Modificare contract individual de muncă, în vederea respectării obligaţiei stabilite de instanţa penală de a nu desfăşura profesia în exercitarea căreia angajatul a săvârşit fapte pentru care este urmărit penal. Legalitate

Modificare contract individual de muncă, în vederea respectării obligaţiei stabilite de instanţa penală de a nu desfăşura profesia în exercitarea căreia angajatul a săvârşit fapte pentru care este urmărit penal. Legalitate.

Consimţământul viciat putea fi presupus a fi dat în condiţiile în care măsura angajatorului ar fi fost dispusă sau lăsată la liberul arbitru al acestuia. În cauza de faţă, dispoziţiile instanţei penale permiteau angajatorului să ia acele categorii de măsuri posibile, dar care nu ar fi avut consecinţe mai grave pentru angajat. Neacceptarea locului de muncă propus nu îi permitea angajatorului altă soluţie decât concedierea. Cu alte cuvinte, nu măsura unilaterală a angajatorului a determinat modificarea contractului de muncă, respectiv a locului de muncă, ci dispoziţiile instanţei penale.

Prin Sentinţa civilă nr. 1580 din 27 iunie 2013 Tribunalul Mureş a respins acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamantul H. F. I. în contradictoriu cu pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. C.” S.A.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 8678/102/2012 din 29.11.2012 reclamantul H. F. I. a solicitat instanţei ca in contradictoriu cu pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. C.” S.A. să constate nulitatea absolută a deciziei nr.A1/69/29.10.2012 şi a actului adiţional nr.A1/114/29.10.2012, aferent acestuia, pentru încălcarea prevederilor art.1246, 1204, 1206 şi 1216 din noul cod civil, consimţământul reclamantului la semnarea acestor acte fiind smuls prin constrângere morală. S-a mai solicitat obligarea pârâtei la plata diferenţei între salariul aferent funcţiei de muncitor necalificat şi cea de şef de tren, pe perioada 29.10-20.12.2012 precum şi la plata daunelor morale.

Pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

In fapt, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prin încheierea penala din data de 26.10.2012  a Tribunalului Braşov - Secţia penală, pronunţată in dosar 11579/62/2012 s-a dispus, faţă de reclamant, alături de obligaţia de a nu părăsi localitatea, obligaţia de a nu desfăşura profesia, meseria, activitatea in exercitarea căreia a săvârşit faptele prezentate in dosarul penal 529/P/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov.

În data de 29.10.2012, urmare a dispoziţiilor hotărârii penale mai sus arătate, s-a emis decizia A1/69/29.10.2012  de către Directorul General al Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Călători „CFR C.” SA prin care s-a propus reclamantului modificarea contractului individual de muncă  avut anterior, in baza căruia ocupa funcţia de şef de tren într-un contract pe durată nedeterminată pentru funcţia de muncitor necalificat.

Reclamantul a confirmat decizia cu menţiunea  „ de acord” .

În temeiul acestui acord exprimat de reclamant, a fost încheiat la aceeaşi dată actul adiţional A1/114/29.10.2012 pentru modificarea contractului individual de muncă, in sensul modificării felului muncii, cu un salariu de baza de 600 lei.

În ceea ce priveşte cauza de nulitate constând din vicierea  prin constrângere psihică a consimţământului reclamantului, instanţa a constatat că în raport de vechimea acestuia de aproximativ 20 de ani în calitate de conductor și mai apoi de șef tren și de situația financiară a acestuia, care urma a fi grav afectată de reducerea salariului ca urmare a modificării contractului de muncă având în vedere diferența considerabilă existentă între salariul cuvenit pentru funcția de sef tren de aproximativ 1800 Ron net și cel datorat unui muncitor necalificat, de aproximativ 600 Ron net, reclamantul se afla într-un moment dificil, având alegerea de a fi de acord cu varianta continuării raporturilor de muncă în cadrul CFR pe funcţie necalificată sau aceea constând din manifestarea dezacordului la continuarea raporturilor de muncă conform celor propuse de angajator, cu consecinţa trecerii sale în perioada de preaviz, urmată de încetarea raporturilor de muncă.

Totuşi, împrejurările concrete în care a fost încheiat actul adiţional contestat conduc la concluzia că, deşi situaţia reclamantului de la momentul încheierii actului adiţional pentru modificarea contractului de munca era una dificilă, nu se poate reţine că acesta a consimţit la încheierea contractului sub imperiul unei temeri justificate induse fără drept de cealaltă parte şi că în lipsa consimţământului său reclamantul ar fi fost expus unui pericol grav şi iminent.

În acest sens s-a reţinut că potrivit deciziei, in lipsa acordului pentru modificarea contractului, reclamantul ar fi fost expus desfacerii contractului după expirarea unui termen de preaviz de 20 de zile. Or, împotriva deciziei de acordare a preavizului, care are caracterul unui act unilateral de dreptul muncii,  există calea de atac a contestaţiei, potrivit art. 268 alin. 1 lit. a cod muncii, cu posibilitatea dobândirii drepturilor bănești aferente perioadei pentru care ar fi operat măsura nelegală. Alăturând celor arătate anterior experiența de viaţă și studiile reclamantului instanța nu putea aprecia că decizia respectivă a fost de natură a crea reclamantului o temere sub imperiul căreia a acceptat modificarea contractului de muncă. Prin urmare motivul de nulitate invocat de reclamant cu privire la constrângerea sa care ar fi condus la vicierea consimţământului nu se confirmă.

Instanţa a constatat de asemenea că şi în ipoteza în care reclamantul ar fi apreciat că în lipsa acordului său s-ar fi desfăcut contractul de muncă fără să poată întreprinde nimic pentru a evita această împrejurare, pericolul la care ar fi fost expus reclamantul în lipsa acordului faţă de actul adiţional atacat era acela al pierderii postului de muncitor necalificat oferit de pârâtă, ceea ce nu poate justifica motivul de nulitate invocat.

Pe de altă parte, ca urmare a dispunerii obligației de a nu desfășura profesia, meseria, activitatea în exercitarea căreia a săvârșit faptele prezentate în dosarul penal 529/P/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov și anume aceea de șef tren, reclamantul nu mai putea exercita atribuțiile aferente postului ocupat în baza contractului de muncă încheiat cu pârâta sub sancțiunea arestării preventive a acestuia pentru încălcarea obligației.

Ca urmare a impunerii acestei interdicţii  se constată că obligația impusă reclamantului îi era opozabila pârâtei, copia încheierii  penale comunicându-se si angajatorului, măsurile dispuse în cadrul procesului penal fiind opozabile erga omnes .

Prin urmare, pentru perioada în care reclamantului i-a fost impusă o astfel de obligație, executarea contractului individual de muncă pentru postul de șef tren nu putea continua iar continuarea raporturilor de muncă pe perioada măsurii dispuse de instanța penală și prelungită succesiv ulterior ar fi avut  un obiect ilicit. În cazul arestării preventive cât și în cel al obligației dispuse alături de măsura preventivă a interdicției de a nu părăsi localitatea, angajatul se afla în imposibilitate de a presta munca pe o perioada limitata de timp, de cel mult 30 de zile (caz în care operează suspendarea de drept a raporturilor de muncă conform art. 50 lit. g cod muncii ) şi, respectiv de peste 30 de zile(caz în care se justifică concedierea reclamantului potrivit art. 61 lit. b C muncii ), fără ca prin luarea măsurii să se pună în discuție  săvârșirea faptei, vinovata reclamantului ori caracterul nelimitat ori îndelungat al imposibilității de a presta muncă ca și în cazul condamnării la o pedeapsă privativă, a luării unei măsurii complementare sau de siguranță a interdicției de a desfășura funcția sau profesia.

Instanţa a constatat că deși la momentul comunicării deciziei și semnării actului contestat măsura dispusă era inferioară duratei prevăzute de lege la art. 61 lit. b C muncii, totuși, ca urmare a prelungirilor succesive ulterioare a măsurii potrivit încheierii penale anterior amintite, o eventuală neregularitate al vreunei decizii de concediere s-ar fi acoperit.

De altfel, obligația impusă reclamantului în dosarul penal ar fi putut fi analizată cel puțin ca un caz de necorespundere profesională, împrejurare în care, în lipsa acceptării postului vacant oferit,  măsura desfacerii contractului de munca după respectarea termenului de preaviz de 20 de zile ar fi fost legala, conform art. 61 lit. d C muncii raportat la art. 64 alin 4 C muncii.

Față de cele de mai sus, constatând în continuare că măsura la care făcea referire pârâta în decizie era legală şi că prin aceasta nu s-au urmărit obţinerea unor avantaje injuste reiese că în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele viciului de consimţământ al violenţei prevăzute la art. 1216 si respectiv 1217 NCC.

Prin urmare, capătul de cerere având ca obiect constatarea vicierii consimţământului la momentul semnării actului adiţional A1/114/29.10.2012, cu consecinţa plăţii diferenţelor salariale reactualizate astfel cum au fost precizate, urmează a fost respins ca neîntemeiat. În subsidiar instanţa a constatat că la data de 20.12.2012 între părţi a fost încheiat un nou act adiţional, A1/1204, care a revocat actul adiţional atacat în prezenta cauză, lăsându-l fără efect.

Referitor la cererea privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale, instanţa a constatat că in cauză nu sunt îndeplinite cerinţele răspunderii materiale delictuale având in vedere că semnarea actului adiţional si presupusul stres zilnic continuu cauzat reclamantului nu s-a datorat exercitării unor acţiuni ilicite din partea paratei, ci acordului părţilor şi eventual a măsurii dispuse prin încheierea penală.

Împotriva acestei sentinţe a declarat, în termen legal, recurs reclamantul solicitând: modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.

În drept recurentul a invocat dispoziţiile art. 3041 Cod procedură civilă, coroborate cu dispoziţiile art. 299 şi urm.  Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate recurentul a arătat, în esenţă, că aşa cum au arătat şi martorii audiaţi de instanţa de fond, consimţământul său la semnarea actului adiţional a fost cerut pe loc, fără a i se da posibilitatea unui termen de gândire şi mai ales sub presiunea că in situaţia în care nu va semna se va dispune concedierea sa. Tribunalul a aplicat greşit şi nu a reţinut faptul că la semnarea acestor acte s-a aflat într-o puternică stare de constrângere morală.

S-a mai arătat că instanţa de fond a aplicat greşit prevederile art.1216 din Codul civil, neţinând cont tocmai de împrejurările excepţionale în care se afla reclamantul.

 Faptul că după promovarea procesului, pârâta a procedat la anularea actului adiţional reprezintă atât o recunoaştere a pretenţiilor şi dovedeşte şi culpa procesuală a pârâtei, astfel că aceasta trebuie să fie obligată la plata pretenţiilor băneşti solicitate.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea recursului.

Examinând sentinţa atacată în raport cu motivele de recurs invocate şi din oficiu, în temeiul art. 304 indice 1 şi art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Criticile recurentului converg, în esenţă, spre două aspecte principale, respectiv: lipsa consimţământului exprimat „serios, liber şi în deplină cunoştinţă de cauză” şi neîndeplinirea de către angajator a obligaţiei prealabile de informare a angajatului în privinţa măsurilor luate şi a consecinţelor acestora, fapt ce a înfrânt principiul bunei credinţe instituit de art. 8 din Codul muncii.

În aprecierea inexistenţei  consimţământului liber, neviciat,  instanţa poate şi trebuie să analizeze întreg ansamblul factual  ce a determinat măsura contestată.

În mod evident, nu pot fi ignorate dispoziţiile instanţei penale, respectiv încheierea din 26.10.2012 a Tribunalului Braşov, pronunţată în dosarul nr. 11579/62/2012, definitivă prin Încheierea 97/R/7.11.2012, încheieri prin care, faţă de reclamant s-a luat măsura  obligării de a nu desfăşura activitatea /funcţia în exercitarea căreia a săvârşit faptele de natură penală pentru care este cercetat, respectiv funcţia de şef de tren, funcţie în care reclamantul era angajat şi în care solicită a fi reintegrat.

Mai mult, se arată în mod expres în încheierile instanţei penale că, în caz de încălcare a obligaţiilor impuse, deci inclusiv a celei referitoare la ocuparea funcţiei de şef de tren în cadrul pârâtei, se va lua măsura arestării preventive.

În consecinţă, în nici un caz nu se poate reţine că pârâta, propunând reclamantului un alt loc de muncă, în condiţiile în care acesta era obligat să nu mai desfăşoare activitatea în vechiul loc de muncă, putea să-i creeze acestuia o stare de temere şi putea să îi vicieze consimţământul.

Obligaţiile stabilite de instanţa penală  erau cunoscute atât angajatorului pârât, cât mai ales angajatului reclamant, care avea, în procesul penal, calitatea procesuală de inculpat.

Din această perspectivă argumentele reclamantului recurent urmează a fi înlăturate, întrucât consimţământul viciat putea fi presupus a fi dat în condiţiile în care măsura angajatorului ar fi fost dispusă sau lăsată la liberul arbitru al acestuia. În cauza de faţă, dispoziţiile instanţei penale permiteau angajatorului să ia acele categorii de măsuri posibile, dar care nu ar fi avut consecinţe mai grave pentru angajat. Neacceptarea locului de muncă propus nu îi permitea angajatorului altă soluţie decât concedierea. Cu alte cuvinte, nu măsura unilaterală a angajatorului a determinat modificarea contractului de muncă, respectiv a locului de muncă, ci dispoziţiile instanţei penale.

Astfel fiind, sunt neîntemeiate susţinerile recurentului privind obligaţiile legale încălcate de angajator şi anume obligaţia de informare prealabilă şi principiul consensualismului şi al bunei credinţe.

De asemenea, faptul că ulterior a avut o nouă modificare a locului de muncă al reclamantului, nu are relevanţă în soluţionarea acestei acţiuni. Nimic nu împiedică părţile semnatare ale unui contract de muncă să modifice clauzele acestuia ori de câte ori se apreciază că interesele acestora justifică acest fapt. Dacă reclamantului i s-a oferit ulterior un nou loc de muncă superior celui avut urmare a actului adiţional atacat, nu are relevanţă în ceea ce priveşte încheierea în mod valabil a acestuia din urmă.

Apreciind că, asupra soluţiei pe fond, hotărârea tribunalului este corectă, iar actul atacat nu este lovit de nulitate, criticile privind diferenţele salariale şi plata daunelor morale nu se impun a mai  fi analizate.

Văzând dispoziţiile art. 312 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant.

Domenii speta

Spete similare