Cheltuieli de judecată solicitate pe cale separată, după soluționarea unei plângeri contravenționale

DREPT PROCESUAL CIVIL

Cheltuieli de judecată solicitate pe cale separată, după soluționarea unei plângeri contravenționale

- art. 451 - 453 Cod procedură civilă

- Decizia nr. 59/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Plângerea contravențională a fost admisă urmare a depunerii actelor de proveniență a mărfii în fața instanței de fond, comunicate cu recurentul, care cu toate acestea s-a opus admiterii acesteia, a și declarat apel împotriva soluției pronunțate de instanța de fond, fiind astfel în culpă procesuală evidentă.

Admiterea plângerii contravenționale, declararea căii de atac împotriva sentinței pronunțate a generat pierderea procesului de către recurent și implicit aplicarea în speță a prevederilor art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, aspecte corect reținute de ambele instanțe.

Curtea de Apel Oradea – Secția I-a civilă

Decizia nr. 341 din 24 octombrie 2019

Prin Sentința civilă nr. (...) din data de 05.07.2018 a Judecătoriei (...), instanța de fond a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul (R) (...), în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră (...).

A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.000 de lei reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, efectuate în dosarul nr. (...)/(...)/2017 Judecătoriei (...) în faza procesuală a apelului.

A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 75 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în prezenta cauză constând în taxă de timbru.

S-au respins în rest pretențiile formulate de reclamant ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:

Prin sentința civilă nr. (...)/2018 pronunțată de Judecătoria (...) în dosarul nr. (...)/(...)/2017 (filele 11-12), a fost admisă plângerea contravențională formulată de petentul (R) (...) în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră (...), fiind anulat procesul verbal de contravenție seria K nr. (...)/12.02.2017.

În vederea reprezentării reclamantului în fața primei instanțe, acesta a încheiat cu Cabinet de Avocat (...) și Cabinet de Avocat (...) contractul de asistență juridică nr. (...)-(...)/23.02.2017 (fila 10) în schimbul unui onorariu de 2000 de lei. Reclamantul a achitat această sumă, astfel cum rezultă din chitanțele nr. (...)/23.02.2017 și nr. (...)/23.02.2017 (filele 6 și 7).

Prin decizia nr. (...)/A/CA/2017, pronunțată de Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/(...)/2017 (filele 13-15) a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. (...)/2017. În considerentele și dispozitivul acestei decizii s-a reținut că nu se vor acorda cheltuieli de judecată, acestea nefiind solicitate.

În vederea reprezentării reclamantului în fața instanței de apel, acesta a încheiat cu cabinet de avocat (...) contractul de asistență juridică nr. (...)/17.08.2017 (fila 9) în schimbul unui onorariu de 2000 de lei, sumă achitată de reclamant conform chitanței nr. (...)/17.08.2017 (fila 8).

S-a reținut că potrivit art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Aceste cheltuieli constau, printre altele, potrivit art. 451 alin. 1 Cod procedură civilă și în onorariile achitate avocaților.

Instanța a amintit că regimul acordării cheltuielilor de judecată este cârmuit de principiul disponibilității, ceea ce înseamnă că acestea vor fi acordate numai în măsura în care au fost solicitate. Dacă persoanele implicate într-un litigiu nu au solicitat cheltuieli de judecată în cadrul acelui proces, nimic nu se opune ca acestea să fie solicitate pe calea unei acțiuni separate.

Potrivit art. 452 Cod procedură civilă, partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu până la închiderea dezbaterilor. Contrar susținerilor pârâtului, instanța a constatat că dispozițiile art. 452 Cod procedură civilă reglementează regimul juridic al cheltuielilor de judecată solicitate printr-un petit accesoriu petitului principal al cererii de chemare în judecată, cu consecința că doar în această împrejurare dovada acestor cheltuieli trebuie făcută cel mai târziu până la închiderea dezbaterilor.

În situația în care nu au fost solicitate în cadrul acelui litigiu și cheltuieli de judecată, s-a reținut că nimic nu se opune ca partea care a câștigat procesul să solicite pe calea unei cereri de chemare în judecată separate obligarea părții care a pierdut procesul la plata acestora, cerere principală ce va fi supusă regulilor de competență, de probațiune și timbrare de drept comun.

Aceste aspecte, s-a constatat că au fost statuate și de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Deciziile nr. 19/2013 privind pronunțarea asupra recursului în interesul legii și Decizia nr. 59/2017 privind rezolvarea unor chestiuni de drept.

În atare situație și în condițiile în care s-a făcut dovada prestării serviciilor de consultanță juridică în dosarele mai sus menționate, s-a reținut că reclamantul este îndreptățit să recupereze aceste cheltuieli de judecată de la partea căzută în pretenții, respectiv de la pârât, iar a nega acest drept reclamantului ar echivala pe de o parte cu încălcarea dreptului acestuia de acces la justiție, iar pe de altă parte cu aplicarea greșită a legii.

S-a subliniat că fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții „care cade în pretenții”.

În speță, instanța a reținut că declanșarea litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. (...)/(...)/2017 al Judecătoriei (...) nu s-a datorat vreunei culpe procesuale a pârâtului, pentru argumentele expuse în continuare.

Din probele administrate în cauză a reieșit că reclamantul (R) (...) a fost sancționat contravențional de către pârât prin procesul verbal de contravenție nr. (...)/12.02.2017, în temeiul art. 1 lit. e) din Legea 12/1990 republicată, în sarcina contravenientului reținându-se că la data de 11.02.2017, în jurul orei 23:00, în urma controlului efectuat la PTF (...) s-a constatat că transporta un număr de 30 de telefoane mobile și o tabletă, fără a poseda niciun fel de document de proveniență.

Judecătoria (...), prin sentința menționată mai sus, a admis plângerea contravențională formulată de reclamant cu motivarea că acesta a prezentat în fața instanței documentele justificative pentru toate cele 30 de telefoane și laptopul transportat de contravenient, anulând procesul verbal de contravenție în temeiul Deciziei nr. 1/2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție într-un recurs în interesul legii. Totodată, s-a reținut de către instanță că toate facturile prezentate cuprind ștampila societății emițătoare, neexistând indicii pentru nevalabilitatea lor, martorul audiat confirmând deținerea de către petent a facturilor pentru toate bunurile confiscate.

Analizând conținutul Deciziei nr. 1/2001 menționate mai sus, s-a constatat că instanța supremă a reținut în considerentele hotărârii că ar fi inadmisibil ca persoana care a efectuat cu bună-credință acte sau fapte de comerț cu bunuri a căror proveniență este în mod vădit licită, dar care nu a avut posibilitatea prezentării documentelor de proveniență în momentul efectuării verificării, să nu mai poată justifica proveniența lor nici în fața instanței de judecată.

Contravenientul sancționat în temeiul art. 1 lit. e) din Legea 12/1990, s-a reținut că are posibilitatea de a prezenta și ulterior în fața instanței de judecată învestite cu plângerea contravențională formulată împotriva actului sancționator, documentele justificative pentru bunurile comercializate și cu privire la care nu a avut posibilitatea să le prezinte în momentul controlului agenților constatatori.

Cu toate acestea, instanța a arătat că potrivit dispozițiilor art. 1 lit. e) teza a doua din Legea 12/1990 ,,Documentele de proveniență vor însoți mărfurile, indiferent de locul în care acestea se află, pe timpul transportului, al depozitarii sau al comercializării. Prin documente de proveniență se înțelege, după caz, factura fiscală, factura, avizul de însoțire a mărfii, documentele vamale, factura externă sau orice alte documente stabilite prin lege”. Legiuitorul a instituit astfel obligativitatea ca documentele de proveniență să însoțească mărfurile, „indiferent de locul în care acestea se află, pe timpul transportului, al depozitării sau al comercializării”.

Având în vedere aceste aspecte, instanța de fond a reținut că declanșarea litigiului ce a format obiectul dosarului nr. (...)/(...)/2017 înregistrat pe rolul Judecătoriei (...) s-a datorat culpei reclamantului, care nu și-a îndeplinit obligația legală de a deține documentele de proveniență a bunurilor transportate pe timpul transportului. Astfel, pârâtul nu deține nicio culpă pentru faptul că reclamantul a fost nevoit ulterior să se adreseze instanței de judecată pentru a dovedi că deține în realitate documente de proveniență pentru bunurile confiscate și că nu se impune sancționarea sa contravențională și confiscarea bunurilor respective.

Faptul că persoana sancționată contravențional are posibilitatea, conform deciziei Curții Supreme de Justiție, să prezinte ulterior documentele justificative în fața instanței de judecată și să obțină anularea procesului verbal de contravenție și restituirea bunurilor confiscate, nu poate duce la concluzia că poate fi ignorată obligația instituită în cuprinsul art. 1 lit. e) teza a doua din Legea 12/1990 privind deținerea de către comerciant pe parcursul transportului a documentelor justificative a mărfurilor. Or, declanșarea litigiului în fața instanței de judecată s-a datorat tocmai din această cauză, a nesocotirii de către reclamant a acestei obligații legale.

În concluzie, s-a reținut că declanșarea litigiului în fața Judecătoriei (...) s-a datorat culpei exclusive a reclamantului, cheltuielile de judecată efectuate în fața instanței de fond neputând fi puse în sarcina pârâtului.

Totodată, instanța a arătat că, așa cum în mod corect pârâtul a susținut în cuprinsul întâmpinării, cheltuielile efectuate de reclamant cu soluționarea plângerii contravenționale, în primul ciclu procesual, nu puteau fi evitate prin recunoașterea de către acesta a pretențiilor reclamantului conform dispozițiilor art. 454 Cod procedură civilă. Având în vedere că documentele justificative invocate de reclamant au fost prezentate ulterior controlului efectuat de agenții constatatori și aplicării sancțiunii contravenționale, se impunea efectuarea de către instanța de judecată a unei cercetări judecătorești pentru a se verifica dacă aceste documente sunt valabile și dacă acestea existau la data faptei contravenționale și nu au fost întocmite ulterior de contravenient pro causa.

În consecință, s-a reținut că instanța a respins ca neîntemeiată solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 2000 lei constând în cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. (...)/(...)/2017 al Judecătoriei (...), în fața instanței de fond.

Referitor la cheltuielile de judecată efectuate de reclamant în a doua fază procesuală, în fața Tribunalului (...), instanța le-a apreciat ca fiind parțial întemeiate.

Astfel, s-a reținut că declanșarea celui de-al doilea ciclu procesual s-a datorat pârâtului, care a formulat apel împotriva sentinței primei instanțe, apel respins însă ca nefondat de către Tribunalul (...). Având în vedere că cererea de apel formulată de pârât a fost respinsă ca nefondată, susținerile acestuia dovedindu-se a fi neîntemeiate, instanța a reținut că acestuia îi revine culpa procesuală pentru cheltuielile efectuate de reclamant în această fază procesuală.

Totodată, s-a constatat că instanța nu a putut reține susținerea pârâtului în sensul că prin inserarea mențiunii „Fără cheltuieli de judecată” în cuprinsul dispozitivului deciziei, tribunalul s-a pronunțat asupra acestora în sensul neacordării lor, existând astfel un impediment în acordarea cheltuielilor pe cale separată. Așa cum s-a menționat în considerentele hotărârii, nu au fost acordate cheltuieli de judecată pe motiv că acestea nu au fost solicitate de către reclamant.

Având în vedere că tribunalul nu a fost învestit cu o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată, s-a concluzionat că acesta nu s-a pronunțat asupra temeiniciei unor astfel de cheltuieli efectuate de reclamant, mențiunea din hotărâre ,,fără cheltuieli de judecată” având doar semnificația că s-a luat act de către instanță că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată în acea cauză. Astfel, s-a reținut că nu există niciun motiv pentru care reclamantul să nu poată solicita ulterior pe cale separată cheltuielile de judecată efectuate în acel litigiu.

Ar fi constituit un astfel de impediment dacă reclamantul ar fi solicitat cheltuieli de judecată, iar instanțele care au soluționat litigiul respectiv s-ar fi pronunțat și asupra acestora, caz în care ar fi intervenit autoritatea de lucru judecat. Totodată, instanța a apreciat că nu prezintă importanță împrejurarea că astfel de cheltuieli nu au fost solicitate în dosarul în care au fost efectuate sau că instanța nu a menționat expres în cuprinsul dispozitivului că acestea vor fi solicitate pe cale separată, dreptul reclamantei la recuperarea cheltuielilor neputând fi condiționat de o astfel de mențiune.

În ceea ce privește critica pârâtului referitoare la cuantumul excesiv al sumelor solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat în faza procesuală a apelului, instanța a constatat că aceasta este întemeiată.

Instanța a arătat că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

Realitatea cheltuielilor ține de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă și indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia și concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obține serviciul avocatului în funcție de calitatea acestuia, considerată ca o garanție a succesului său.

În ceea ce privește caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată, prima instanță a reținut că potrivit art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă „Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său”.

Caracterul rezonabil al cheltuielilor semnifică faptul că, în raport cu natura activității efectiv prestate, complexitatea, riscul implicat de existența litigiului și/sau reputația celui care acordă asemenea servicii, ele să nu fie exagerate.

Potrivit art. 127 alin. 3 lit. a) și b) din Statutul profesiei de avocat, adoptat prin Hotărârea UNBR nr. 64/2011, „Stabilirea onorariilor avocatului depinde de fiecare dintre următoarele elemente: a) timpul și volumul de muncă solicitată pentru executarea mandatului primit sau a activității cerute de client; b) natura, noutatea și dificultatea cazului”.

De asemenea, conform art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă „Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea nici un efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său”.

Instanța a reținut că, prin Decizia nr. 401/14.07.2005, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a art. 274 alin. 3 din Vechiul Cod civil (care prevedea, de asemenea, dreptul judecătorilor de a micșora onorariile avocaților, în cadrul cheltuielilor de judecată) și a decis că “instanța are dreptul de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse”.

De asemenea, s-a arătat că, în practica judecătorească s-a decis că “instanța poate majora sau micșora nu onorariul avocatului, ci suma pe care o va include în cheltuielile de judecată cu titlu de onorariu de avocat” (Decizia comercială nr. 4930/25.09.2001 pronunțata de Curtea Suprema de Justiție).

Totodată, s-a reținut că în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că “cheltuielile de judecată urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil” (hotărârea nr. 20/2007 în cauza Iosif și alții împotriva României, art. IV lit. B punctul 102, publicată în Monitorul Oficial nr. 561/24.07.2008).

Față de cele expuse, și având în vedere criteriile de evaluare a caracterului rezonabil/proporțional al cheltuielilor de judecată prevăzute în art. 451 Cod procedură civilă, instanța a apreciat că onorariul de avocat în cuantum de 2000 lei solicitat de reclamant pentru serviciile de asistență juridică prestate în faza apelului este vădit disproporționat în raport cu activitatea efectivă desfășurată de avocat, circumstanțele cauzei, complexitatea cauzei, precum și timpul și volumul de muncă necesare pentru executarea mandatului.

Instanța a reținut că obiectul litigiului nu a fost de o complexitate deosebită, fiind reprezentat de o plângere contravențională ce nu ridica probleme de drept deosebite sau administrarea unui probatoriu complex.

Totodată, soluționarea cererii de apel a presupus un singur termen de judecată, nefiind administrate probe noi, apelul fiind soluționat de către instanța de control judiciar pe baza înscrisurilor depuse la dosar depuse în fața instanței de fond.

De asemenea, în fața instanței de apel nu au fost ridicate de către părți alte probleme de drept, întâmpinarea depusă de reclamant conținând în esență doar reiterarea sumară a aspectelor învederate și în cuprinsul plângerii contravenționale.

S-a mai constatat că potrivit hotărârii UNBR nr. 272/2017, onorariul minimal stabilit pentru o acțiunile având ca obiect plângere contravențională a fost stabilit la suma de 600 lei.

Având în vedere toate aceste considerente, instanța a apreciat că cererea reclamantului este parțial întemeiată, admițând în parte acțiunea, obligând în consecință pârâtul la plata sumei de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamant cu asistența juridică în faza procesuală a apelului în dosarul nr. (...)/(...)/2017 al Tribunalului (...).

S-a apreciat că această soluție nu contravine dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 51/1995, potrivit cărora contractul dintre avocat și clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ al statului, întrucât nu se intervine în contractul de asistență judiciară, care își produce pe deplin efectele între părți, ci doar se apreciază în ce măsură onorariul părții îndreptățite trebuie suportat de partea care a pierdut, față de mărimea pretențiilor, de complexitatea cauzei și munca efectiv prestată de avocat.

Instanța a subliniat că această reducere operează doar cu privire la suma ce va fi inclusă în cheltuielile de judecată și pe care pârâtul va fi obligată să o plătească reclamantei cu acest titlu, neavând niciun efect asupra raporturilor dintre reclamantă și avocatul său.

În aceeași ordine de idei, instanța a apreciat că această reducere a cheltuielilor de judecată prin diminuarea onorariului avocatului nu afectează în vreun fel dreptul reclamantului la apărare, potrivit art. 6 CEDO, însă așa cum a reținut și instanța europeană, orice drept trebuie exercitat cu bună-credință, în limitele sale interne și externe și nu trebuie să conducă la prejudicierea altor persoane.

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate în prezenta cauză de către reclamant, s-a reținut că prin Decizia nr. 59/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru dezlegarea unor chestiuni drept s-a stabilit că „în cauzele având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pretenției constând în cheltuielile de judecată generate de un alt litigiu soluționat definitiv, dispozițiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă rămân aplicabile”. În considerentele acestei decizii s-a mai reținut că ,,întocmai ca în orice alt proces, în care judecătorii acordă părții care a câștigat procesul rambursarea cheltuielilor de judecată doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil, și în cazul litigiilor analizate instanța de judecată este în drept să aprecieze asupra cheltuielilor provocate de actualul proces și să oblige pârâtul la suportarea lor în aceleași condiții, așa după cum partea care a căzut în pretenții poate beneficia de clemența legii dacă are conduita reglementată de dispozițiile art. 454 din Codul de procedură civilă.

Având în vedere aceste aspecte, faptul că pârâtul s-a împotrivit admiterii acțiunii formulate de reclamant, că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 285 lei reprezentând taxă de timbru, că acesta a achitat taxa de timbru în prezenta cauză potrivit chitanței depuse la fila 19 și că acțiunea formulată a fost admisă în parte, instanța a obligat pârâtul la plata către reclamant, în temeiul art. 451 - art. 453 Cod procedură civilă, a cheltuielilor de judecată efectuate în prezentul litigiu constând în taxă de timbru, proporțional cu pretențiile dovedite ca temeinice, mai exact suma de 75 lei, calculată conform art. 3 din OUG 80/2013.

Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de apel apelantul (R) (...), solicitând admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței civile nr. (...)/2018, pronunțată de Judecătoria (...) în dosar nr. (...)/(...)/2018 la data de 05.07.2018 și pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecată; a solicitat apelantul și obligarea pârâtei la restituirea cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial în fond și în apel în suma totală de 4000 lei, cheltuieli efectuate în dosar nr. (...)/(...)/2017, în care a avut calitatea de petent și intimat; obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia civilă nr. (...)/A din 27.02.2019, Tribunalul (...) a admis ca fondat apelul civil formulat de apelantul (R) (...), cu domiciliul procesual ales în (...), (...), în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră (...), cu sediul în (...), (...) împotriva sentinței civile nr. (...) din data de 05.07.2018 a Judecătoriei (...) pe care a schimbat-o în parte în sensul că:

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant și a sumei de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată în dosarul nr. (...)/(...)/2017 al Judecătoriei (...) pentru fondul litigiului.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 145 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxă timbru.

S-au menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

A fost obligat intimatul să achite apelantului suma de 75 lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Potrivit art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.

Atât sub reglementarea Codului de procedură civilă din 1865, cât și sub cea actuală, s-a reținut că literatura de specialitate și jurisprudența au recunoscut în unanimitate posibilitatea celui care a câștigat un proces să-și recupereze cheltuielile de judecată prilejuite de susținerea acestuia pe calea unei acțiuni separate de litigiul care le-a generat. Această acțiune are caracter autonom, iar temeiul cererii îl constituie culpa procesuală decurgând din pierderea procesului respectiv.

În consecință, în aplicarea art. 453 Cod procedură civilă, instanța a apreciat că nu prezintă relevanță din „culpa” cărei părți s-a declanșat litigiul în cadrul căruia au fost efectuate cheltuielile, astfel cum eronat a reținut prima instanță, ci partea aflată în culpă procesuală prin pierderea procesului.

A rezultat astfel că, urmare a admiterii în mod definitiv a plângerii contravenționale ce a format obiectul dosarului nr. (...)/(...)72017, intimatul Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră (...) trebuie să suporte integral cheltuielile de judecată ale părții adverse, nu doar cele din calea de atac.

În ceea ce privește cenzurarea de către prima instanță a onorariului aferent apelului declarat în dosar nr. (...)/(...)/2017, tribunalul a reținut că aceasta nu a fost făcută în mod arbitrar, ci în raport de criterii prevăzute de art. 451 Cod procedură civilă, sens în care, tribunalul a învederat că dificultatea unui litigiu având ca obiect plângere contravențională nu poate fi determinată în funcție de cantitatea sau valoarea bunurilor confiscate deoarece analiza instanței de judecată într-o astfel de acțiune vizează legalitatea și temeinicia procesului verbal de contravenție.

Totodată, s-a apreciat că în mod neîntemeiat s-a susținut de către apelant că instanța de fond a intervenit în mod indirect în contractul de asistență juridică încheiat între reclamant și avocatul său, având în vedere dispozițiile art. 451 alin. 2 - teza a II-a Cod procedură civilă, potrivit cărora „Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său”.

În concluzie, în baza art. 480 alin. 2 Cod procedură civilă, tribunalul a admis ca fondat apelul civil formulat de apelantul (R) (...), împotriva sentinței civile nr. (...) din data de 05.07.2018 a Judecătoriei (...) pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului și cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat suportat în dosarul nr. (...)/(...)/2017 al Judecătoriei (...) pentru fondul litigiului. Au fost menținute restul dispozițiilor din sentința apelată.

În ceea ce privește cuantumul acestor cheltuieli, în baza art. 451 alin. 2 - teza a II-a Cod procedură civilă, tribunalul a redus din oficiu onorariul de avocat solicitat pentru fondul litigiului derulat în dosar nr. (...)/(...)72017 la 1000 lei, reținând că în raport de complexitatea cauzei, durata procedurii, probatoriul administrat și munca depusă de avocat, suma de 2000 lei are caracter nerezonabil.

În baza art. 453 Cod procedură civilă, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 145 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxă timbru.

Totodată, a obligat intimatul să achite apelantului suma de 75 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă de timbru aferent pretențiilor admise.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, timbrat cu 100 lei prin chitanța fiscală din data de 06.06.2019, fila 14, a declarat recurs intimatul Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră (...), solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei cu consecința menținerii hotărârii instanței de fond.

Prin motivele de recurs s-a invocat încălcarea, aplicarea greșită a normelor de drept material, eronat a fost admis apelul și s-a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată de 1000 lei pentru faza procesuală a apelului dosarului nr. (...)/(...)/2017, fără a fi avute în vedere motivele de fapt și de drept invocate.

Regimul acordării cheltuielilor de judecată este cârmuit de principiul disponibilității, putând fi astfel acordate doar în măsura în care au fost solicitate, dacă nu s-au solicitat în cadrul procesului, pot fi solicitate pe calea unei acțiuni separate, sens în care sunt Deciziile nr. 19/2013 și nr. 59/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Instanța de fond a subliniat că rațiunea acordării cheltuielilor de judecată constă în culpa procesuală a părții care cade în pretenții, or, în dosarul nr. (...)/(...)/2017 al Judecătoriei (...) s-a reținut că nu s-a declanșat litigiul din vreo culpă a sa, (R) (...) fiind sancționat contravențional prin procesul verbal de contravenție nr. (...)/12.02.2017 în baza art. 1 litera e) din Legea nr. 12/1990, constatându-se la controlul de frontieră efectuat în P.T.F (...) că transporta 30 telefoane mobile și tablete fără a poseda documente de proveniență.

Potrivit art. 1, litera e), teza II din Legea nr. 12/1990, documentele de proveniență vor însoți mărfurile, indiferent de locul în care se află pe timpul transportului, factura fiscală, avizul de însoțire al mărfii, documentele vamale, factura externă sau orice documente stabilite prin lege.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1/2002, admite posibilitatea unei persoane sancționate contravențional de a-și dovedi buna credință la efectuarea actelor, faptelor de comerț cu bunuri a căror proveniență este vădit ilicită, prin posibilitatea prezentării ulterioare în fața instanței de judecată a documentelor justificative pentru bunurile comercializate și cu privire la care nu a avut posibilitatea să le prezinte în momentul controlului.

Instanța de fond a reținut corect că declanșarea litigiului ce a format obiectul dosarului nr. (...)/(...)/2017 s-a datorat culpei reclamantului ce nu și-a îndeplinit obligația legală de-a deține documentele de proveniență a bunurilor pe timpul transportului, în momentul efectuării controlului, astfel că, nu puteau fi puse în sarcina sa cheltuielile de judecată, astfel că este criticabilă decizia din apel prin care a fost obligat la plata onorariului avocațial din prima fază procesuală a acestuia, normele de drept material fiind încălcate, aplicate greșit.

A precizat și prin întâmpinare că nu puteau fi evitate cheltuielile de judecată efectuate de reclamant cu soluționarea plângerii contravenționale, în primul ciclu procesual, prin recunoaștere, potrivit art. 454 Cod procedură civilă, câtă vreme documentele justificative invocate au fost prezentate ulterior controlului de frontieră și a aplicării sancțiunii contravenționale, fiind necesar ca instanța să facă cercetarea judecătorească pentru a verifica dacă acestea existau la data faptei contravenționale și nu au fost întocmite ulterior de contravenient pro causa.

Instanța de apel a reținut greșit că la stabilirea și imputarea cheltuielilor de judecată nu se are în vedere culpa procesuală, deoarece potrivit Deciziei nr. 59/2017 prin care s-a pronunțat o hotărâre prealabilă având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pretenției constând în cheltuielile de judecată generate de un alt litigiu soluționat definitiv, punctul 11, s-a statuat în sensul că, această obligație urmează a fi suportată de partea care a generat procesul în mod nejustificat, culpabil, adică fie reclamantul, dacă acțiunea se respinge, fie pârâtul, dacă acțiunea reclamantului se admite, fie poate părțile, prin aprecierea după criterii de proporționalitate, a gradului de culpă în declanșarea litigiului, în ipoteza admiterii în parte a cererii.

A reținut însă instanța de apel numai culpa Inspectoratului Teritorial al Poliției de Frontieră (...), a agentului ce a respectat prevederile legale, și i-a imputat exclusiv cheltuielile de judecată pentru ambele faze procesuale, fără a reține și culpa reclamantului ce nu a deținut documentele de proveniență, contrar prevederilor art. 1, litera e), teza II din Legea nr. 12/1990.

Modul de interpretare și aplicare a legii, în materia prevenirii și combaterii activităților comerciale ilicite, generează frică asupra agenților constatatori din cadrul Poliției de Frontieră Române, cărora le-ar fi imputate cheltuieli de judecată generate de declanșarea unui litigiu, chiar dacă unii participanți la trafic au un comportament contrar prevederilor legale, lipsa documentelor de proveniență a mărfii transportate prin punctele de trecere a frontierei.

Raportat la Decizia nr. 1/2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru a nu se reține existența contravenției prevăzute de art. 1 litera e) din Legea nr. 12/1990, trebuie îndeplinite două condiții: - documentele de justificare a provenienței mărfurilor să fi existat la data întocmirii procesului verbal de constatare al contravenției, motivul pentru care nu au putut fi prezentate să fie plauzibil. Îndeplinirea cumulativă a acestor condiții se justifică având în vedere scopul Legii nr.12/1990 de-a asigura protecția populației împotriva unor activități comerciale ilicite, aspect rezultat din măsura complementară de confiscare a bunurilor ce au servit sau au fost destinate a servi la săvârșirea de activități comerciale ilicite, iar pe de altă parte împrejurarea că numai în aceste condiții nu se poate înlătura răspunderea contravențională prin constituirea de probe pro causa.

Declanșarea litigiului în fața Judecătoriei (...) s-a datorat culpei exclusive a reclamantului ce nu a deținut documentele de proveniență asupra mărfii transportate la data efectuării controlului de frontieră, astfel că, nu pot fi puse în sarcina sa cheltuielile de judecată efectuate în instanța de fond, din dosar nr. (...)/(...)/2017.

S-a invocat în drept art. 451 - 454, art. 488 alin. 1 punctul 8 Cod procedură civilă, Deciziile nr. 1/2002, nr. 19/2013, nr. 59/2017 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, art. 1, litera e) din Legea nr. 12/1990.

Intimatul nu s-a prezentat și nici nu și-a comunicat poziția față de calea de atac declarată în cauză

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs cât și din oficiu, Curtea a constatat următoarele:

Prin procesul verbal de contravenție seria K, nr. (...)/12.02.2017, întocmit de un agent constatator din carul recurentei, intimatul a fost sancționat contravențional pentru săvârșirea contravenției prevăzute de art. 1, litera e) din Legea nr. 12/1990 republicată, privind protecția populației împotriva unor activități comerciale ilicite, cu o amendă în cuantum de 500 lei, reținându-se cu aceea ocazie că transporta 30 de telefoane mobile și o tabletă, fără a poseda vreun document de proveniență.

A fost formulată de către intimatul reclamant, plângere contravențională împotriva acestui proces verbal, sens în care s-a format la Judecătoria (...) dosarul cu nr. (...)/(...)/2017, soluționat prin Sentința civilă nr. (...)/08.06.2017, în sensul admiterii acesteia, a anulării procesului verbal de contravenție seria K, nr. (...)/12.02. 2017, a restituirii bunurilor confiscate, cu motivarea că în fața instanței au fost prezentate documentele justificative pentru cele 30 de telefoane mobile și a unui laptop transportat, fiind aplicate cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție cu ocazia soluționării unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 1/2202.

Sentința susmenționată a fost menținută, urmare a respingerii apelului declarat împotriva acesteia de către Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră (...) prin Decizia nr. (...)/A/CA/2017 pronunțată la data de 20 decembrie 2017 de Tribunalul (...), potrivit considerentelor căreia, facturile depuse la dosar aveau dată anterioară celei menționate prin actul sancționator.

Este de semnalat faptul că, cele statuate de către ambele instanțe, prin hotărârile pronunțate nu au făcut obiectul prezentului litigiu, au intrat de altfel în puterea de lucru judecat, astfel că orice critici, susțineri cu privire la modul de aplicare, interpretare a dispozițiilor Deciziei nr. 1/2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate cu ocazia soluționării unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 1/2002, nu se impun a fi analizate.

Cu ocazia soluționării plângerii contravenționale, nu au fost solicitate de către intimatul reclamant cheltuieli de judecată generate de acel litigiu, aspect care face obiectul prezentului litigiu prin care s-a solicitat acordarea a 4000 lei cheltuieli de judecată, constând în onorarii avocațiale, sens în care s-au atașat cererii 3 chitanțe, cea cu nr. (...)/17.08.2017, fila 8 dosar de fond, pentru prima instanță, respectiv pentru faza de apel cele cu nr. (...)/23.02.2017 și nr. (...)/23.02.2017, filele 6-7 dosar de fond, contractele de asistență juridică nr. (...)-(...)/23.02.2017, nr. (...)/17.08.2017, filele 9-10, dosar de fond.

S-a reținut din analiza criticilor aduse deciziei recurate că au fost contestate doar dispozițiile instanței de apel prin care au fost acordate intimatului reclamant cheltuielile de judecată ocazionate de soluționarea dosarului ce a avut ca obiect plângerea contravențională în primă instanță, cele dispuse privitor la cheltuielile de judecată din faza apelului, nefiind apelate de către recurent.

Referitor la cheltuielile de judecată, sunt incidente în speță dispozițiile cuprinse în art. 451-455 din Noul Cod de procedură civilă, iar, potrivit art. 453 aliniat 1, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Analizând dispoziția legală susmenționată, Curtea a reținut faptul că la fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată se află culpa procesuală a părții, ceea ce derivă din chiar împrejurarea că a pierdut procesul, or, astfel cum s-a arătat mai sus, recurentul a pierdut litigiul generat de către intimatul reclamant împotriva procesului verbal de constatare al contravenției, cele statuate de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 59/2017 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nefiind încălcate.

Punctul 11, din considerentele acestei decizii, expune succint situația litigiului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept de către Tribunalul București - Secția a V-a civilă care, prin Încheierea din data de 28 septembrie 2016, în Dosarul nr. 18.858/4/2015, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: “În ce măsură, în condițiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, într-o cauză având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pretenției constând în cheltuielile de judecată generate de un alt litigiu soluționat definitiv, acestuia îi pot fi puse în sarcină și cheltuielile de judecată provocate de procesul actual.”

Considerentele pentru care a fost admisă sesizarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a stabilit că, în cauzele având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pretenției constând în cheltuielile de judecată generate de un alt litigiu soluționat definitiv, dispozițiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă rămân aplicabile, se regăsesc la punctele 52 - 93.

Se reține din cuprinsul acestora că, atât sub reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865, cât și sub cea a actualului cod, literatura de specialitate și jurisprudența au fost unanime în a accepta posibilitatea pentru cel care câștigă procesul – și care, din varii motive, fie nu solicită cheltuielile de judecată prilejuite de susținerea acestuia în chiar cursul procesului ori, deși le solicită, instanța omite să se pronunțe asupra lor – de a le recupera pe calea unei acțiuni separate și autonome față de litigiul care le-a generat, acțiune ce poate fi formulată în termenul general de prescripție de 3 ani de la soluționarea definitivă a acestuia.

A concluzionat Înalta Curte de Casație și Justiție că doctrina a subliniat caracterul autonom al unei astfel de acțiuni, menționând că, în toate situațiile în care cheltuielile de judecată sunt solicitate printr-o acțiune separată, aceasta se înfățișează ca o cerere având caracter principal, iar temeiul acțiunii îl constituie culpa procesuală decurgând din pierderea procesului. S-a arătat că, art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, doar într-o terminologie nouă, consacră, întocmai ca și art. 274 alin. 1 din vechiul Cod de procedură civilă, drept fundament al plății cheltuielilor de judecată, culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziției legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia. Aceasta întrucât, ca regulă generală, deși o persoană poate fi în culpă pentru declanșarea/purtarea unui proces, legea îngăduie totuși exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată în condițiile unei manifestări procesuale calificate, respectiv prin recunoașterea pretențiilor până la primul termen la care părțile sunt legal citate (dacă pârâtul nu a fost pus anterior în întârziere ori dacă acesta nu se afla de drept în întârziere) - art. 454 din Codul de procedură civilă.

Câtă vreme însă, potrivit art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cel ținut de plata cheltuielilor de judecată este “partea care pierde procesul”, s-a concluzionat că, în economia reglementării destinate acordării cheltuielilor de judecată (art. 451 - 455 din Codul de procedură civilă), o situație de admitere a acțiunii reclamantului și de respingere a cererii accesorii de plată a cheltuielilor de judecată (de către pârât) nu este îngăduită și posibilă, în ipoteza subînțeleasă a dovedirii lor decât în limitele procesuale date de dispozițiile art. 454 din Codul de procedură civilă.

S-a mai apreciat, prin această decizie că nu există niciun argument ca, în litigiile având ca obiect plata cheltuielilor de judecată decurgând dintr-un proces anterior, analiza culpei procesuale a părților implicate să aibă loc în alte coordonate decât cele dictate de lege, respectiv art. 453 alin. (1) și art. 454 din Codul de procedură civilă, respectiv prin observarea rezultatului procesului și a atitudinii procesuale a celui care l-a pierdut, manifestată pe parcursul său. Concluzia legală, s-a apreciat că nu poate fi decât aceea că dispozițiile art. 453 din Codul de procedură civilă se aplică indiferent de obiectul litigiului, partea care a pierdut procesul urmând a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată aferente acestui al doilea proces care implică, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, soluționarea unor apărări legate de stabilirea culpei procesuale din primul proces, rezolvat în mod definitiv. Prin urmare, faptul că obiectul pretențiilor îl constituie obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de un alt proces nu are nicio relevanță asupra modului de aplicare a dispozițiilor art. 453 din Codul de procedură civilă în cel de-al doilea litigiu.

Ca urmare, chiar dacă, într-adevăr cu ocazia încheierii procesului verbal de contravenție intimatul nu deținea documentele justificative ale mărfii aflate asupra sa, acest aspect practic conducând la sancționarea contravențională, câtă vreme s-a impus anularea acestuia după prezentarea în fața instanței a actelor de proveniență, admiterea plângerii a generat practic pierderea procesului de către recurentă și implicit acest aspect atrăgea aplicabilitatea prevederilor cuprinse în art. 453 aliniat 1 Cod procedură civilă, cum corect a reținut instanța de apel, nefiind astfel sesizate motive de casare ale deciziei recurate în sensul punctului 8 al art. 488, aliniat 1 Cod procedură civilă, invocat ca temei de drept al cererii de recurs, nefiind sesizate aplicări, interpretări greșite ale unor norme de drept material, incidente în cauză.

De altfel, Curtea a reținut faptul că, în litigiul în care s-a soluționat plângerea contravențională, avea posibilitatea recurentul, raportat la documentele justificative anexate, ce făceau dovada provenienței mărfii, datate anterior încheierii acestuia, să arate că dacă sunt apreciate ca fiind suficiente, este de acord cu pretenția dedusă judecății, situație în care ar fi fost incidentă exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată, potrivit art. 454 Cod procedură civilă, or, nu doar că nu a procedat astfel ci a și declarat apel împotriva soluției pronunțate de prima instanță.

Se mai impune a se evidenția și faptul că din totalul cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiul susmenționat, 4000 lei, au fost acordate doar o jumătate, respectiv 2000 lei.

Față de toate cele arătat mai sus, Curtea în baza art. 496 aliniat 1 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat recursul și a menținut în întregime decizia recurată, ca fiind legală și temeinică.

Nefiind solicitate de către intimat cheltuieli de judecată, ocazionate în recurs, nu i-au fost acordate, dispozițiile art. 451-453 Cod procedură civilă neimpunâdu-se astfel a fi aplicate, interpretate.

Domenii speta

Spete similare