Calitatea procesuală activă în litigiile prin care se solicită să se constate existenţa unei clauze abuzive în contract în temeiul prev. legii nr. l93/2000 o are numai consumatorul

CALITATEA PROCESUALĂ ACTIVĂ ÎN LITIGIILE PRIN CARE SE SOLICITĂ SĂ SE CONSTATE EXISTENŢA UNEI CLAUZE ABUZIVE ÎN CONTRACT ÎN TEMEIUL PREV. LEGII NR. L93/2000 O ARE  NUMAI CONSUMATORUL

Instanţa de fond în mod justificat a reţinut că acţiunea formulată  de recurent prin care se solicită să se constate existenţa unei clauze abuzive în contract în temeiul prev. Legii nr. l93/2000 nu este admisibilă, deoarece contravine prevederilor art.2 alin. l din acest act normativ prin care se conferă calitate procesuală activă în litigiile la care se referă numai consumatorului, care în temeiul unui contract, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Reclamantul nu poate avea calitatea de consumator în sensul L.l93/2000, deoarece aşa cum rezultă din dosarul 7949/190/2012 este administratorul unei persoane juridice de drept privat, care îşi desfăşoară o activitate economică din cele cuprinse în obiectul său de activitate, creditul acordat reclamantului pentru executarea lucrărilor de însămânţări, fertilizări respectiv finanţarea achiziţionării de îngrăşământ, achiziţii de motorină, piese de schimb,  făcând parte din activitatea comercială pentru care firma sa  este autorizată.

In aceste circumstanţe se constată că în contractul menţionat recurentul TC nu are calitatea de consumator ci de producător agricol.

Judecătoria Bistriţa – secţia civilă, Sentinţa civilă nr. 5138/2013, pronunţată în dosarul nr. 7950/190/2012

Prin cererea înregistrată la această instanţă sub numărul de mai sus, declinată spre competentă soluţionare prin Sentinţa civilă nr. 832/2012, pronunţată de Judecătoria Beclean în dosarul civil nr. 559/186/2012, reclamantul TC a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC OMR IFN SA - Agenţia BN, să se constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute în articolul 3 prima liniuţă din contractul de microcredit nr. LD0918100011/30.06.2009.

În motivase se arată că reclamantul, în calitate de producător agricol, a contractat în anul 2009 un credit de la societatea pârâtă în sumă de 7.500 lei. Acesta consideră clauză privind stabilirea ratei dobânzii penalizatoare ca fiind o clauză abuzivă, prin prisma cuantumului acestei dobânzi. Astfel, potrivit dispoziţiilor contractuale, în cazul neîndeplinirii de către beneficiar a obligaţiilor de rambursare, acesta va plăti o dobândă pentru întârziere la plata obligaţiilor asumate cu o rată de 100% pe an, aplicată asupra principalului nerambursat la termen. Cuantumul sumei datorate cu titlu de dobândă pentru întârzierea la plata obligaţiilor asumate nu este limitat la suma obligaţiei restante.

În accepţiunea art. 4 alin. l din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, clauză abuzivă este acea clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei".

Reclamantul consideră că este vorba despre un contract preformulat, deoarece acesta a fost redactat în întregime de către pârâtă, aceasta neavând posibilitatea negocierii procentului dobânzii, având doar posibilitatea acceptării sau nu a acestuia. Prin urmare, se poate vorbi în această situaţie de lipsa negocierii directe, prin stabilirea acestei dobânzi în mod unilateral. Prima condiţie pentru definirea clauzei ca fiind abuzivă, lipsa negocierii directe, este îndeplinită.

Cea de-a două condiţie pentru calificarea unei clauze ca fiind abuzivă se referă la deteriorarea echilibrului contractual, prin abuzul de putere al comerciantului care impune, contrar principiului bunei-credinţe, la momentul semnării contractului, clauze care îi creează un avantaj în detrimentul consumatorului. Principiul bunei-credinţe desemnează respectul reciproc al părţilor contractante, adoptarea unui comportament onest şi rezonabil care să aibă în vedere interesele legitime ale consumatorului. Un consumator se găseşte întotdeauna într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora. Aceste situaţii de inegalitate existente între vânzător şi consumator nu pot fi remediate decât printr-o intervenţie exterioară părţilor din contract, adică a instanţei de judecată, care trebuie să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

Reclamantul consideră că în analizarea caracterului acestei clauze trebuie avut în vedere existenţa unei corelaţii directe cu nivelul dobânzilor practicate atât de către BNR cât şi de către băncile comerciale. De asemenea, practicarea dobânzii penalizatoare nu trebuie să fie o sursă de câştig excesiv din partea pârâtei. Deşi până la acest moment s-a achitat contravaloarea creditului şi a dobânzii aferente, din cauza întârzierii în plata ratelor, societăţii i se reţine de către pârâtă ca fiind achitată doar o parte a dobânzii penalizatoare, nu şi a principalului. În sprijinul argumentelor privind disproporţia prestaţiilor este şi enumerarea clauzelor considerate ca fiind abuzive din Legea 193/2000, unde, la lit. i, se arată că este considerată clauză abuzivă prin prisma acestei legi cea care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.

Există astfel un dezechilibru evident între prestaţiile celor două părţi, justificat şi de faptul că dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale, iar dobânzile penalizatoare practicate băncile comerciale nu depăşesc 20 - 30 %.

În drept s-au invocat prevederile art. l alin.3, art. 4 alin. l şi 2, art. l4 din Legea 193/2000.

În probaţiune s-au anexat înscrisuri (f. 5).

Legal citată, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat să se dispună respingerea acţiunii ca fiind, pe cale de excepţie, inadmisibilă, iar pe fond, ca neîntemeiată; şi a invocat, tot pe cale de excepţie, lipsa calităţii sale procesuale pasive; cu cheltuieli de judecată.

În motivare se arată că, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, se impune admiterea acesteia întrucât Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, prevede că dispoziţiile acestei legi sunt aplicabile oricărui contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii. În art. 2 din aceeaşi lege, se defineşte consumatorul ca fiind orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii care încheie un contract în afara activităţii lor autorizate, profesionale sau comerciale. În conformitate cu definiţia consumatorului dată conform dispoziţiilor art. 2 din OG nr. 21/1992, prin noţiunea de consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. Ori, creditul LD0918100011/30.06.2009, a fost acordat reclamantului, ca producător agricol, fiind acordat pentru refinanţarea unui credit acordat pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale. Societatea pârâtă nu are în obiectul de activitate activitatea de acordare de credite către persoanele fizice, creditarea fiind strict limitată doar acordarea de credite pentru dezvoltarea afacerilor. Această activitate de creditare este prevăzută în art. 2 lit. b1.3 din Norma BNR 13 din 2006. Ori, faţă de activitatea de creditare pe care o desfăşoară societatea pârâtă, precum şi faţă de faptul că creditul acordat reclamantului este un credit pentru dezvoltarea activităţii lucrative, rezultând din scadenţarul anexat contractului că acest credit era un credit cu destinaţie agro-sezon, împrumutatul fiind un producător agricol, nu sunt incidente contractului atacat dispoziţiile Legii nr. 193/2000, fapt care face acţiunea promovată inadmisibilă. În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, pârâta solicită să se constate că şi această excepţie, strâns legată de cea invocată mai sus, este fondată. Astfel, Legea nr. 193/2000 se aplică acelor comercianţi care încheie contracte cu consumatorii persoane fizice, contracte în afara activităţii lor autorizate, profesionale sau comerciale. Ori, rezultă din scadenţarul anexat că tipul creditului era un credit agro-sezon, deci, societatea pârâtă nu are calitate procesuală pasivă, nefiind un comerciant care acordă credite persoanelor fizice. Mai mult, creditul avea destinaţia finanţării unei activităţi autorizate, conform atât scadenţarului, dar şi menţiunii din contract privind destinaţia creditului, conform cap. 1 din contract, capitol intitulat: obiectul contractului.

Dacă totuşi se vor respinge cele două excepţii invocate, pârâta consideră că, pe fond, acţiunea reclamantului este neîntemeiată întrucât, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 şi ale art. 5 din OG nr. 9/2000, dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris, iar părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti. Faţă de aceste dispoziţii legale şi faţă de dispoziţiile art. 969 din vechiul Cod civil. Codul civil de la 1864, rezultă că părţile pot stabili, prin acordul lor de voinţă, valoarea dobânzii. Singura excepţie de la această regulă sunt raporturile civile, în care se prevede în mod clar valoarea maximă a dobânzii. Mai mult, OG nr. 13/2011, care a abrogat şi a înlocuit OG nr. 9/2000, individualizează, în mod clar, ce se înţelege prin dobândă contractuală şi ce se înţelege prin dobândă penalizatoare, şi se arată şi libertatea părţilor de a stabili dobânzi la valoarea dorită de ele, sens în care sunt şi dispoziţiile art. 2 şi cele ale art. 5 din OG nr. 13/2011. Mai mult, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 5, rezultă că, pentru obligaţiile care rezultă din raporturile juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, părţile au posibilitatea de a stabili dobânda la valoarea agreată de ele. În acest sens, nu există nici printre normele Băncii Naţionale a României vreo normă, circulară sau regulament care să impună instituţiilor de credit vreo limitare în ceea ce priveşte dobânzile. Mai mult chiar, art. 3 din Regulamentul BNR nr. 3/2009, prevede că, în materia acordării creditelor, normele interne ale instituţiilor de credit se constituie într-un singur act normativ. În baza acestei reglementari legale, societatea pârâtă şi-a stabilit un manual de proceduri - norma internă a instituţiei - normă care prevede nivelul dobânzii penalizatoare,  numită în conţinutul contractului de credit, "penalităţi", la valoarea de 100 % pe an, în cazul nerestituirii creditului. Politica societăţii privind penalitatea s-a materializat prin prevederile contractuale, referitoare la această penalitate. Astfel, prin dispoziţiile legale sus-citate, s-a acordat fiecărei instituţii de credit libertatea de a-şi stabili atât dobânda contractuală cât şi dobânda penalizatoare, în funcţie de politica comercială, nefiind obligatorie raportarea dobânzilor la dobânda de referinţă a BNR-ului. Atât împrumutatul, dar şi garanţii, la momentul semnării contractului au luat la cunoştinţă despre existenta acestei clauze, despre sancţiunile care li se aplică în cazul întârzierii la plata obligaţiilor, şi cu toate acestea au semnat atât contractul de credit dar şi contractele de garanţie, asumându-şi riscurile care se impuneau. Atât împrumutatul, dar şi cei doi fidejusori nu şi-au achitat de bună-voie obligaţiile contractuale care le reveneau, la data scadenţei obligaţiei, iar sancţiunea contractuală, în speţă penalitatea contractuală, a devenit operantă, în condiţiile în care, conform dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 93/2009, contractele de credit şi cele de garanţie încheiate de instituţiile financiare nebancare sunt titluri executorii prin însăşi dispoziţiile legii.

Cu privire la apărările formulate de reclamant privind clauza abuzivă, nenegocierea acestei clauze cu ei, şi situaţia de inegalitate în care s-ar fi găsit, în primul rând, îndeplinirea acestor condiţii cerute de Legea nr. 193/2000 este un aspect care nu poate fi reţinut, atât timp cât Legea nr. 193/2000 nu este aplicabilă situaţiei de faţă, deci nu se poate constata îndeplinirea condiţiilor legale unui contract care nu îndeplineşte cerinţele legale pentru ca legea să îi fie aplicabilă.

În ceea ce priveşte posibilitatea, sau mai bine spus, imposibilitatea de negociere a clauzelor, nici aceste susţineri nu sunt întemeiate. În primul rând, se ştie că contractele de credit nu se negociază, fiind contracte de adeziune tipice. Reclamantul avea, însă, posibilitatea să refuze semnarea contractului şi să apeleze la o altă instituţie de credit, pentru a accesa un alt credit în condiţii mai avantajoase.

În drept s-au invocat prevederile art. 969 vechiul Cod civil, OG nr. 9/2000, OG nr. 13/2011, Legea nr. 93/2009, privind instituţiile financiare nebancare, Regulamentul BNR nr. 3/2009 şi Norma BNR nr. 13/2006.

În probaţiune s-au anexat înscrisuri (f. 13-18).

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul a solicitat să se dispună respingerea ca neîntemeiate a celor două excepţii invocate de pârâtă, motivat de faptul că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. l93/2000, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Prin prisma acestei legi, se reglementează în mod expres relaţiile dintre persoanele fizice sau grupurile de persoane fizice şi comercianţi, aceste dispoziţii putând fi  însă aplicate prin analogie şi altor categorii de consumatori.

Parte în contractul arătat este persoana fizică TC. Este irelevantă destinaţia microcreditului menţionată în contract, cu privire la admisibilitatea sau inadmisibilitatea cererii. Legea 193/2000 este clară în sensul celei de-a doua excepţii invocate, se impune a fi analizată îndreptăţirea de a figura ca reclamant sau pârât în proces, adică analizarea identităţii dintre dreptul subiectiv dedus judecăţii şi subiectul activ şi pasiv al acestuia.

Dispoziţiile legale invocate mai sus definesc comerciantul ca fiind "orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoana care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia."

Pârâta este o societate nebancara care acordă credite atât persoanelor fizice cât şi juridice, deci este titulară de drepturi şi obligaţii în raportul juridic dedus judecaţii, fiind subiectul pasiv al acestui drept subiectiv.

La termenul de judecată din data de 14.06.2012, numita TS a formulat cerere de intervenţie în interes propriu prin care a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute în articolul 3 prima liniuţă din contractul de microcredit nr. LD0918100010/30.06.2009, încheiat de către reclamant cu pârâta SC OMR IFN SA.

În motivare se arată că, la data de 30.06.2009, TC a contractat un microcredit de la pârâtă în sumă de 7.500 lei. Potrivit dispoziţiilor contractuale, creditul era rambursabil la maturitate, cu o dobândă curentă de 27% pe an, termenul de restituire a microcreditului împreună cu dobânzile fiind de 8 luni, conform graficului de rambursare. La articolul 3 se arată că în caz de nerespectare a obligaţiilor de rambursare a împrumutului, beneficiarul va plăti o dobândă pentru întârziere la plata obligaţiilor asumate cu o rată de 100% pe an, aplicată asupra principalului nerambursat la termen.

Intervenienta îşi justifică interesul în prezenta cauză prin prisma faptului că este codebitor garant, încheindu-se între aceasta şi societatea creditoare un contract de garanţie personală (fidejusiune), prin care se obligă în solidar la rambursarea microcreditului. Astfel, clauzele pe care aceasta le consideră abuzive, pentru motivele expuse de reclamant în cererea de chemare în judecată şi pe care şi le însuşeşte, nereiterându-le, o prejudiciază în mod direct. Astfel, prin prisma condiţiilor economice deosebite existente pe piaţă şi raportat şi la comportamentului anterior al creditoarei, care i-a anihilat orice urmă de venit, intervenienta este cea care a preluat, desigur alături de reclamant, achitarea ratelor restante ale creditului mai sus amintit.

Clauzele contractului nu au fost negociate, mai mult nu s-a solicitat acordarea unui astfel de credit, semnarea lui fiind impusă de către reprezentanţii creditoarei pentru rambursarea unor alte rate restante. Deşi destinaţia creditului apare din scripte ca fiind pentru asigurarea fondurilor necesare lucrărilor de însămânţări, fertilizări, finanţarea achiziţionării de animale pentru îngrăşat ori a efectuării altor cheltuieli curente ca achiziţii de motorină, piese de schimb, etc., creditul a fost folosit de către societatea creditoare, deşi nu s-a solicitat acest lucru, pentru rambursarea altui credit.

Intervenienta învederează că nu i s-a comunicat nici ei, nici reclamantei, nici la data încheierii contractului şi nici ulterior, vreun grafic de rambursare, care să cuprindă atât sumele de plată cât şi data scadenţei ratelor. Datorită acestui fapt, s-a întârziat cu plata acestora, ajungându-se inevitabil la calcularea de penalităţi. Deşi orice contract presupune existenţa unei negocieri a clauzelor, li s-a impus semnarea acestuia, rata dobânzii penalizatoare fiind mai mult decât exagerată raportat la dobânzile practicate pe piaţa bancară. Este foarte clar că există o disproporţie semnificativă între cele două prestaţii.

Intervenienta consideră că, prin prisma argumentelor invocate mai sus, completate cu argumentele reclamantului, sunt îndeplinite cele două condiţii stabilite de lege pentru calificarea clauzei atacate ca fiind abuzivă.

În drept s-au invocat prevederile art. 49 alin. l,  2, art. 50 Cod proc.civ. şi Legea nr. 193/2000.

Prin notele de şedinţă depuse la dosarul cauzei la termenul din 21.06.2012, pârâta a arătat, referitor la cele invocate de către reclamant în răspunsul la întâmpinare depus în şedinţa din data de 14.06.2012, care ţine loc şi de întâmpinare şi cu privire la cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta TS, solicitând respingerea cererii de intervenţie formulată, în principal, ca fiind inadmisibilă, iar intervenienta nu are calitate procesuală activă, iar în subsidiar, ca fiind neîntemeiată; şi invocă excepţia  necompetenţei teritoriale.

În motivare se arată că, în ceea ce priveşte excepţia necompetenţei teritoriale invocată de pârâtă, această excepţie este fondată, şi se impune admiterea ei. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin.2 şi ale art. 10 punct 1 din Codul de procedură civilă, instanţa competentă să judece prezenta acţiune este Judecătoria Bistriţa, oraş în care agenţia îşi are sediul, unde s-a semnat şi contractul atacat cu acţiune precum şi locul unde urma să se execute obligaţia de restituire a creditului. Faţă de cele arătate, solicită admiterea excepţiei necompetenţei teritoriale astfel cum a fost ridicată.

În al doilea rând, cu privire la răspunsul la întâmpinare depus, pârâta susţine că excepţiile invocate sunt întemeiate şi se impune admiterea acestora, iar apărările reclamantului sunt neîntemeiate. Însăşi Legea nr. 193/2000 stabileşte, în mod clar, cadrul ei de reglementare: contractele încheiate între comercianţi şi persoanele fizice, în calitate de consumatori, contracte cere exced unei activităţi profesionale. În definiţia legală a art. 2 din aceeaşi lege, consumatorul se defineşte ca fiind orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii care încheie un contract în afara activităţii lor autorizate, profesionale sau comerciale. Deci, principala cerinţă legală pentru ca Legea nr. 193/2000 să devină aplicabilă oricărui contract încheiat între un comerciant şi un consumator, este ca acel contract să fi fost încheiat în afara oricărei activităţi autorizate, comerciale sau profesionale. Nu se poate susţine că dispoziţiile Legii nr. 193/2000 se aplică prin analogie, şi în temeiul principiilor generale ale dreptului, şi contractelor încheiate de comercianţi cu alte persoane, de exemplu, cu persoanele juridice.

În acest sens, din însuşi art. 1 al legii, se prevede că sub incidenţa ei intră orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii. Prin coroborarea art. 1 raportat la definiţia consumatorului dată de art. 2 din legea nr. 193/2000, rezultă că sub incidenţa acestei legi, intră doar contractele încheiate de comercianţi cu consumatorii persoane fizice, contracte încheiate în afara activităţii autorizate a consumatorilor. Mai mult, prin raportare şi la dispoziţiile art. 1 alin. l din OG nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului, se prevede că statul, prin mijloacele prevăzute de lege protejează cetăţenii în calitatea lor de consumatori, iar definiţia dată consumatorului conform art. 2 a doua linioară din acelaşi act normativ, consumatorul este orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. În acelaşi sens, şi dispoziţiile invocate de reclamantă, cele din Directiva CE 93/13/CEE, art. 2 lit. b prevede "în sensul prezentei directive: [...] „consumator" înseamnă orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor care intră sub incidenţa prezentei directive, acţionează în scopuri care se află în afara meseriei, a domeniului de afaceri sau a profesiunii sale. Mai mult, sintagma de persoană juridică folosită în directiva europeană face referire la profesiile liberale, care au personalitate juridică distinctă şi patrimoniu distinct de persoanele fizice care sunt titulare. Creditul a fost acordat pentru refinanţarea unui credit acordat pentru desfăşurarea unei activizaţi comerciale. Acest aspect rezultă din însuşi Cap. 1 din contract, intitulat "obiectul contractului". Deci, rezultă în mod cert că acţiunea reclamantei este inadmisibilă, privit prin prisma dispoziţiilor legale invocate lipsind doar elemente esenţiale: reclamanta nu este persoană fizică iar scopul acordării creditului a fost finanţarea unei activităţii comerciale.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasiv a societăţii pârâte, aceasta consideră că susţinerile reclamantului sunt nefondate întrucât societatea nu acordă credite persoanelor fizice în afara activităţii lor lucrative sau profesionale. Creditează persoane fizice autorizate, doar pentru scopuri profesionale: achiziţii de bunuri mobile, bunuri imobile, asigurare de materii prime. Societatea nu are ca obiect de activitate acordarea de credite persoanelor fizice, credite de consum, credite de nevoi personale, credite pentru dobândirea de bunuri imobile sau mobile - proprietate personală. Faţă de acest aspect, nu există dreptul subiectiv dedus judecăţii, atât timp cât contractul de credit nu s-a acordat vreunei persoane fizice în afara activităţii sale profesionale. Faţă de cerinţele legale, mai sus indicate, precum şi raportat la faptul că societatea pârâtă este un comerciant care acordă credite doar pentru activităţi comerciale, profesionale, nu are calitate procesuală pasivă, nefiind întrunite cerinţele legale.

Cu referire la cererea de intervenţie, această cerere formulată de cei doi este inadmisibilă şi se impune respingerea acesteia ca fiind inadmisibilă. Astfel, pentru motivele arătate mai sus, precum şi pentru cele invocate prin întâmpinare, cererea de intervenţie este inadmisibilă, contractul atacat neîndeplinind condiţiile legale pentru a deveni operante dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenientei, pârâta învederează că aceasta a încheiat un contract de fidejusiune, pentru garantarea restituirii creditului acordat reclamantei prin contractul de microcreditul nr. LD0918100011/30.06.2009. Prin acel contract s-au obligat în solidar cu împrumutatul principal la restituirea creditului. În conformitate cu art. 1039, art. 1042 Cod civil, şi cu art. 42 Cod com. De asemenea, prin acelaşi contract de credit, a înţeles să renunţe la beneficiul de diviziune şi de discuţiune reglementate de art. 1662, art. 1042, art. 1666 şi art. 1667 Cod civil. Contractul de microcredit a fost semnat de aceasta în calitate de garant fidejusori. Art. 14 din Legea nr. 193/2000 prevede că doar consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor legii au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti.

Pe cale de consecinţă, intervenienta nu are calitatea de consumator – în primul rând că nu este titulara contractului încheiat,  împrumutatul fiind reclamantul, precum şi datorită faptului că nu pot invoca incidenţa legii pe care i s-a întemeiat acţiunea. În consecinţă, aceasta nu poate avea calitate procesuală activă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit art. 137 alin. 1 C.proc.civ. „instanţa s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.”

Întrucât în cauză au fost invocate mai multe excepţii procesuale, instanţa a stabilit ordinea de soluţionare a acestora ţinând cont de criteriul conform căruia se va rezolva excepţia procesuală care în caz de admitere face inutilă  analiza celeilalte, după cum urmează: excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC OMR IFN SA , excepţia inadmisibilităţii acţiunii :

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive SC OMR IFN SA .

Acţiunea introductivă formulată de reclamantul TC  este întemeiată pe disp. Legii nr. l93/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, invocându-se existenţa unor clauze contractuale abuzive în contractul de microcredit încheiat de părţi. Au fost exemplificate în acest sens clauzele cuprinse în art.3  din contractul de microcredit,  statuându-se că în cazul neîndeplinirii obligaţiei de rambursare în această situaţie beneficiarul va plăti o dobândă pentru întârziere la plată a obligaţiilor cu o rată de l00 % an aplicabilă asupra principalului nerambursat la termen; instituirea unor garanţii excesive apreciate de reclamantă ca fiind contractele de garanţie imobiliară şi de garanţie mobiliară semnate de părţi.

Potrivit art. l din L.l93/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate în caz de dubiu, interpretarea clauzelor contractuale urmând a fi făcută în favoarea consumatorului.

Art.2 al aceluiaşi  act normativ defineşte termenii de consumator şi de comerciant cărora li se aplică dispoziţiile acestei legi.  In alin.l se arată că prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.  Alin.2 al aceluiaşi articol defineşte  comerciantul ca fiind orice persoană fizică sau juridică autorizată care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa acestei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia.

 Din definiţiile mai sus prezentate înserate în cuprinsul legii , prin comerciant se înţelege doar persoana fizică sau un grup de persoane fizice constituit în asociaţii care încheie un contract supus incidenţei L.l93/2000, în afara activităţii lor comerciale , industriale , de producţie, artizanale ori liberale.

Faţă de acestea se dovedeşte faptul că, reclamantul nu poate avea calitatea de consumator în sensul L.l93/2000, deoarece aşa cum rezultă din dosarul 7949/190/2012 este administratorul unei persoane juridice de drept privat, care îşi desfăşoară o activitate economică din cele cuprinse în obiectul său de activitate, creditul acordat reclamantului pentru executarea  lucrărilor de însămânţări,fertilizări respectiv finanţarea achiziţionării de îngrăşământ ,achiziţii de motorină ,piese de schimb  făcând parte din activitatea comercială pentru care firma sa  este autorizată.

Prin prisma acestor considerente, instanţa  a apreciat că este inadmisibilă acţiunea formulată de reclamant împotriva pârâtei, prin  care solicită a se constata existenţa unor clauze abuzive în contractul de microcredit încheiat de părţi, acţiune întemeiată pe disp.L.nr.l93/2000 cu modificările şi completările ulterioare, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Având în vedere soluţia dată acţiunii principala instanţa pe aceleaşi considerente de drept s-a respins şi cererea de intervenţie formulată de TS.

Cheltuieli de judecată nu s-au solicitat.

Împotriva Sentinţei civile nr.5138/13.06.2013, pronunţată de Judecătoria Bistriţa în dosar civil nr.7949/190/2012 a declarat recurs TS, în contradictoriu cu intimata SC. OPPORTUNITY OMR IFN SA Agenţia Bistriţa Năsăud, solicitând admiterea recursului, respingerea ca neîntemeiată a excepţiei inadmisibilităţii, casarea hotărârii şi trimiterea dosarului spre rejudecare instanţei de fond, cu cheltuieli de judecată.

In motivarea recursului s-a arătat că, potrivit disp.art.2 alin.1 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori „prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi acţionează în scopuri în afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”.  Aceste prevederi sunt urmarea transpunerii în legislaţia română a Directivei 93/13/CEE prin care în art.2 lit.b se defineşte „consumatorul ca fiind orice persoană fizică ce în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale profesionale.

După cum se poate observa din analiza celor două acte normative indicate, acestea se aplică nu doar în speţă de faţă beneficiarului creditului, ci şi celorlalte persoane cărora prevederile acestuia îi sunt opozabile

In calitate de debitor garant (prevedere cuprinsă în cap.2 din contractul de microcredit) are dreptul şi interesul de a exercita orice mijloc de apărare, inclusiv invocarea unei clauze a acestui contract ca fiind abuzivă.

Toate părţile acestui contract (excluzând bineînţeles creditorul) au calitatea de consumator în sensul celor două acte normative invocate.

Astfel, nu s-a intrat în cercetarea fondului cauzei de către prima instanţă reţinându-se doar că reclamantul îndeplineşte funcţia de administrator al unei societăţi comerciale (fără vreo probă în acest sens) motiv pentru care s-a respins acţiunea ca fiind inadmisibilă.  Nu s-a cercetat în ce calitate s-a încheiat acest contract de credit, ce calitate are reclamantul în acea societate comercială, care este obiectul său de activitate sau care a fost destinaţia reală a creditului.  De asemenea nu s-au analizat nici motivele invocate de recurentă în cererea de intervenţie, aceasta fiind făcută în interes propriu, astfel că argumentele de respingere a cererii principale nu pot fi transpuse şi asupra cererii de intervenţie în interes propriu.

Pentru considerentele de mai sus solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulată.

In drept, invocă disp.art.312 alin.3 şi 5, art.304 pct.9 şi art.304/1 C.pr.civ.

Tribunalul examinând în baza prev.art.304 şi art.304/l C.pr.civ., hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate cât şi din oficiu a constatat că aceasta este temeinică şi legală nefiind dat nici un motiv de casare sau modificare  a hotărârii.

Domenii speta

Spete similare