţa nu prezintă nici de această dată vreun raţionament pentru analiza acestor probe şi pentru înlăturarea apărărilor sale şi pe de altă parte, înştiinţările de creditare a contului emise de ABN-Amro Bank (România) SA depuse de reclamante indică transferul unei sume de bani în euro care nu corespunde cu sumele facturate în lei.
A apreciat apelantul că instanţa a ignorat faptul că în probatoriul administrat nu există niciun fel de probă care să ateste numărul de ore prestat de avocaţi şi tipul de activitate prestat pentru reclamante, deşi contractele de asistenţă juridică depuse de acestea prevăd că onorariile se determinau pe baza unor „tarife orare", care sunt menţionate în anexele la contract, la dosarul cauzei neexistând fişe de timp pentru activităţile avocaţiale pretins prestate, astfel că nu se poate face verificarea nici a realităţii şi nici a necesităţii cheltuielilor de judecată.
A mai susţinut apelantul că sentinţa este netemeinică şi dată cu încălcarea art. 1169 Cod civil, întrucât prima instanţă a reţinut că reclamantele ar fi plătit anumite sume pentru activităţi avocaţiale determinate, deşi nici o probă nu a fost făcută în acest sens.
Astfel, în pagina 7 şi 8 a hotărârii apelate, instanţa reţine că s-ar fi achitat suma de 4216,55 euro pentru redactarea întâmpinării şi reprezentarea L. R. împotriva apelului formulat de el şi 4216,55 euro tot pentru redactarea întâmpinării şi reprezentarea L. F. împotriva apelului formulat de el. Toate aceste susţineri ale primei instanţe sunt făcute fără nici o dovadă. La dosarul cauzei nu există nici o dovadă care să indice că strict pentru redactarea întâmpinării şi reprezentarea clientului respectiv s-ar fi plătit o sumă anume, aşa cum nu există o dovadă similară nici pentru celelalte sume care ar fi fost plătite pentru activităţi determinate. Or, potrivit art. 1169 Cod civil, reclamantele aveau sarcina probei pentru a determina activităţile avocaţiale prestate şi onorariul corespunzător respectivelor activităţi determinate. Această probă nu s-a făcut pentru nicio activitate şi pentru nicio sumă, deşi contractele de asistenţă juridică prevăd un tarif orar, care presupunea o fişă de timp cu activităţile prestate.
În conformitate cu art. 1 din contractele de asistenţă juridică nr. 177695/22.09.2006 şi 177696/22.09.2006 depuse la dosarul cauzei, reclamantele au împuternicit societatea de avocaţi „N. N. D.K.P.” pentru „reprezentarea clientului, redactarea şi semnarea motivelor de apel în dosarul 20436/3/2004... redactarea şi semnarea întâmpinării, precum şi redactarea, semnarea, înregistrarea şi susţinerea oricăror alte cereri incidente şi/sau conexe cauzei". Aşa cum rezultă din această clauză obiectul contractului îl constituie mai multe activităţi, inclusiv „reprezentarea clientului, redactarea şi semnarea motivelor de apel în dosarul 20436/3/2004” (în condiţiile în care reclamantele au câştigat procesul în fond). În consecinţă, redactarea şi semnarea motivelor de apel şi reprezentarea pentru susţinerea apelului şi, ulterior, a recursului promovate de reclamante nu este o activitate care ar fi fost necesară, iar obligarea mea la achitarea cheltuielilor cu această activitate nu se putea face legal. Este de observat că Judecătoria Suceava l-a obligat nelegal la plata unor onorarii care au fost plătite pentru promovarea apelului şi recursului reclamantelor, ambele respinse.
A considerat apelantul că instanţa de fond era obligată se verifice activităţile prestate efectiv de către avocaţi şi plătite în consecinţă de fiecare reclamantă în parte, astfel că, neprocedând în acest mod, nu a ţinut cont de prevederile art. 274 alin. (3) Cod pr. civ. şi nici de cele ale art. 1169 Cod civil care impuneau proba realităţii, necesităţii şi caracterului rezonabil al cheltuielilor solicitate care trebuiau raportate la activităţile efectiv prestate şi tarifate orar. Având în vedere că reclamantele au promovat apel şi recurs deşi au câştigat în fond, prima instanţă era obligată să analizeze onorariul de avocat achitat de fiecare reclamantă în raport cu fiecare faza procesuală (fond, apel şi recurs) şi să aplice criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) Cod pr. civ. în raport cu fiecare onorariu din faza respectivă, numai în acest mod putându-se determina care cheltuieli au fost necesare şi rezonabile. Şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reţine că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine cheltuieli de judecată decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil (a se vedea cauzele Costin împotriva României, Străin împotriva României, Stere şi alţii împotriva României, Raicu împotriva României).
A mai arătat apelantul că sentinţa a fost dată cu încălcarea art. 274 alin. (3) Cod pr. civ., întrucât prima instanţă interpretează eronat criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) Cod pr. civilă şi adaugă alte aşa-zise „criterii pertinente” neprevăzute de lege.
Astfel, în pagina 8 a hotărârii atacate, instanţa fondului arată în mod explicit că, în aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată cu titlu de onorariu avocaţial, se raportează la „cele două criterii legale exprese menţionate, la care se adaugă şi alte criterii pertinente, impuse de obiectul cauzei, natura acesteia, conduita procesuală a părţilor”. Aceste aşa-zise „criterii pertinente” identificate de instanţă, dar fără nicio bază legală, sunt: durata procesului, modul în care societatea de avocaţi a asigurat apărarea reclamantelor şi activitatea desfăşurată în acest sens. Aplicând aceste pretinse „criterii pertinente”, dar neprevăzute de lege, instanţa a încălcat prevederile art. 274 alin. (3) Cod pr. civ. Deşi reţine apoi şi efortul aşa-zis „susţinut” depus pentru documentare şi apărare al avocaţilor intimatelor, instanţa nu arată raţionamentul care a dus-o la această concluzie, mai ales că la dosarul cauzei nu există vreo fişă de timp care să indice timpul consumat de avocaţi cu fiecare activitate (de documentare sau apărare) prestată.
Mai mult decât atât, prima instanţă a interpretat eronat şi criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) Cod pr. civ. Astfel, în raport cu criteriul „valorii pricinii”, instanţa a apreciat că suma pretinsă prin acţiunea din dosarul 20436/3/2004 format pe rolul Tribunalului Bucureşti este una „mare”, deşi ea este de 333.316,82 lei noi, respectiv echivalentul a 81.561,36 euro, aşa cum a arătat în apărările suplimentare depuse la fond. Această valoare nu este una mare, fiind sub 100.000 de euro, ca prag de referinţă utilizat de Codul fiscal român în art. 103 lit. c) şi art. 146 alin. (4) pentru aplicarea unor norme fiscale diferite.
De asemenea, apelantul a arătat că deşi instanţa a calificat apoi cauza care a făcut obiectul dosarului nr. 20436/3/2004 format pe rolul Tribunalului Bucureşti ca fiind una „complexă”, nu a fost nici pe departe aşa, întrucât nu a presupus nici elemente de noutate sau dificultate şi nici probe (expertiză, martori) care să necesite timp pentru administrarea şi aprecierea acestora,, fapt care poate fi determinat la o simplă examinare a cererii introductive de instanţă în dosarul nr. 4843/2004 (20436/3/2004) aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti; că, nu s-a făcut vreo dovadă a afectării capitalului de imagine şi nu există nici un text de lege care să prevadă o sancţiune pecuniară pentru afectarea capitalului de imagine prin intentarea unei acţiuni în justiţie şi prin urmare, raţionamentul instanţei nu are nicio bază legală; că, nici aşa-zisa „notorietate” a societăţii civile de avocaţi nu poate constitui un criteriu legal de apreciere, iar o astfel de notorietate nu a fost dovedită.
A considerat apelantul că sentinţa a fost pronunţată de Judecătoria Suceava cu încălcarea art. 127 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, întrucât lipsa atestării identităţii clientului duce la concluzia că activităţile avocaţiale prestate de avocaţi nu au fost unele cunoscute şi acceptate de către client la momentul prestării lor.
Astfel, aşa cum rezultă din conţinutul contractelor de asistenţă juridică cu nr. 177696/22.09.2006, nr.177695/22.09.2006, nr.61767/07.05.2007, nr. 35727/30.08.2004, nr.35728/30.08.2004, nici unul dintre acestea nu poartă menţiunea de atestare a identităţii clientului sau a reprezentantului acestuia, contravenind astfel art. 127 alin. (1) lit. e) din Statutul profesiei de avocat. în consecinţă, potrivit normei, lipsa atestării atrage nevalabilitatea contractului de asistenţă juridică încheiat.
Argumentul primei instanţe după care în discuţie ar fi nulitatea relativă a contractului nu are nici o relevanţă, întrucât textul de lege prevede nevalabilitatea contractului. Declaraţiile depuse de reclamante pentru confirmarea contractelor de asistenţă juridică nevalabile nu au relevanţă în cauză, întrucât rezultă că activităţile avocaţiale au fost prestate în fapt discreţionar de către societatea de avocaţi şi nu reprezintă activităţi asumate de client. Aşa fiind este negat încă o dată caracterul necesar şi rezonabil al cheltuielilor solicitate, fapt care rezultă din coroborarea cu celelalte probe din cauză.
Mai susţine apelantul că sentinţa a fost dată cu încălcarea art. 274 alin. (3) Cod pr. civ., întrucât cheltuielile de judecată solicitate de reclamante nu sunt reale, sunt duplicate, excesive şi nu au un caracter necesar.
Este greşit argumentul instanţei că apărările comune făcute de avocaţi nu ar avea nici o relevanţă pentru duplicarea cheltuielilor, pe considerentul că interesele ar fi fost comune. Apărarea comună probează aspectul că a fost concepută o singură apărare, deşi reclamantele au achitat onorarii separate în baza unor contracte de asistenţă juridică separate cu acelaşi obiect, respectiv cu aceeaşi finalitate. în baza contractului încheiat cu partea, societatea de avocaţi avea obligaţia realizării apărării (şi a promovării apelului şi recursului) pentru partea respectivă, astfel că, logic şi legal, pentru reprezentare şi apărare era datorat un singur onorariu. Prin urmare, nefiind concepute şi desfăşurate două apărări distincte, unul dintre onorarii nu poate fi considerat ca fiind necesar. Mai mult decât atât, nu puteam fi obligat la plata cheltuielilor care nu erau necesare şi care au fost făcute de reclamante cu promovarea unor căi de atac, în condiţiile în care acestea aveau o hotărâre în fond de respingere a acţiunii mele împotriva lor.
Cheltuielile de judecată acordate reclamantelor în cuantumul solicitat de acestea nu sunt rezonabile, dacă se raportează valoarea acestora la valoarea pricinii. Aşa cum a arătat şi la fond, cheltuielile cu onorariul de avocat reprezintă 89,36% din valoarea de 81.561,36 euro a pricinii, fiind vădit disproporţionate. Reiterează astfel apărările pe care le-a făcut şi la fond, subliniind caracterul nerezonabil al acestora.
De asemenea, a apreciat apelantul că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea art. 274 alin. (3) Cod pr. civ., întrucât se impunea ca instanţa, în lipsa unor probe suficiente pentru dovedirea cuantumului onorariilor, să dispună pe baza onorariilor prevăzute în Protocolul din 2008 încheiat între Ministerul Justiţiei şi Uniunea Naţională a Barourilor din România şi având în vedere că „tabloul onorariilor minimale” prevăzut la art. 274 alin. (3) Cod pr. civ. nu mai există, instanţa trebuia să dispună pe baza onorariilor prevăzute în Protocolul încheiat între Ministerul Justiţiei (113928/2008) şi Uniunea Naţională a Barourilor din România (1693/2008) privind stabilirea onorariilor avocaţilor pentru furnizarea serviciilor de asistenţă juridică, încheiat la 24.11.2008 şi în vigoare de la data de 01.12.2008.
În fine, a apreciat apelantul că sentinţa civilă nr. 4503 din 14.10.2011 pronunţată de Judecătoria Suceava a fost dată şi cu încălcarea art. 1088 Cod civil, întrucât a fost obligat la plata unei dobânzi legale în raport cu debitul principal care a fost stabilit cu încălcarea art. 274 alin. (3) Cod pr. civ. şi a art. 1169 Cod civil şi având în vedere că debitul principal nu a fost stabilit în raport cu dispoziţiile legale aplicabile, nu datorează dobânda la debitul astfel stabilit de prima instanţă.
Intimatele SC F. L. SA şi SC L.R. SA, au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului, menţinerea în totalitate a sentinţei atacate şi obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu, arătând în motivare, în esenţă, că în decursul tuturor fazelor procesuale şi-au rezervat dreptul de a solicita restituirea cheltuielilor de judecată pe cale separată şi că, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, iar motivarea acesteia a respectat imperativele prevăzute de art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă.
Prin decizia nr. 258 din 25 octombrie 2012, Tribunalul Suceava – Secţia civilă a respins, ca nefondat apelul pârâtului şi l-a obligat pe acesta să plătească reclamantelor-intimate suma de 31.526,84 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reţinând, în esenţă, că în mod judicios a reţinut prima instanţă faptul că, cheltuielile de judecată solicitate sunt reale, rezonabile şi au caracter necesar, dispunând obligarea apelantului-pârât A. A. la plata acestora; că, toate activităţile juridice desfăşurate de reprezentanţii convenţionali în cadrul Dosarului nr. 4843/2004 (20436/3/2004) au fost realizate cu respectarea strictă a mandatelor acordate în acest sens, fiind vorba de contractul de asistentă juridică nr. 35728/30.08.2004, având ca obiect Asistenţă juridică acordată clientului privind redactarea, semnarea întâmpinării în dosarul nr. 4843/2004 al Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială şi reprezentarea/apărarea clientului în faţa Tribunalului în dosarul menţionat, precum şi redactarea, semnarea înregistrarea şi susţinerea oricăror cereri (acţiuni) incidente şi/sau conexe acestei cauze”; contractul de asistentă juridică nr. 177696/22.09.2006 având ca obiect „Asistenta juridică şi reprezentarea clientului privind redactarea şi semnarea motivelor de apel în dosarul 20436/3/2004, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI a comercială, redactarea şi semnarea întâmpinării, precum şi redactarea, semnarea, înregistrarea şi susţinerea oricăror alte cereri incidente şi/sau conexe cauzei” şi de contractul de asistenţă juridică nr. 61767/07.05.2007 având ca obiect: „Asistenţă juridică acordată clientului privind redactarea, semnarea înregistrarea şi susţinerea recursului împotriva deciziei comerciale pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială în dosarul nr. 20436/3/2004, reprezentarea în faţa instanţei competente, precum şi redactarea, semnarea, înregistrarea şi susţinerea oricăror cereri (acţiuni) incidente şi/sau conexe acestei cauze.”
A apreciat tribunalul că, în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că eventuala lipsă a menţiunii atestării identităţii clientului din contractele de asistenţă juridică ar putea, cel mult, să atragă nulitatea relativă a acestor contracte, iar raţionamentul instanţei de fond se justifică, fără putinţă de tăgadă, prin raportare la interesul care este protejat de o astfel de prevedere legală, respectiv interesul individual al părţilor care semnează contractul de asistenţă juridică; că, fiind o normă care protejează un interes individual, înseamnă că o eventuală nulitate a actului juridic respectiv poate fi invocată numai de către persoana ocrotită de norma juridică interesată, persoană al cărei interes a fost eventual prejudiciat şi numai în interiorul termenului de prescripţie de 3 ani de clientul a cărui identitate nu a fost atestată. De asemenea, eventuala nulitate relativă poate fi şi ratificată de către partea interesată. Or, faţă de aceste contracte de asistenţă juridică, apelantul este un terţ şi nu poate invoca nulitatea relativă.
De asemenea, a reţinut instanţa de apel că natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de „despăgubire” acordată părţii care a câştigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a celeilalte părţi aşa cum rezultă din disp. art. 274 Cod procedură civilă . Aşadar fapta părţii „care cade în pretenţii” declanşează o răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câştigat procesul a fost nevoită să le realizeze, fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată fiind reprezentat de culpa procesuală a părţii „care cade în pretenţii”, care prin conduita sa neglijentă a determinat efectuarea respectivelor cheltuieli.
Articolul 274 Cod procedură civilă nu a fost conceput ca un mijloc de pedepsire abuzivă şi nelimitată a părţilor care pierd procesele, ci o modalitate justă de reparaţie pentru litiganţii care se văd chemaţi în judecată în mod nefondat. Aşa cum a statuat pe acest aspect Curtea Europeana a Drepturilor Omului jurisprudenţa sa, se poate afirma că si in dreptul intern, partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli (in temeiul art. 274 C.pr.civ.) decât in măsura in care se constata realitatea, necesitatea si caracterul lor rezonabil. Aşadar, se poate spune ca in cheltuielile de judecata se cuprind acele sume de bani care in mod real, necesar si rezonabil au fost plătite de partea care a câştigat procesul în timpul şi în legătură cu acel litigiu.
Realitatea cheltuielilor ţine de justificarea ca ele au fost concepute intr-o legatura stricta si indisolubila cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia si concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obţine serviciul avocatului ca garanţie a succesului său. Caracterul rezonabil al cheltuielilor semnifica faptul că, în raport cu natura activităţii efectiv prestate, complexitatea, riscul implicat de existenta litigiului sau si reputaţia celui care acorda asemenea servicii, ele sa nu fie exagerate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. 3 C.pr.civ., judecătorii au dreptul să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Tribunalul reţine că, fata de obiectul pricinii, de complexitatea acestuia precum şi cele două grade de jurisdicţie, cheltuielile de judecată au caracter real, cuantumul acestora îndeplineşte condiţia rezonabilităţii, motiv pentru care , în mod corect instanţa de fond a admis pretenţia întemeiată pe acest act stabilind in sarcina apelantului obligaţia de rambursare către reclamant a sumei reprezentând onorariu avocat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul A. A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat, în esenţă, că sentinţa a fost dată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a disp. art. 129 alin. 5 Cod proc. civ., întrucât instanţa nu a examinat majoritatea motivelor de apel şi nu a stabilit situaţia de fapt existentă în cauză, soluţionând procesul fără a intra în cercetarea fondului; că, hotărârea este insuficient motivată, fiind dată cu încălcarea art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod proc. civ., întrucât instanţa nu a analizat majoritatea motivelor de apel şi nu a indicat motivele de drept care i-au format convingerea prin raţionamente juridice convingătoare; că, sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea disp. art. 274 alin. 3 Cod proc. civ. şi art. 1169 Cod civil, având în vedere că instanţa a considerat, chiar şi indirect, că în cauză, cheltuieli de judecată solicitate de reclamante pot fi acordate în baza unor criterii neprevăzute de lege şi fără să fie probate, la dosar neexistând dovezi care să demonstreze caracterul indispensabil al vreunor acte îndeplinite de avocaţii reclamantelor sau reputaţia acestora şi, mai mult, a ignorat protocolul încheiat între Ministerul Justiţiei şi Uniunea Naţională a Barourilor din România privind stabilirea onorariilor avocaţilor pentru furnizarea serviciilor de asistenţă juridică încheiat la data de 24.11.2008, în vigoare de la data de 1.12.2008; că, hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea disp. art. 127 alin. 2 din Statutul profesiei de avocat, întrucât lipsa atestării identităţii clientului duce la concluzia că activităţile prestate de avocaţi nu au fost unele cunoscute şi acceptate de către client la momentul prestării lor, nefiind considerate indispensabile de acesta, iar în raport cu motivarea insuficientă a instanţei de apel, hotărârea atacată conţine şi motive contradictorii; că, instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea disp. art. 1169 Cod civil, fără a analiza corespunzător probele din dosar care infirmau atât cuantumul, cât şi realitatea şi necesitatea cheltuielilor de judecată, nefiind analizate facturile prezentate ca dovadă de către reclamante şi emise pe numele altei persoane, respectiv a societăţii-mamă a acestora, precum şi alte facturi care au menţiunile alterate; de asemenea, instanţa de apel şi cea de fond au ignorat faptul că în probatoriul administrat nu există dovezi (fişe de timp) care să ateste numărul de ore prestat de avocaţi şi tipul de activitate, deşi sarcina probei revenea reclamantelor; că, deşi redactarea şi semnarea motivelor de apel şi reprezentarea pentru susţinerea apelului şi, ulterior a recursului promovate de reclamante nu este o activitate necesară, Judecătoria Suceava l-a obligat nelegal la plata unor onorarii care au fost achitate pentru promovarea apelului şi recursului reclamantelor, ambele respinse; că, instanţa de fond era obligată să verifice activităţile prestate efectiv de către avocaţi şi plătite în consecinţă de fiecare reclamantă în parte şi, având în vedere că reclamantele au promovat apel şi recurs deşi au câştigat în fond, prima instanţă era obligată să analizeze onorariul de avocat achitat de fiecare reclamantă în raport cu fiecare fază procesuală şi să aplice criteriile prev. de art. 274 alin. 3 Cod proc. civ. în raport cu fiecare onorariu din faza respectivă; că, hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 1088 Cod civil, întrucât a fost obligat la plata unei dobânzi legale în raport cu debitul principal care a fost stabilit cu încălcarea art. 274 alin. 3 Cod proc. civ. şi art. 1169 Cod civil şi având în vedere că debitul principal nu a fost stabilit în raport cu dispoziţiile legale aplicabile, nu datorează dobânda aferentă.
Curtea de Apel Suceava prin decizia civilă nr. 8944 din 31 octombrie 2013 a admis recursul şi casând decizia civilă nr. 258 din 25 octombrie 2012 a Tribunalului Suceava a trimis cauza pentru rejudecarea apelului, reţinând în esenţă că tribunalul nu a analizat o serie de motive de apel, situaţie care echivalează cu necercetarea fondului.
În rejudecare dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Suceava la data de 25 noiembrie 2013, sub nr. 6664/3/2010*.
Prin decizia nr. 56 din 29 ianuarie 2014, Tribunalul Suceava – secţia civilă, a admis apelul formulat de pârâtul A. A. împotriva sentinţei civile nr. 4503 din 14 octombrie 2011 pronunţată de Judecătoria Suceava în dosarul civil nr. 6664/3/2010 – reclamante intimate fiind SC F. L. SA Paris şi SC L R.SA, a modificat sentinţa şi admiţând în parte acţiunea, a obligat pârâtul să achite reclamantelor suma de 18.409,93 euro cheltuieli de judecată.
Totodată, a respins cererea privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată din prezenta cauză şi a obligat intimatele să achite apelantului suma de 6300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că obligația unei instanțe de a motiva hotărârea judecătorească, în sensul dispozițiilor art. 261 pct. 5 C.proc.civ. nu trebuie interpretată în termeni absoluți în sensul că instanța învestită ar fi ținută să ofere o argumentație corespunzătoare pentru fiecare dintre argumentele/contraargumentele invocate de părțile în litigiu; o hotărâre judecătorească este considerată a fi suficient motivată atunci când, grupând argumentele/contraargumentele părților, se constată că judecătorul a examinat și a oferit o motivare îndestulătoare pentru fiecare dintre chestiunile puse în discuție.
Transpunând principul anterior enunțat asupra pricinii de față, a constatat tribunalul că, deși a analizat majoritatea criticilor pârâtului, totuși judecătorul fondului a omis a expune în considerentele hotărârii contestate care au fost motivele pentru care a apreciat că nu sunt fondate apărările pârâtului privind următoarele aspecte:
-emiterea facturilor seria B MCD nr. 7145723, 7145871, seria BXJA nr. 1655354, 1655732, 1655869, 1655809, 1656066, 1656208, 1656456, 1656494, 1656625, 1656917, seria BXJS nr. 5448264 pe numele altei societăți decât reclamantele, anume societatea-mamă, inexistența oricărui calcul care să conducă la suma pretinsă prin acțiune,
-înștiințările de creditare a contului emise de ABN-Amro Bank Romania depuse de reclamante indică transferul unor sume de bani în euro ce nu corespunde cu sumele facturate în lei,
-caracterul nenecesar al cheltuielilor efectuate în faţa instanţei de fond, având în vedere că s-au recunoscut cheltuieli de judecată fiecăreia dintre reclamante deşi au beneficiat de o apărare comună,
-caracterul nenecesar al cheltuielilor efectuate pentru redactarea și susținerea motivelor de apel, respectiv recurs ale reclamantelor.
Ca atare reținând ca fiind întemeiate criticile astfel motivate, în privința primului dintre motivele de apel anterior enumerate, privind caracterul real al sumelor pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată, tribunalul a constatat că împrejurarea emiterii facturilor seria B MCD nr. 7145723, 7145871, seria BXJA nr. 1655354, 1655732, 1655869, 1655809, 1656066, 1656208, 1656456, 1656494, 1656625, 1656917, seria BXJS nr. 5448264 pe numele societăți-mamă este lipsită de semnificație probatorie sub aspectul pretins de apelantul-pârât odată ce, fiind menționat în cuprinsul fiecărei facturi nr. de dosar la care se referă plata, în contextul în care societățile reclamante fac parte din același concern, este fără dubiu faptul că plățile vizează servicii de specialitate prestate de societatea de avocați în fața instanței învestită cu soluționarea pricinii respective.
În plus, astfel cum just au subliniat intimatele, făcând trimitere la dispozițiile art. 1093 din C.civ. 1864 în vigoare la data respectivă, plata se poate efectua, în mod valabil, de orice persoană interesată ori neinteresată.
Prin urmare, criticile vizând caracterul real al sumelor pretinse pentru faza judecății la fond în cadrul dosarului nr.2436/3/2004 al Tribunalului București nu sunt fondate.
În privința mențiunilor alterate ale facturilor seria BXJA nr. 1655141, 1655201, 1655354, 1655141 a constatat tribunalul că, chestiunea respectivă a fost pusă în discuția contradictorie a părților în fața instanței de fond la termenul din data de 24.02.2011 prin urmare constatând că instanța de fond a examinat criticile apelanului-pârât privind veridicitatea facturilor respective, procedând la confruntarea copiilor cu originalul, astfel că le-a acordat eficiența probatorie cuvenită, amplu motivată, fiind prin urmare neîntemeiată critica apelantului formulată sub acest aspect.
A mai reţinut tribunalul că, critica privind conformitatea sumelor datorate conform facturilor cu cele achitate conform mențiunilor din ordinele de plată este neîntemeiată în condițiile în care, dacă este real că SOCIETATEA DE AVOCAȚI N. N. D.K.P. a colaborat cu societatea L. și în alte situații, existența contractelor de asistență juridică și a facturilor coroborate cu plățile efectuate confirmă fără dubiu realitatea sumelor pretinse de reclamante în legătură cu soluționarea litigiului de față.
În ceea ce privește validitatea contractelor de asistență juridică, tribunalul a constatat că, astfel cum just a observat instanţa de fond, eventuala lipsă a menţiunii atestării identităţii clientului din contractele de asistenţă juridică ar putea, cel mult, să atragă nulitatea relativă a acestor contracte, prin raportare la interesul care este protejat de o astfel de prevedere legală, respectiv interesul individual al părţilor care semnează contractul de asistenţă juridică. Fiind o normă care protejează un interes individual, nulitatea actului juridic respectiv poate fi invocată numai de către persoana ocrotită de norma juridică interesată, anume clientul a cărui identitate nu a fost atestată. Or, faţă de aceste contracte de asistenţă juridică, apelantul este un terţ şi nu poate invoca nulitatea relativă.
În ceea ce privește caracterul necesar al sumelor pretinse de recurente și recunoscute de instanța de fond tribunalul a constatat că sunt parțial întemeiate criticile apelantului. Astfel, se constată că pentru etapa judecății în primă instanță la Tribunalul București reclamantele au solicitat iar instanța de fond admițând cererea a dispus obligarea apelantului-pârât la plata sumei de 18409 euro pentru reprezentarea L. R. .a sumei de 16851,93 euro pentru reprezentarea L. F., reținând în esență că, deși s-au făcut apărări comune în condițiile în care ambele societăți au încheiat separat contracte de asistență juridică cu aceeași societate de avocați, față de complexitatea cauzei, modul în care societatea de avocați a asigurat apărarea reclamantelor, sumele pretinse respectă cerința de a avea un cuantum rezonabil.
A constatat tribunalul că instanța de fond nu s-a preocupat să examineze în concret dacă apărările formulate pentru fiecare dintre cele două reclamante justifică acordarea de onorarii distincte, în cuantumul solicitat ci s-a limitat a concluziona, pentru toate cele trei etape procesuale că, deși apărările au fost comune, interesele comune ale părților au impus o astfel de abordare procesuală, ce s-a dovedit în final a fi eficientă.
Tribunalul a constatat că argumentația instanței de fond nu este întemeiată.
În fapt, reiese din actele dosarului Tribunalului București nr. 20436/3/2004, că intimatele-reclamante au depus o întâmpinare unică, atașată la fila 196 din vol. I și au beneficiat de reprezentare la majoritatea termenelor de judecată printr-un unic avocat din cadrul SCA N. N. D. K. P. – singurele excepții când s-au prezentat doi avocați fiind trei termene de judecată, anume: 28.02.2005, când s-a pus în discuție admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție, 19.09.2005 – când s-au pus în discuție unele cereri de probe și ultimul termen de judecată din data de 20.03.2006 când cei doi apărători prezenți pentru reclamantele din prezenta cauză au pus concluzii comune pe fondul cauzei. Se constată așadar că reclamantele-intimate au beneficiat în mod evident de o apărare unică – chiar și interogatoriul administrat apelantului-pârât a fost comun, au formulat concluzii scrise și orale comune pe tot parcursul procesului – în cauză fiind invocată și o excepție de neconstituționalitate și, în cea mai mare parte, au beneficiat ambele de un singur reprezentant în instanță.
În atare condiții, solicitarea de obligare a pârâtului la plata cu titlu de cheltuieli de judecată, a sumelor stabilite distinct, pentru fiecare dintre reclamante, în baza contractelor de asistență juridică încheiate separat, nu este întemeiată, suma pretinsă neavând caracter necesar și, cu atât mai puțin rezonabil, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, decât în limita a 18409,93 euro, atât cât s-a recunoscut pentru reprezentarea L. F.
În acest context și în aceste limite, argumentația instanței de fond cu privire la caracterul necesar și rezonabil al sumei pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată este fondată, criticile apelantului fiind nejustificate.
Cu referire la caracterul rezonabil al sumelor pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată în etapa judecății în fața instanței de fond a Tribunalului București, în limita recunoscută de 18409,93 euro, tribunalul a constatat că, în pofida criticilor apelantului, argumentația instanței de fond este temeinică și respectă cerințele legii, criteriile examinate de instanța de fond, anume valoarea obiectului pricinii, complexitatea cauzei prev de art. 274 alin. 3 C.proc.civ. fiind riguros examinate în coroborate cu cele prev. de art. 127 din Statutul profesiei de avocat, calificate ca fiind alte criterii pertinente, privind impactul litigiului în privința capitalului de imagine al reclamantelor (...), notorietatea societății de avocatură alese etc.
În atare condiții, concluzionând că probele furnizate au fost suficiente pentru a se stabili cuantumul onorariului recunoscut în sarcina pârâtului în cadrul cheltuielilor de judecată, tribunalul a apreciată ca nefondată critica apelantului privind omisiunea instanței de fond de a dispune asupra cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat pe baza Protocolului încheiat între Ministerul Justiției şi Uniunea Națională a Barourilor din România privind stabilirea onorariilor avocaților pentru asigurarea serviciilor de asistență juridică, în vigoare de la data de 01.12.2008. Se impune a se sublinia sub acest aspect că, făcând abstracție de chestiunile pur probatorii, argumentația intimatelor în sensul că Protocolul încheiat la data de 24.11.2008 şi care a intrat în vigoare la data de 24.11.2008 nu poate să fie aplicabil unor contracte de asistenţă juridică perfectate în perioada 2004-2007 este fondată.
Pentru etapa judecății în căile de atac, în apel, respectiv în recurs, a constatat tribunalul că astfel cum just critică apelantul, nu este întemeiată hotărârea instanței de fond care a recunoscut intimatelor-reclamante dreptul de a beneficia de cheltuielile de judecată efectuate, în condițiile în care nu doar apelul și recursul apelantului A. A. au fost respinse ci și cele promovate de reclamantele-intimate L.R.și L.F..
Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. 1 C.proc.civ. partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
În consecință, odată ce au fost respinse ambele apeluri, respective ambele recursuri, s-a reţinut că toate părțile au fost în culpă procesuală, în sensul că au demarat demersul judiciar, în căile de atac, iar acesta s-a dovedit a fi neîntemeiat, astfel că fiecare va suporta cheltuielile aferente, neexistând temei pentru a obliga la plată apelantul-pârât pentru cheltuielile efectuate de intimatele-reclamante în privința cărora, dacă se reține că au beneficiat de a apărare corespunzătoare, dat fiind că apelul, respectiv recursul părții potrivnice a fost respins ca nefondat, în egală măsură se poate reține că au promovat un apel și ulterior un recurs neîntemeiat, ambele respinse de instanță.
În atare condiții odată ce se constată că nu se poate reține culpa exclusivă a apelantului-pârât A. A. lipsind deci însuși fundamentul solicitării intimatelor-reclamante, devine inutil a se mai examina criticile apelantului-pârât privind caracterul nenecesar , respectiv nereal și nerezonabil al sumelor pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată pentru etapa recursului, respectiv a apelului .
În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. 1 C.proc.civ. tribunalul a respins cererea intimatelor privind obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată și, corespunzător, cererea apelantului cu acest obiect a fost admisă în parte, intimatele fiind obligate în solidar la plata către apelant a sumei de 6300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 6300 lei aferentă apelului, respectiv recursului. S-a respins ca nefondată cererea apelantului privind acordarea onorariului avocațial achitat pentru soluţionarea apelului anterior, respectiv a recursului. A constatat tribunalul că sumele pretinse cu titlu de onorariu de avocat în etapa apelului, respectiv a recursului nu pot fi recunoscute apelantului având în vedere că nu s-a probat caracterul lor real, în condițiile în care pentru suma de 5000 lei achitată de apelantul A. A. în temeiul facturii nr. 119/26.09.2012 conform menţiunilor extrasului de cont depus la instanţa de apel, în primul ciclu procesual, la termenul din data de 12.10.2012, filele 674-675 nu există nicio probă că factura respectivă a vizat serviciile profesionale prestate de Cabinetul de Avocat D. V. în această cauză (nu s-a depus factura pentru a se verifica dacă plata a vizat acest litigiu și nu alte prestații ale apărătorului), iar chitanța ataşată la fila 46 la dosarul de recurs menționează că plata ar fi fost efectuată de SC BAD SA, iar nu de recurentul A.A.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs A. A., criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, acesta a arătat că hotărârea pronunţată de Tribunalul Suceava este dată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, întrucât instanţa nu a examinat o parte a motivelor de apel pe care le-a formulat şi nu a stabilit întreaga situaţie de fapt din cauză, încălcând art. 129 alin. (5) din Codul de procedură civilă.
Instanţa de apel avea obligaţia legală de a analiza toate motivele de apel formulate şi care erau determinante pentru soluţionarea justă a cauzei, respectiv: inexistenţa calculului matematic care să indice coerent suma totală pretinsă prin acţiune (motivul 1), omisiunea instanţei de fond de a lămuri toate faptele (motivul 2); verificarea activităţilor prestate efectiv de către avocaţi şi plătite în consecinţă de fiecare reclamantă în parte (motivul 3), încălcarea de către prima instanţă a art. 1169 Cod civil şi lipsa probelor care să ateste că, pentru „redactarea întâmpinării şi reprezentare", reclamantele ar fi plătit o sumă anume (motivul 4).
Toate aspectele învederate prin motivele indicate de apel erau determinante pentru stabilirea situaţiei de fapt, a realităţii, necesităţii şi cuantumului exact al pretinselor cheltuieli de judecată constituite din onorariile de avocat.
De asemenea, a susţinut recurentul că hotărârea pronunţată de Tribunalul Suceava este insuficient motivată şi dată cu încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, întrucât instanţa nu a analizat o parte din motivele de apel.
În conformitate cu art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cu art. 261 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, instanţa de apel avea obligaţia să motiveze hotărârea răspunzând motivelor de apel pe care le-a formulat, că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care instanţa nu a analizat o parte din motivele de apel formulate.
De asemenea, hotărârea recurată este dată cu aplicarea greşită a art. 127 din Statutul profesiei de avocat, cu încălcarea art. 274 alin. (3) Cod pr. civ. şi a art. 1169 Cod civil, întrucât instanţa de apel a considerat că cheltuielile de judecată solicitate de reclamante pot fi acordate în baza unor criterii neprevăzute la art. 274 alin. (3) Cod pr. civ. şi fără ca ele să fie probate.
Instanţa de apel nu putea considera ca justificate cheltuielile solicitate de reclamante potrivit cu criteriile de la art. 127 din Statutul profesiei de avocat, întrucât aceste criterii se aplică în raporturile dintre avocat şi client. Tribunalul a considerat că „notorietatea" societăţii de avocatură care a reprezentat reclamantele în proces are relevanţă în cauză, însă acest criteriu nu putea fi aplicat în raport cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) Cod pr. civ. Instanţa nu putea stabili onorariul necesar şi rezonabil decât în raport cu „valoarea pricinii" şi „munca îndeplinită de avocat", aplicarea oricăror altor criterii fiind exclusă.
Cu alte cuvinte, partea poate stabili discreţionar şi subiectiv onorariul cu avocatul, la orice nivel, pe baza criteriului „notorietăţii societăţii de avocatură alese", însă aceste cheltuieli nu pot fi impuse părţi adverse decât în limitele prevăzute de art. 274 alin. (3) Cod pr. civ.
La dosarul cauzei nu se află probe care să demonstreze „notorietatea societăţii de avocatură alese", astfel că hotărârea este dată cu încălcarea art. 1169 Cod civil.
Instanţa de apel a ignorat şi Protocolul încheiat între Ministerul Justiţiei (113928/2008) şi Uniunea Naţională a Barourilor din România (1693/2008) privind stabilirea onorariilor avocaţilor pentru furnizarea serviciilor de asistenţă juridică, încheiat la 24.11.2008 şi în vigoare de la data de 01.12.2008, considerând că acesta nu ar fi fost aplicabil unor contracte încheiate în perioada 2004-2007. Instanţa de apel a ignorat însă aspectul că acest protocol a fost invocat ca reper pentru aprecierea rezonabilităţii onorariilor cerute, fiind relevant din perspectiva diferenţei enorme între cuantumul onorariilor prevăzute în protocol şi cele cerute de pârâtele-intimate.
Instanţa de apel arată în pagina 22 a hotărârii că pârâtele au fost reprezentate la câteva termene de doi avocaţi. Aşa fiind, instanţa trebuia să reţină şi de această dată caracterul nerezonabil al cheltuielilor. După cum s-a arătat în jurisprudenţă, munca avocatului poate să fie nerezonabilă atunci când partea apelează la mai mulţi avocaţi pentru cercetarea speţei, în mod succesiv sau concomitent, ori atunci când angajează mai mulţi avocaţi pentru activităţile care trebuie realizate. Raportat la actele îndeplinite de avocaţi, nimic nu justifică apărarea prin doi avocaţi, fapt reţinut chiar de instanţă în hotărâre, considerând că apărarea a fost unică şi comună. Cu toate acestea, a considerat că onorariile au avut un cuantum rezonabil, fără o motivare legală sau convingătoare.
Hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 127 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, întrucât lipsa atestării identităţii clientului duce la concluzia că activităţile avocaţiale prestate de avocaţi nu au fost unele cunoscute şi acceptate de către client la momentul prestării lor, nefiind considerate indispensabile de client.
Instanţa omite să observe că motivul de apel invocat se referea la caracterul necesar al cheltuielilor solicitate cu titlu de onorariu de avocat şi nu la realitatea acestora. Tribunalul motivează neconvingător soluţia pronunţată, arătând că lipsa atestării identităţii clientului din contractele de asistenţă juridică ar avea ca efect o nulitate relativă a contractului, care putea fi invocată de client. Cu toate acestea, instanţa de apel a omis să observe că onorariul stabilit în astfel de condiţii nu putea fi privit ca necesar, respectiv „indispensabil din perspectiva sa spre a obţine serviciul avocatului ca garanţie a succesului său." Din probele administrate rezultă că nu reclamantele, ca clienţi, au stabilit onorariul, ci avocatul, iar reclamantele au ratificat contractul abia după terminarea procesului. Prin urmare, instanţa de apel a reţinut greşit caracterul necesar al cheltuielilor solicitate cu titlu de onorariu de avocat.
De asemenea, a susţinut recurentul, hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 1169 Cod civil, fiind pronunţată fără analiza corespunzătoare a probelor din dosar, care infirmau atât cuantumul cât şi realitatea şi necesitatea cheltuielilor de judecată.
Instanţa de apel nu a analizat nici ea ştiinţific probele administrate în cauză, deşi prin motivele de apel a criticat şi acest aspect. La dosarul cauzei nu există nici un fel de calcul, bazat pe sumele din facturile depuse de reclamante, care să indice coerent suma totală pretinsă prin acţiune.
Instanţa de apel, ca şi cea de fond, a ignorat complet faptul că în probatoriul administrat nu există nici un fel de probă care să ateste numărul de ore prestat de avocaţi şi tipul de activitate prestat pentru reclamante, deşi contractele de asistenţă juridică depuse de reclamantele-intimate prevăd că onorariile se determinau pe baza unor „tarife orare", care sunt menţionate în anexele la contract.
Nu există nicio dovadă care să indice că strict pentru „redactarea întâmpinării şi reprezentarea" clientul respectiv ar fi plătit o sumă anume, aşa cum nu există o dovadă similară nici pentru celelalte sume care ar fi fost plătite pentru activităţi determinate. Or, potrivit art. 1169 Cod civil, reclamantele aveau sarcina probei pentru a determina activităţile avocaţiale prestate şi onorariul corespunzător respectivelor activităţi determinate .
Instanţa era obligată să se raporteze la activităţile prestate efectiv de către avocaţi şi plătite în consecinţă de fiecare reclamantă în parte. Neprocedând în acest mod, instanţa nu a ţinut cont de prevederile art. 274 alin. (3) Cod pr. civ. şi nici de cele ale art. 1169 Cod civil care impuneau proba realităţii, necesităţii şi caracterului rezonabil al cheltuielilor solicitate care trebuiau raportate la activităţile efectiv prestate şi tarifate orar.
Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei recurate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi a motivelor de recurs invocate, Curtea constată întemeiat recursul pentru cele ce urmează:
Cu referire criticile invocate în recurs, vizând încălcarea dreptului la un proces echitabil cât şi a disp. art. 129 al. 5 C.Proc.Civ. întrucât hotărârea pronunţată de Tribunalul Suceava este insuficient motivată şi dată cu încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, iar pe de altă parte instanţa nu a examinat o parte a motivelor de apel pe care le-a formulat şi nu a stabilit întreaga situaţie de fapt din cauză , Curtea subliniază că, în conformitate cu dispoziţiile imperative cuprinse în art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. În acest sens, jurisprudenţa a statuat că în caz de casare cu trimitere, instanţa care urmează să rejudece trebuie să procedeze numai în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare, pentru rest cauza intrând în puterea lucrului judecat.
Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par.1 din Convenţia Europeană Drepturilor Omului, include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa( cauza Albina împotriva României).
Or, după cum rezultă cu evidenţă din considerentele deciziei apelate, urmare a casării cu trimitere spre rejudecare instanţa, conformându-se indicaţiilor primite prin decizia de casare, a identificat, analizat şi răspuns fiecărui motiv de apel în parte.
Astfel, instanţa de apel a arătat cât priveşte caracterul real al sumelor că este lipsită de semnificaţie probatorie împrejurarea emiterii facturilor pe numele societăţii mamă, întrucât în cuprinsul fiecărei facturi este menţionat numărul dosarului la care se referă plata, iar societăţile fac parte din acelaşi concern, cât priveşte menţiunile alterate ale facturilor s-a precizat că urmare a confruntării s-a constatat că acestea corespund cu originalele iar privitor la conformitatea sumelor datorate cu cele achitate s-a reţinut că societatea de avocatură a colaborat şi în alte situaţii cu societatea Lafarge aşa încât existenţa contractelor de asistenţă juridică şi a facturilor coroborate cu plăţile efectuate confirmă fără dubiu realitatea sumelor pretinse.
Deasemeni, instanţa de apel, făcând trimitere la probatoriul administrat în cauză a analizat şi argumentat amplu criticile apelantei vizând caracterul necesar şi rezonabil al sumelor pretinse cu titlu de onorariu de către reclamante .
Prin urmare, constatând că decizia recurată corespunde cerinţelor art. 261 al. 5 C.Proc.Civ cuprinzând motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, susţinerile din recurs vizând neanalizarea probatoriului administrat în cauză respectiv insuficienta motivare a hotărârii recurate apar ca fiind neîntemeiate şi nu pot fi primite.
Neîntemeiată este şi critica din recurs privind încălcarea art. 127 al. 2 din Statutul Profesiei de Avocat dată fiind lipsa menţiunii atestării identităţii clientului din contractele de asistenţă juridică.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, fiind o normă juridică ce protejează un interes individual, nulitatea actului juridic poate fi invocată numai de către persoana ocrotită şi anume clientul a cărui identitate nu a fost atestată iar pe de altă parte, lipsa acestei menţiuni nu conduce de plano la concluzia caracterului nenecesar al cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat solicitate de reclamante.
Deasemeni, fără relevanţă în recurs este şi susţinerea că instanţa de apel în mod nelegal a ignorat Protocolul încheiat între Ministerul Justiţiei (113928/2008) şi Uniunea Naţională a Barourilor din România (1693/2008) privind stabilirea onorariilor avocaţilor pentru furnizarea serviciilor de asistenţă juridică, încheiat la 24.11.2008, protocol invocat ca reper pentru aprecierea rezonabilităţii onorariilor cerute, această apreciere trebuind a fi făcută de către instanţă exclusiv prin prisma disp. art. 274 al. 3 C.Proc.Civ..
În ce priveşte critica privind aplicarea greşită a art. 127 din Statutul profesiei de avocat şi încălcarea art. 274 alin. (3) Cod pr. civ. constată Curtea că este întemeiată.
Potrivit prevederilor art. 274 C.pr.civ. partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată. La baza obligaţiei de restituire stă culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.
Însă, prevederile art. 274 alin. 3 recunosc instanţei dreptul de a cenzura cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat, ori de câte ori va constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Dispoziţiile art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă au menirea de a sancţiona exercitarea abuzivă a dreptului de a obţine despăgubiri, prin convenirea între avocat şi client a unor onorarii în mod vădit disproporţionate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării.
Prin aplicarea prevederilor art. 274 alin. 3 C.pr.civ. instanţa nu intervine în contractul de asistenţă juridică dintre avocat şi client, care se menţine în integralitate, (drept urmare, clientul va plăti avocatului onorariul cuvenit), ci doar apreciază în ce măsură onorariul stabilit de partea care a avut câştig de cauză trebuie suportat de partea adversă, ţinând seama de natura şi complexitatea prestaţiei avocatului acestuia, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa CEDO care a statuat că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli, în temeiul art. 274 C.pr.civ., decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.
Or, după cum se desprind din disp art. 274 al. 3 C.Proc.Civ. mai sus menţionat, criteriile în funcţie de care instanţa apreciază asupra cuantumului onorariului de avocat ce trebuie suportat de partea căzută în pretenţii sunt „ valoarea pricinii” şi „ munca îndeplinită de avocat”, orice alt criteriu fiind exclus.
În speţă, ambele instanţe, de fond şi de apel, făcând trimitere la disp. art. 127 din Statutul Profesiei de Avocat şi apreciind asupra caracterului rezonabil al onorariului, au reţinut alături de criteriile arătate de art. 274 al. 3 .Proc.Civ. şi criteriul impactului litigiului asupra capitalului de imagine al societăţii de avocatură precum şi notorietatea acesteia.
Criteriile prevăzute la art. 127 din Statutul profesiei de avocat apreciază Curtea că sunt aplicabile în raporturile dintre avocat şi clientul său şi nu pot fi avute în vedere la stabilirea onorariului de avocat ce se impune a fi suportat de către partea căzută în pretenţii, astfel că decizia apelată a fost dată cu încălcarea legii, situaţie ce atrage incidenţa art. 304 pct. 9 C.Proc.Civ..
Determinarea onorariului de avocat care trebuie suportat de partea căzută în pretenţii se va face prin raportare exclusiv la cele două criterii arătate de art.274 al. 3 C.proc.Civ. Or, cu referire la valoarea pricinii se observă din actele şi lucrările dosarului că valoarea litigiului ce s-a purtat între părţi începând cu anul 2004 a fost de 333 316 ron .
Cea de a doua condiţie „munca îndeplinită de avocat” este direct proporţională cu complexitatea cauzei or, rezultă din studiul dosarului că pârâtul A. A. a investit instanţa cu o acţiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe disp. art. 998-999 C.Civ., faţă de care pârâţii ( reclamanţii în prezenta cauză) au depus o întâmpinare unică, atașată la fila 196 din vol. I şi au formulat apărări pe Ordonanţa nr. 22/2003 privind piaţa de capital, invocând o serie de excepţii respinse de către instanţa de fond care a reţinut în final în motivarea soluţiei de respingere a acţiunii formulate de A. A. că pretenţiile acestuia, derivând dintr-un contract şi nu dintr-o faptă ilicită , trebuiau a fi valorificate printr-o acţiune izvorând din contract şi nu în cadrul unei acţiuni întemeiată pe răspunderea civilă delictuală..
Deasemeni, se constată că reclamantele au beneficiat de reprezentare la majoritatea termenelor de judecată printr-un unic avocat din cadrul SCA N. N. D. K. P. – singurele excepții când s-au prezentat doi avocați fiind trei termene de judecată, anume: 28.02.2005, când s-a pus în discuție admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție, 19.09.2005 – când s-au pus în discuție unele cereri de probe și ultimul termen de judecată din data de 20.03.2006 când cei doi apărători prezenți pentru reclamantele din prezenta cauză au pus concluzii comune pe fondul cauzei. Așadar reclamantele-intimate au beneficiat în mod evident de o apărare unică – chiar și interogatoriul administrat apelantului-pârât a fost comun, au formulat concluzii scrise și orale comune pe tot parcursul procesului – în cauză fiind invocată și o excepție de neconstituționalitate și, în cea mai mare parte, au beneficiat ambele de un singur reprezentant în instanță, astfel că în mod just instanţa de apel a reţinut că nu se justifică solicitarea de obligare la plata cu titlu de cheltuieli de judecată, a sumelor stabilite distinct, pentru fiecare dintre reclamante, în baza contractelor de asistență juridică încheiate separat, suma pretinsă neavând caracter necesar și, cu atât mai puțin rezonabil, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Pentru etapa judecății în căile de atac, în apel, respectiv în recurs, constată Curtea că în mod corect a reţinut instanţa de apel că nu este întemeiată cererea intimatelor-reclamante de a beneficia de cheltuielile de judecată efectuate, în condițiile în care nu doar apelul și recursul apelantului A. A. au fost respinse ci și cele promovate de reclamantele-intimate L R. și L.F. Odată ce ambele apeluri au fost respinse, respectiv ambele recursuri, toate părţile au fost în culpă procesuală, în sensul că au demarat un demers judiciar care s-a dovedit neîntemeiat, astfel că se impune ca fiecare să suporte cheltuielile aferente.
Faţă de aceste aspecte, constatând că practic cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat sunt aferente judecăţii în fond, întrucât căile de atac promovate de pârâte au fost respinse, iar pe de altă parte văzând că instanţa de fond a respins acţiunea reclamantului A. A. pentru alte considerente decât cele invocate prin apărările făcute de către pârâte, apreciind asupra volumului de muncă depus de către avocaţi dar şi prin raportare la valoarea pricinii Curtea constată că pretenţiile reclamantelor sunt întemeiate, având caracter necesar şi rezonabil doar în limita sumei de 10 000Euro şi nu în limita sumei de 18 409 Euro, cât a stabilit instanţa de apel prin raportare şi la impactul litigiului în privința capitalului de imagine al reclamantelor şi notorietatea societății de avocatură alese, criterii neprevăzute de art. 274 al. 3 C.Proc.Civ.
Pe cale de consecinţă, în temeiul art 304 pct. 9 C.Proc.Civ raportat la art. 312 al.3 C.Proc.Civ. se va admite recursul şi se va modifica în parte decizia nr. 56 din 29.01.2014 a Tribunalului Suceava în sensul că, menţinând dispoziţia de admitere a apelului pârâtului şi de admitere în parte a acţiunii reclamantelor Curtea va obliga pârâtul A. A. să plătească reclamantelor suma de 10.000 Euro cu titlu de cheltuieli de judecată ( în loc de 18.409,93 Euro) şi va obliga reclamantele intimate la plata către pârâtul recurent a sumei de 1621,05 lei cheltuieli de judecată din recurs, reprezentând taxa judiciară de timbru.
Totodată se vor menţine restul dispoziţiilor deciziei recurate ce nu sunt contrare prezentei.
Tribunalul Dâmbovița
Cheltuieli de judecată. Onorariu de apărător
Tribunalul București
Cauză de nepedepsire. Aplicarea legii penale în timp. Modificicări legislative apărute între data închiderii dezbaterilor şi data pronunţării hotărârii
Tribunalul Hunedoara
Plangere 278 Cpp Lg 51/1995
Curtea de Apel Târgu Mureș
Condiţiile exercitării profesiei de avocat
Tribunalul Argeș
Pentru a consulta jurisprudenţa instanţei, accesaţi site-ul http://www.justitie-ag.ro/tr_ag/practica_instanta.asp