Recursul administrativ în domeniul fiscal

•O.G. nr. 92/2003 rep.  – art. 205-206 şi 218

•C. pr. civ. – art 312 alin. 5 şi art. 129

Decizia de impunere nu reprezintă un act administrativ fiscal susceptibil de a fi atacat în instanţa de contencios administrativ; doar decizia emisă după soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei de impunere, are caracterul actului administrativ jurisdicţional în înţelesul art. 2 lit. d din Legea nr. 554/2004.

În situaţia în care a fost parcursă procedura fiscală reglementată de art. 205 şi urm. din Codul de procedură fiscală şi finalizată prin emiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei, în virtutea rolului său activ, instanţa are obligaţia de a clarifica obiectul cauzei deduse judecăţii punând în discuţia părţilor aspectele legate de actele administrative contestate.

Prin Sentinţa nr.2968 din 03 iulie 2012, Tribunalul Mureş, Secţia  Contencios Administrativ şi Fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii, şi în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamantul J. C. R., în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate  Mureş, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că prin decizia de impunere nr. 1313/07.09.2011, s-a stabilit în sarcina reclamantului suma de 4.925 lei reprezentând contribuţia datorată la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

Reclamantul a contestat această decizie de impunere, astfel cum rezultă din contestaţia înregistrată la pârâtă la data de 27.09.2011 iar prin Decizia nr. 623/14.10.2011 emisă de CAS Mureş a fost respinsă contestaţia formulată, ca neîntemeiată.

Potrivit dispoziţiilor art. 205 alin. l din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, împotriva titlului de creanţă precum şi împotriva altor acte  administrativ fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui ce se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia în condiţiile legii. De asemenea, dispoziţiile art. 206 alin. 3 din actul normativ anterior menţionat prevăd că această contestaţie se depune la organul fiscal respectiv vamal  al cărui act administrativ este atacat şi nu este supusă taxelor de timbru. Prin urmare competenţa de soluţionare a contestaţiei împotriva unui titlu de creanţă respectiv împotriva unei decizii de impunere o are organul cu atribuţii administrativ jurisdicţionale respectiv organul fiscal al cărui act administrativ este atacate.

Reclamantul a înţeles să parcurgă această procedură administrativă fiind emisă în soluţionarea contestaţiei sale Decizia nr. 623/14.10.2011.

De altfel dispoziţiile art. 218 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală, republicat, prevăd că deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212 la instanţa judecătorească administrativ competentă în condiţiile legii.

Reclamantul nu a atacat această decizie dată în soluţionarea contestaţiei ci a solicitat prin prezenta cerere de chemare în judecată doar anularea deciziei de impunere împotriva căreia a formulat contestaţie.

Prevederile art. 218 Cod procedură fiscală, în acord cu care împotriva deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative se poate formula acţiune în faţa instanţei de contencios administrativ, nu delimitează obiectul acţiunii de contencios fiscal, ci stabilesc calea de atac care poate fi exercitată împotriva acestui act. De altfel, art. 218 alin. 2 din acelaşi act normativ, menţionează în mod expres faptul că dreptul la acţiune se exercită în „condiţiile legii", ceea ce trimite direct la cerinţele legii contenciosului administrativ.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul textelor de lege la care a făcut referire, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins cererea reclamantului ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs  reclamantul  J. C. R., solicitând admiterea căii de atac, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de recurs s-a arătat că în mod greşit instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii întrucât atunci când a atacat decizia de impunere a atacat şi decizia prin care contestaţia i-a fost respinsă, această ultimă decizie făcând parte din ansamblul actelor pe care le-a atacat prin cererea de chemare în judecată care a format obiectul prezente cauze.

Pârâta intimată, Casa de Asigurări de Sănătate Mureş, a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat şi  menţinerea  hotărârii atacate ca legală şi temeinică.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate dar şi din oficiu în raport de dispoziţiile art. 3041 C. pr. Civ., Curtea a apreciat că acesta este fondat pentru următoarele considerente:

Reclamantul a solicitat, prin cererea sa de chemare în judecată, anularea în parte a  deciziei de impunere nr. 1313/24551/07.09.2011 emisă de pârâta CAS Mureş. Prin cererea înregistrată la CAS Mureş la data de 07.09.2011, reclamantul a formulat contestaţie împotriva deciziei de impunere iar prin Decizia nr. 623/14.10.2011 pârâta a respins ca neîntemeiată această contestaţie. Aşadar, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a înţeles să conteste Decizia nr. 623/14.10.2011 doar  ci decizia de impunere, în opinia sa, acest act reprezentând actul administrativ fiscal. Însă, decizia de impunere nu  reprezintă un act administrativ fiscal, un titlu de creanţă ci doar decizia pronunţată după contestarea acesteia are caracterul unui act administrativ jurisdicţional în înţelesul art. 2 lit. d din Legea nr. 554/2004 (actul emis de o autoritate administrativă învestită, prin lege organică, cu atribuţii de jurisdicţie administrativă specială). 

În speţă, Decizia nr. 623/14.10.2011 a fost emisă de CAS Mureş în soluţionarea contestaţiei formulate de reclamant, fiind deci, o contestaţie în temeiul art. 205 C. pr. fiscală, reclamantul utilizând astfel calea recursului administrativ în domeniul fiscal. Decizia reprezintă un act administrativ jurisdicţional în înţelesul art. 2 lit. i de din Legea nr. 554/2004 şi nu un simplu act de informare, ea cuprinzând soluţia adoptată de organul administrativ cu atribuţii jurisdicţionale în procedura cu acelaşi caracter. Cum recurentul a înţeles să urmeze procedura prevăzută de  Codul de procedură fiscală, aceasta trebuia parcursă integral iar reclamantul a înţeles să conteste doar decizia de impunere. Cum reclamantul nu a solicitat în mod expres anularea deciziei nr.623/14.10.2011, instanţa de fond, în baza rolului său activ, era obligată să pună în discuţia părţilor obiectul cererii de chemare în judecată cu referire la acest aspect.

Curtea a considerat că prima instanţă, neclarificând obiectul cererii de chemare în judecată şi admiţând excepţia inadmisibilităţii, a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. 5 C.pr.civ., a admis recursul, a casat sentinţa atacată şi a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare aceleaşi instanţe. Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond a clarificat obiectul cauzei deduse judecăţii prin punerea în discuţia părţilor şi a Deciziei nr. 623/14.10.2011 şi s-a pronunţat pe fondul acestei cererii, eventual precizate, avându-se în vedere, pe lângă cele expuse mai sus, şi motivele invocate de recurent în prezenta cale de atac.

Domenii speta

Spete similare