: Principiul libertăţii contractuale. Lipsa acordului pârâtei la încheierea actelor juridice pretinse de reclamant. Inadmisibilitate.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani - Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal sub nr. 6977/40/2010, reclamantul Municipiul  Botoşani a chemat în judecată pârâta S.N. R.B.- S.D.R. Iaşi solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acesteia să încheie contract de concesiune pentru terenul în suprafaţă de 19.992 mp situat în Botoşani, Şoseaua Naţională nr. 10; să achite suma de 393.377 lei, reprezentând contravaloarea redevenţei pentru respectiva suprafaţă de teren, aferentă perioadei 1.01.2005 – 30.09.2010; să lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 12.226 mp. situată în Botoşani, B.M.E. şi să plătească suma de 241.891 lei, reprezentând contravaloarea redevenţei pentru acest din urmă teren, aferentă aceleiaşi perioade.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat, în esenţă,  că este proprietarul terenului de 32.218 mp compus din cele două segmente, care a făcut parte din patrimoniul fostului CAP Botoşani, aspect stabilit prin Sentinţa nr. 441/2007 a Tribunalului Botoşani pronunţată în dosarul nr. 140/40/2007; că, prin Decretul prezidenţial nr. 76/1978, s-a schimbat categoria de folosinţă a terenului, din arabil în fâneaţă, în scopul construirii Staţiei de Radiodifuziune Botoşani, însă prin Ordinul Ministrului Agriculturii şi Industriei Alimentare nr. 532/1976, s-a transmis definitiv către pârâta S.N. R.B.- S.D.R. Iaşi doar suprafaţa de 2430 mp, pe care este amplasată construcţia staţiei radio, restul de 32.218 mp, făcând parte din patrimoniul fostului CAP; că, în virtutea calităţii sale de proprietar asupra terenului, a invitat reprezentanţii legali ai pârâtei la conciliere directă, demers ce nu a produs efectul scontat; că, în privinţa terenului în suprafaţă de 19.992 mp, solicitarea de încheiere a contractului de concesiune se întemeiază pe disp. art. 119 şi 123 din Legea nr. 215/2001,  iar potrivit prevederilor art. 8 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios administrativ este competentă să soluţioneze litigiile ce apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ; că, pentru terenul în suprafaţă de 12.226 mp, situat în B.M.E. FN, a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate, iar  pârâta îl ocupă în mod abuziv, aducând în acest fel atingere atributelor posesiei şi folosinţei.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de necompetenţă materială a instanţei de contencios, cu referire la capetele de cerere având ca obiect „obligaţia de a face” şi „revendicare”, cu argumentul că acestea sunt de competenţa instanţei de drept comun, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, excepţia de nelegalitate a HCL Botoşani nr. 71/2010 şi excepţia prescripţiei achizitive, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca netemeinică şi nelegală.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul a precizat că primele două şi ultimul capăt de cerere vizează colectarea unor taxe la bugetul local în valoare de până 500.000 lei, iar cel de-al treilea capăt de cerere, respectiv revendicarea, are drept obiect un teren în valoare de 1.578.132,08 lei.

Prin Sentinţa nr. 1159/25.05.2011, Tribunalul Botoşani – Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat pricina, spre soluţionare, în favoarea Judecătoriei Botoşani reţinând, în esenţă, că obiect al primului capăt de cerere îl constituie un teren aflat în proprietate privată, iar cererea în revendicare a suprafeţei de 12.226 mp, potrivit art. 1 pct. 1 coroborat cu art. 13 alin. 1 CPC este de competenţa Judecătoriei Botoşani, în absenţa indicării unei valori de peste 500.000 lei; că, cererile de  obligare a pârâtei la  plata unor sume cu titlu de redevenţă pentru cele două terenuri în litigiu, sunt accesorii cererii principale, dispoziţiile art. 248 şi 256 din Legea nr. 571/2003 nefiind aplicabile în speţă.

 Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Botoşani sub nr. 11053/193/2011 din data de 26.07.2011.

 Reclamantul a formulat precizări, invocând excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Botoşani, în temeiul art. 10 din Legea nr. 554/2004, apreciind că şi prin raportare la valoarea terenului revendicat - 1.578.132,08 lei, cererea este de competenţa tribunalului.

Pârâta a depus la dosar precizări la întâmpinare, invocând de asemenea, excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei, cu argumentul că terenul revendicat are o valoare de peste 500.000 lei, iar pretenţiile cu titlu de redevenţă însumează 635.268 lei, valoare situată peste acelaşi prag.

 La solicitarea instanţei, reclamantul a mai precizat că valoarea contractului de concesiune pentru terenul de 19.992 mp este de 69.972 lei/an; că, acest act se va perfecta pe durata existenţei construcţiei şi că, durata normală de „viaţă” a unei construcţii cu caracter definitiv este de 49 ani.

Prin sentinţa civilă nr. 1356 din 24 februarie 2012, Judecătoria Botoşani  a admis excepţia de necompetenţă  materială  şi  a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Botoşani - Secţia I civilă reţinând, în esenţă, că  pe de o parte, primul şi al treilea capăt de cerere sunt evaluate la sume de peste 500.000 lei fiecare, iar pe de altă parte, al doilea şi al patrulea capăt de cerere au caracter accesoriu, atrăgând incidenţa dispoziţiilor art. 17 CPC; că, acordarea sumelor solicitate cu titlu de redevenţă este condiţionată de recunoaşterea prealabilă a îndreptăţirii reclamantului la încheierea unui contract de concesiune şi respectiv, la recuperarea posesiei celui de-al doilea teren şi numai astfel ar fi posibil a se calcula şi pentru trecut, contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor în litigiu.; că, potrivit art. 2 alin. 1 lit. b) CPC, tribunalul judecă în primă instanţă cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei; că, aşa cum s-a stabilit şi prin Decizia nr. 1159/25.05.2011 a Tribunalului – Secţia de Contencios, terenul în litigiu face parte din domeniul privat al municipiului Botoşani, împrejurare de natură a atrage competenţa instanţelor civile, nu de contencios.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul  Tribunalului  Botoşani – Secţia I civilă la data de 18.05.2012, sub nr. 3566/40/2012, părţile depunând  precizări  şi  răspuns la precizări, iar ulterior, s-au  solicitat şi  admis probele cu înscrisuri şi două  expertize  în specialitatea topografie şi radiocomunicaţii, probe solicitate de societatea pârâtă, în dovedirea cererii  reconvenţionale,  având ca obiect acţiune în  uzucapiune. 

Prin sentinţa nr. 235 din 20 februarie 2014, Tribunalul Botoşani – Secţia I civilă a respins excepţia lipsei de competenţă a Secţiei I Civilă, invocată de reclamantul M.B.; a respins, ca nefondate, acţiunea principală, aşa cum a fost modificată, cererea reconvenţională şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâta - reclamantă S.N R.B –D.R. Iaşi şi a dispus restituirea taxei de timbru achitată de reclamantul M.B. în cuantum de 19.892 lei, conform ordinului de plată nr. 4360 din 07.09.2012, ca nedatorată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că  cererea având ca obiect  încheierea unui contract de concesiune cu  privire la un teren proprietate privată  a statului  sau  unităţii  administrativ teritoriale  nu  se  încadrează în  sfera de reglementare a art.  2  alin.  1 lit.  c) din  Legea nr.  554/2004, competentă  fiind  instanţa de drept comun, în  cazul  de faţă, după  valoarea obiectului care depăşeşte suma de 500.000 lei, Tribunalul  Botoşani; că, bunul este proprietate privată, rezultă  cu  certitudine  din Hotărârea Consiliului Local Botoşani nr. 71/31.03.2010, prin  care  a fost  aprobată includerea în inventarul cu bunurile proprietate privată  a terenului pentru  care se solicită obligarea pârâtei la încheierea contractului  de concesiune; că,  excepţiile nelegalităţii Hotărârii Consiliului Local Botoşani nr. 71/31.03.2010 şi  respectiv, a lipsei calităţii procesuale active a reclamantului  Municipiului Botoşani au fost irevocabil tranşate, prin  Decizia nr. 1513/08.05.2013 a Curţii  de Apel  Iaşi, pronunţată în dosarul nr. 7862/99/2011, aşa încât nu se mai impune  reluarea aceloraşi  aspecte discutate,  deoarece s-ar  încălca autoritatea de  lucru  judecat; că, prin  art.  VI al Decretului  prezidenţial  nr.  76/03.04.1978 a fost  aprobată schimbarea categoriei  de folosinţă a suprafeţei  de 37.629 m.p. teren, din  arabil în  fâneaţă,  în scopul  construirii Staţiei de Radiodifuziune Botoşani, iar prin  Ordinul Ministerului  Agriculturii şi  Industriei Alimentare nr.  532/22.11.1976 i-a fost transmis societăţii pârâte, cu  caracter definitiv, numai terenul în  suprafaţă  de 2430 m.p. , pe care este amplasată  construcţia staţiei radio, restul suprafeţei de 32.208 m.p. făcând parte din patrimoniul fostului C.A.P.  Botoşani; că, începând cu anul 1978, întreaga suprafaţă  de teren, respectiv 34.638 m.p. a fost  deţinută  de R.D.F. Botoşani, fiind înregistrată  în  patrimoniul  acesteia şi, conform concluziilor celor două expertize administrate în  cauză, este ocupată în totalitate de componentele staţiei, respectiv: clădiri autorizate, echipamente şi instalaţii subterane, fiind necesară pentru funcţionarea firească a staţiei întreaga suprafaţă de teren alocată de autorităţi în perioada 1976-1978, indiferent sub ce formă; că, este adevărat că în  fişa fostului  C.A.P. este evidenţiată  parcela 412, sola 44, cu suprafaţa de 4,5 ha., în care este cuprinsă şi suprafaţa aferentă segmentului din B.M.E., pe care s-a construit staţia de Radiodifuziune Botoşani, cu privire la suprafaţa de 2430 m.p. teren, eliberându-se certificatul  de atestare a dreptului de proprietate conform H.G. 834/1991, întrucât este suprafaţa de teren acoperită cu obiectivul aflat deasupra terenului,  dar cu privire la suprafaţa de  37820 m.p., pentru care societatea pârâtă nu poate  face dovada existenţei unui drept de administrare reglementat de lege, este de observat că pe aceasta se află dispusă  instalaţia subterană, de asemenea exploatată  de pârâtă; că, societatea-pârâtă a dovedit folosinţa întregii suprafeţe de teren, pe care are  încorporată staţia de radiodifuziune,  situaţie ce rezultă din documentaţia ce a stat la baza emiterii decretului prezidenţial din 03.04.1978, în scopul construirii staţiei de radiodifuziune, atât cu  privire la suprafaţa de 2430 m.p., cu caracter definitiv, cât şi  cu privire la suprafaţa de 38064 m.p., cu  caracter temporar; că, deşi  instanţele anterioare nu i-au  recunoscut pârâtei un drept de administrare, implicit s-a reţinut în  favoarea acesteia un drept de folosinţă pe perioada existenţei  obiectivului, situaţie în care chiar  dacă municipiul  Botoşani reclamă un drept de proprietate, pârâta  nu poate fi  obligată  la încheierea unui contract de concesiune, întrucât, este deja  titulara unui  drept de folosinţă recunoscut, acest fapt, rezultând  din  declaraţiile de  impunere aflate la dosar, în care se menţionează că aceasta deţine  teren în folosinţă  pentru care i-a fost stabilită şi pentru care achită taxa de folosire teren, conform prevederilor art. 256 al. 3 din  Legea 571/2003 privind codul fiscal, în  care se arată că pentru  terenurile proprietate publică sau privată ale statului ori ale unităţilor administrativ teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, se stabileşte taxa pe teren, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă,  după caz, în  condiţii similare impozitului pe teren; că, societatea-pârâtă  este parte a  unei  convenţii de dare în folosinţă a terenului pe perioada existenţei investiţiei, iar  cererea reclamantului, de obligare la încheierea unui contract de concesiune se grefează peste existenţa unui drept de folosinţă pe care pârâta îl are şi care este recunoscut de dispoziţiile legale şi de altfel, unităţilor administrative teritoriale le-a fost recunoscută posibilitatea  de a ceda în acest mod unul din atributele dreptului de  proprietate, care este folosinţa, contractele de concesiune nefiind  prevăzute  în mod exclusiv; că, pârâta nu poate fi  obligată la încheierea unui contract de concesiune cu reclamantul, întrucât a primit terenul în folosinţă pe întreaga durată a investiţiei,  folosinţa poate fi şi gratuită, iar acest drept recunoscut într-un anumit context  social, chiar şi peste schimbările survenite, nu poate permite reclamantului să nu respecte convenţiile valabil încheiate sub imperiul legilor anterioare; că, terenul folosit de pârâtă are o situaţie specială, este acoperit cu  echipament şi  instalaţii ce se impune a fi protejate, modalitatea de transmitere fiind deja stabilită  şi nu  se  impune în mod obligatoriu doar concesiunea, în  acest sens fiind şi dispoziţiile art. 124 din  Legea nr.  215/2001.

Cu privire la cererea reconvenţională  formulată  de  societatea pârâtă,  având ca obiect recunoaşterea unui drept de proprietate, prin intervenirea uzucapiunii de 30 de ani, asupra terenului aferent staţiei de radiodifuziune Botoşani, tribunalul a constatat că pentru soluţionarea favorabilă  a unor astfel de acţiuni este imperios necesar ca posesia să îndeplinească anumite condiţii, respectiv, ca cel ce invocă  dobândirea acestui drept real  să nu  fie  doar un detentor precar, cum  este cazul de faţă, întrucât precaritatea, înseamnă mai mult decât un viciu al posesiei,  semnifică  chiar absenţa acesteia, or, pârâta-reclamantă nu s-a comportat ca un  proprietar asupra terenului, ci dimpotrivă, în 2007 a solicitat recunoaşterea unui  drept de administrare ce i-a fost  respins  în mod irevocabil şi  care denotă lipsa elementului psihologic de a stăpâni bunul ca şi proprietar, ea însăşi pretinzând  dreptul de a folosi  terenul, doar fără a  plăti  redevenţă într-o convenţie de concesiune; că, s-a apărat prin invocarea uzucapiunii doar în raport de cererea principală a reclamantului, fiind evident că nu  a  posedat niciodată  sub nume de  proprietar şi prin urmare, nu poate să  schimbe calitatea acestei  posesiuni,  care i-a fost  cedată în mod benevol şi fără ca statul să renunţe la dreptul de proprietate.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel reclamantul M.B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, reiterând excepţia lipsei competenţei materiale a Secţiei civile a Tribunalului Botoşani, invocată la instanţa de fond şi motivarea acesteia din precizări.

În dezvoltarea motivelor de apel, apelantul a arătat, în esenţă, că în mod greşit a apreciat tribunalul că pârâtei-intimate i s-ar fi acordat un drept de folosinţă exclusivă pe perioada existenţei obiectivului, deoarece din înscrisurile depuse la dosar rezultă că autorităţile au manifestat voinţa de a permite temporar folosirea terenului pe perioada montării instalaţiei subterane, cu obligarea acesteia la redarea terenului spre folosinţă proprietarului CAP Botoşani, pentru a nu-l împiedica în exercitarea tuturor prerogativelor dreptului de proprietate; că, faţă de disp. art. 18 alin. 2 şi art. 31 alin. 2 din  Legea nr. 18/1991, societăţii-pârâte nu-i poate fi recunoscut un drept de folosinţă asupra terenului în litigiu decât în baza unui drept de administrare legal constituit; că, în mod eronat tribunalul a considerat că pârâta este parte a unei convenţii de dare în folosinţă a terenului pe perioada existenţei investiţiei, întrucât, aşa cum şi instanţa supremă a reţinut, aceasta nu a făcut dovada existenţei niciunui document care să ateste dreptul său de administrare; că, în mod neîntemeiat, prima instanţă a reţinut că pârâta nu poate fi obligată la încheierea unui contract de concesiune, întrucât este deja titulara unui drept de folosinţă pentru care achită taxă de folosire teren, din motivarea hotărârii reieşind că judecătorul fondului a stabilit în mod greşit faptul că taxa de folosire teren exclude posibilitatea obligării intimatei-pârâte la plata unei redevenţe în baza unui contract de concesiune, această opinie fiind contrară disp. art. 256 alin.3 din Legea nr. 571/2003.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, prin prisma  actelor şi lucrărilor dosarului şi a criticilor invocate, Curtea constată că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte primul motiv de apel, referitor la necompetenţa Secţiei civile a Tribunalului Botoşani în soluţionarea fondului litigiului care, în opinia reclamantului-apelant ar fi revenit Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a aceleiaşi instanţe, Curtea apreciază că necompetenţa funcţională a secţiilor instanţei este una de ordine privată în accepţiunea art. 159 VCod de proc. civ., care, în conformitate cu prev. art. 1591 alin. 3 din acelaşi act normativ, putea fi invocată doar de către pârât, prin întâmpinare. Per a contrario, invocarea acesteia de către reclamant apare ca inadmisibilă, împrejurare în care, instanţa de apel va menţine soluţia de respingere a excepţiei necompetenţei Secţiei civile a Tribunalului Botoşani în soluţionarea litigiului, cu substituirea motivării în sensul celor ce preced.

Cu referire la fondul cauzei, Curtea apreciază că soluţionarea raportului juridic litigios trebuie subordonată modului de interpretare şi aplicare a principiului libertăţii contractuale.

Doctrina şi jurisprudenţa în materie sunt cvasiunanime în statuarea ideii că, factorul esenţial al unui contract este acordul de voinţă al părţilor – voinţa lor juridică – fundamentul forţei obligatorii a contractului.

Altfel spus, teoria autonomiei de voinţă reprezintă sursa ideologică a trei principii elementare ale contractului: principiul libertăţii contractuale (libertatea de a se obliga contractual şi de a stabili conţinutul contractului), principiul consensualismului (care reprezintă urmarea imediată a libertăţii contractuale şi care se traduce în realitate, prin libertatea de formă) şi principiul forţei obligatorii a contractului (care, la rândul său, este urmarea primelor două principii).

Este cunoscut faptul că, pentru validitatea unui contract, este necesară o voinţă juridică valabilă sub toate aspectele sale, respectiv o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată, fermă, neechivocă, precisă, completă şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic.

Astfel, în absenţa acordului pârâtei la încheierea contractelor pretinse de reclamant, recurgerea acestuia din urmă la concursul forţei coercitive a statului, care să acopere lipsa manifestării de voinţă a celei dintâi în sensul dorit, prin obligarea acesteia la încheierea contractelor, este de natură să încalce principiul libertăţii contractuale, ceea ce nu poate fi primit.

Faţă de cele ce preced, Curtea va menţine soluţia de respingere a pretenţiilor reclamantului (principale şi accesorii), cu substituirea motivării primei instanţe circumscrisă recunoaşterii în patrimoniul pârâtei a unui drept de folosinţă asupra terenului în litigiu, aspect neesenţial din perspectiva obiectului litigiului.

Invocarea de către reclamant a calităţii sale de proprietar asupra respectivei suprafeţe de teren este de asemenea lipsită de relevanţă, în prezentul cadru procesual, precizat în afara oricăror ambivalenţe în faţa instanţei de fond (obligare încheiere contracte de concesiune, precum şi la plata redevenţelor aferente).

În consecinţă, constatând legalitatea sentinţei atacate pentru motivele menţionate care exclud, totodată, cercetarea celorlalte critici invocate, Curtea, văzând că nici din oficiu nu sunt date motive de nulitate, în temeiul art. 296 VCod de proc.civ., va respinge apelul ca nefondat, menţinând hotărârea tribunalului cu substituirea motivării în sensul celor arătate în considerentele prezentei decizii.

Domenii speta

Spete similare