Modificarea unilaterală a clauzelor contractului individual de muncă prin decizia angajatorului. Contestaţie împotriva deciziei. Termen. Legalitate

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, legea aplicabilă în cauză este Legea nr. 62/2011, cu atât mai mult cu cât aceasta este o lege specială faţă de Codul Muncii, care constituie legea comună în domeniu. Apelanta face o greşită interpretare a succesiunii celor două legi în timp: Codul Muncii a intrat in vigoare cu mult anterior Legii nr. 62/2011 şi a suferit mai multe modificări, care nu pot fi considerate ca fiind un nou Cod al Muncii. Mai mult, art. 232 din Codul Muncii prevede în mod expres faptul că procedura de soluţionare a conflictelor de muncă se stabileşte prin lege specială. Acesta a fost şi motivul pentru care s-a emis legea specială care să reglementeze procedura soluţionării conflictelor de muncă, respectiv Legea nr. 62/2011, procedură obligatoriu de aplicat, conform principiului de drept „specialia generalibus derogant”.

Raportat la aceste aspecte, în mod legal a apreciat prima instanţă că cererea a fost introdusă în termenul de 45 de zile, prevăzut de art. 211 lit. a din Legea nr. 62/2011, nefiind tardivă.

În speţă a operat o modificare unilaterală a contractului individual de muncă al reclamantului, fără acordul acestuia, sancţiunea fiind nulitatea deciziei prin care s-a dispus luarea unei astfel de măsuri. Este culpa unităţii angajatoare că nu a procedat la încheierea de acte adiţionale la momentul schimbării funcţiei şi salariului reclamantului şi s-a limitat la a emite doar decizii, prin conducătorul unităţii.

Prin emiterea de către angajator a deciziei contestate s-a procedat la retrogradarea din funcţie a reclamantului şi la diminuarea salariului acestuia, în mod unilateral, fără încheierea actului adiţional la contractul individual de muncă, încălcând dispoziţiile art. 17 alin. 5 precum şi ale art. 8 alin. 1 şi art. 41 alin. 1 din Codul muncii.

-Legea nr. 62/2011 – art. 211 lit. a;

-Codul muncii: art. 17 alin. 5, art. 8 alin. 1, art. 41 alin. 1

Prin încheierea din 30 ianuarie 2014 pronunţată de Tribunalul Mureş s-a respins ca neîntemeiată excepţia tardivităţii introducerii acţiunii invocată de pârât, s-a respins ca nefondată excepţia lipsei de obiect a cererii invocată de pârât, s-a respins excepţia lipsei caracterului de probe a înscrisurilor anexate pentru că nu sunt certificate pentru conformitate cu originalul de către o persoană identificabilă de pârât, a respins excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată invocată de pârât şi a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii invocată de pârât.

În soluţionarea acestor excepţii instanţa de fond a reţinut, în considerentele încheierii, că excepţia tardivităţii introducerii acţiunii este neîntemeiată, apreciind că termenul de contestare a prezentei decizii este cel prevăzut de Legea nr. 62/2011, care este aplicabil în cauză din prisma obiectului acţiunii şi a obiectului de reglementare a articolului de lege.

Excepţia lipsei de obiect s-a apreciat a fi nefondată, apreciind că se întemeiază pe rezultatul unei erori materiale săvârşite cu ocazia redactării atât a cererii de chemare în judecată cât şi a răspunsului la întâmpinare, eroare materială care poate fi îndreptată iar obiectul acţiunii rezultă din înscrisul de la fila 3 dosar, care este anexat cererii de chemare în judecată.

Cu privire la excepţia lipsei caracterului de probe a înscrisurilor anexate, pentru că nu sunt certificate pentru conformitate cu originalul de către o persoană identificabilă, s-a reţinut că, raportat la data încheierii contractului de asistenţă judiciară, respectiv 13 noiembrie 2013, precum şi a faptului că în prezent domnul avocat reprezintă în mod valabil interesele reclamantului, înscrisurile depuse reprezintă copii certificate pentru conformitate cu originalul de reprezentantul părţii, astfel că acestea sunt admisibile ca mijloace de probă, cu atât mai mult cu cât două dintre acestea emană de la pârâtă.

A respins excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, având în vedere prevederile noului cod de procedură civilă cu privire la incidenţa sancţiunii nulităţii, în speţă prevederile art. 177, raportat la evidenta eroare materială cu privire la numele reclamantului şi CNP-ul acestuia, precum şi la lipsa unei vătămări prin neindicarea tuturor elementelor cu privire la pârât.

Excepţia inadmisibilităţii s-a considerat a fi neîntemeiată, raportat la înscrisul de la fila 6 din dosarul cauzei, apreciind că s-a făcut dovada că reclamantul a participat la procedura de informare cu privire la avantajele medierii şi că la această procedură a fost convocat şi pârâtul.

Prin sentinţa civilă nr. 377 din 18 martie 2014 Tribunalul Mureş a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul S. L. în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Tg. Mureş,  a anulat decizia nr. 2037/4.10.2013 emisă de pârâtă, a obligat pârâtul la repunerea reclamantului în funcţia avută anterior emiterii deciziei nr. 2037/4.10.2013, a obligat pârâtul la calcularea şi la plata în favoarea reclamantului a diferenţelor salariale cuvenite în urma anulării deciziei, diferenţe care vor fi actualizate în funcţie de rata inflaţiei, calculată de la data scadenţei lunare a fiecărei diferenţe şi până la data plăţi integrale a debitului şi a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a sumei de 600 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că reclamantul a fost încadrat la pârât în baza contractului individual de muncă nr. 67/1983, în funcţia de pompier la formaţia pază-pompieri. Prin actul adiţional nr. 1245/01.05.2007 clauzele contractuale dintre părţi au fost modificate începând cu data de 01.05.2007, în sensul că reclamantul ocupa funcţia de şef formaţie pompieri din compartimentul PSI, fiind salarizat cu un venit lunar brut de 635 lei, din care un salariu tarifar de 508 lei şi un spor de vechime de 25%. Acest act adiţional a fost încheiat în baza aprobării conducerii unităţii, materializată prin decizia nr. 356/03.05.2007. Prin Decizia nr. 301/01.03.2012 funcţia reclamantului a fost schimbată în cea de şef birou pază şi PSI, majorându-se venitul lunar brut la 1259 lei, din care un salariu tarifar de 839 lei.

Prin actul adiţional nr. 6057/19.12.2012 contractul individual de muncă a fost modificat din nou, reclamantul îndeplinind, începând cu data de 1.11.2012, funcţia de şef formaţie pază – pompieri în cadrul compartimentului pază – PSI, cu un salariu de bază lunar brut de 1248 lei.

Prin decizia nr. 2037/4.10.2013 pârâtul a modificat unilateral clauzele contractuale referitoare la felul muncii şi salarizarea reclamantului, acesta fiind retrogradat în funcţia de pompier I la formaţia de pază – PSI, cu un salariu de bază lunar brut de 1025 lei, concomitent cu revocare deciziilor nr. 356/01.05.2007 şi nr. 301/01.03.1010. Situaţia diminuării unilaterale a drepturilor salariale ale reclamantului rezultă şi din extrasele de plată.

Faţă de această stare de fapt, prima instanţă a apreciat că decizia nr. 2037/04.10.2013 este lovită de nulitate absolută, fiind emisă cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 8 alin. 1, art. 41 alin. 1 din Codul Muncii, pârâtul modificând unilateral, în mod nelegal felul muncii şi salariul reclamantului.

În consecinţă, acţiunea reclamantului a fost admisă în modul descris mai sus.

Împotriva acestei hotărâri, precum şi împotriva încheierii pronunţate în data de 30 ianuarie 2014, a declarat apel pârâtul, solicitând admiterea apelului, schimbarea/modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii excepţiilor invocate şi respinse prin încheierea menţionată, precum şi în sensul respingerii în tot a acţiunii promovate de reclamant, ca fiind inadmisibilă, precum şi nefondată, nelegală şi netemeinică.

În motivarea apelului a arătat, cu privire la încheierea pronunţată de Tribunalul Mureş la data de 30 ianuarie 2014, că aceasta a fost pronunţată  cu aplicarea greşită a legii. Astfel, referitor la excepţia tardivităţii introducerii acţiunii în faţa instanţei de fond, respinsă de instanţa de fond prin această încheiere,  a arătat că lipseşte motivarea soluţiei adoptate şi instanţa nu a luat în considerare susţinerile sale, perfect motivate şi argumentate. Cererea de chemare în judecată a fost promovată tardiv, cu încălcarea dispoziţiilor art. 268 alin. 1 lit. a din Legea nr. 53/2003 – Codul Muncii. Consideră că în prezenta cauză nu îşi găsesc aplicabilitate prevederile art. 211 lit. a din Legea nr. 62/2011. Cele două prevederi nu sunt contradictorii şi nici nu se exclud reciproc, ele reglementând situaţii juridice diferite. Având în vedere republicarea Codului Muncii ulterior datei publicării Legii nr. 62/2011, fără a se opera vreo modificare în prevederile legate de termenul de contestare a deciziilor angajatorului, rezultă cu puterea evidenţei că legiuitorul a publicat ambele acte normative cu intenţia ca acestea să producă efecte juridice concomitent, reglementând situaţii diferite.

Termenul de atacare a deciziei era termenul de 30 de zile calendaristice de la comunicarea acesteia iar intimatul era perfect conştient de acest termen, după cum reiese din adresa nr. 65/01.11.2013 cât şi din procesul-verbal de informare cu privire la avantajele medierii nr. 68/04.11.2013.

Referitor la excepţia lipsei caracterului de probe a înscrisurilor anexate de către intimatul-reclamant acţiunii sale introductive, a arătat că motivele de respingere a acestei excepţii, invocate de către instanţa de fond prin aceeaşi încheiere atacată, sunt greşite şi neconforme cu realitatea. În mod evident avocatul la care se face referire în încheierea atacată nu avea calitatea de reprezentant al reclamantului, contractul de reprezentare fiind încheiat ulterior formulării şi introducerii în instanţă a cererii introductive. Înscrisurile depuse de reclamant în copie odată cu acţiunea principală nu puteau fi primite de către instanţă, ci se impunea respingerea acestor probe, ele neîndeplinind condiţiile legale prin prisma faptului că acestea nu sunt certificate pentru conformitate cu originalul de către reclamant, ci de către o altă persoană, cu semnătura indescifrabilă. În speţă sunt aplicabile prevederile art. 150 din Noul Cod de procedură civilă.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii introductive a reclamantului, raportat la procesul-verbal de informare privind participarea la şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii, a arătat că şi această excepţie a fost respinsă în mod greşit de către instanţa de fond. Acest proces-verbal cuprinde inserat un alt nume decât al reclamantului, respectiv „S. L.” şi nu „S. L.”, cum este corect, ceea ce echivalează cu inexistenţa sa şi practic cu neîndeplinirea de către reclamant a procedurii prealabile obligatorii prevăzute de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 192/2006.

Cu privire la sentinţa civilă nr. 377/2014, pronunţată de Tribunalul Mureş la data de 18 martie 2014, apelantul a arătat că a fost pronunţată de către instanţa de fond cu aplicarea greşită a legii. Numirea reclamantului în funcţie s-a făcut prin decizia nr. 356/2007, fără a se opera nici o modificare asupra contractului individual de muncă. Nu există nici un act adiţional la contractul individual de muncă care să justifice optica instanţei de fond. În speţă îşi găsesc aplicabilitatea prevederile art. 17 alin. 5 din Legea nr. 53/2003. Documentele la care se raportează instanţa de fond vizau doar modificări salariale aferente angajatului survenite de-a lungul timpului ca urmare a modificărilor legislative în domeniul salarizării personalului bugetar sau a celui din sistemul sanitar or ca urmare a schimbării tranşelor de vechime în care era încadrat reclamantul, nevizând nici un moment schimbarea funcţiei acestuia în cea de conducere la care s-a raportat acesta în formularea pretenţiilor sale în cauză, funcţie pe care reclamantul a ocupat-o nu în mod permanent ci doar temporar, din necesitatea coordonării activităţii structurii în care reclamantul îşi desfăşura activitatea.

Potrivit prevederilor art. 40 din Codul Muncii, angajatorul are dreptul organizării propriei activităţi în funcţie de necesităţi.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 466 alin. 1 şi 4, art. 470, alin. 1 şi art. 471 alin. 1 din NCPC.

Intimatul reclamant a formulat întâmpinare la apel, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefundat şi menţinerea în tot a sentinţei civile ca legală şi temeinică, cu obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea întâmpinării a arătat că atât încheierea din 30 ianuarie 2014 cât şi sentinţa atacată sunt ferite de orice critică. Motivele de fapt şi de drept invocate de prima instanţă în sprijinul soluţiei de respingere a acestor excepţii reprezintă o corectă interpretare a legii. Prima instanţă, raportat la decizia contestată, în mod întemeiat a reţinut că această decizie reprezintă modificarea contractului său de muncă cu privire la felul muncii şi la salariu în mod unilateral.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 205-208 Cod procedură civilă.

Examinând încheierea şi hotărârea atacate, prin prisma motivelor de apel invocate şi având în vedere efectul devolutiv al apelului, Curtea a constatat următoarele:

În ceea ce priveşte criticile de netemeinicie aduse încheierii civile din 30 ianuarie 2014, Curtea a apreciat că acestea sunt nefondate.

S-a constatat că prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale care stabilesc termenul de introducere a cererii de chemare în judecată iar soluţia este motivată concis. Într-adevăr, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, legea aplicabilă este Legea nr. 62/2011, cu atât mai mult cu cât aceasta este o lege specială faţă de Codul Muncii, care constituie legea comună în domeniu. Apelanta face o greşită interpretare a succesiunii celor două legi în timp: Codul Muncii a intrat in vigoare cu mult anterior Legii nr. 62/2011 şi a suferit mai multe modificări, care nu pot fi considerate ca fiind un nou Cod al Muncii. Mai mult, art. 232 din Codul Muncii prevede în mod expres faptul că procedura de soluţionare a conflictelor de muncă se stabileşte prin lege specială. Acesta a fost şi motivul pentru care s-a emis legea specială care să reglementeze procedura soluţionării conflictelor de muncă, respectiv Legea nr. 62/2011, procedură obligatoriu de aplicat, conform principiului de drept „specialia generalibus derogant”.

Raportat la aceste aspecte, în mod legal a apreciat prima instanţă că cererea a fost introdusă în termenul de 45 de zile, prevăzut de art. 211 lit. a din Legea nr. 62/2011, nefiind tardivă.

Cu privire la excepţia lipsei caracterului de probe a înscrisurilor anexate de către reclamant cererii de chemare în judecată, în mod corect prima instanţă a respins această excepţie. La termenul de judecată din data de 30 ianuarie 2014 avocatul ales al reclamantului a arătat în faţa instanţei că semnătura de pe acele înscrisuri îi aparţine şi le certifică ca fiind conforme cu originalul. La acea dată reprezenta legal interesele reclamantului, astfel că nu exista nici un motiv pentru ca acele înscrisuri să fie înlăturate ca probe de la dosarul cauzei. Legea nu prevede o sancţiune expresă pentru nerespectarea prevederilor art. 150 alin. 2 din Codul de procedură civilă iar vătămarea vreuneia dintre părţi este exclusă în situaţia dedusă judecăţii. Faptul că, copiile au fost certificate de către avocatul reclamantului, care a depus împuternicirea avocaţială datată cu o dată ulterioară datei la care s-a introdus cererea la instanţă nu este de natură să ducă la excluderea acestor înscrisuri ca şi probe, din moment ce avocatul a recunoscut că semnătura îi aparţine şi a certificat în faţa primei instanţe conformitatea actelor cu originalul.

În ceea ce priveşte critica privind greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii, şi aceasta a fost în mod corect respinsă de către prima instanţă. Este evident că s-a strecurat o greşeală materială în tehnoredactarea numelui reclamantului în procesul-verbal de mediere şi că reclamantul este cel care a participat la şedinţa de informare şi nu altă persoană. Apelanta trebuia să coroboreze mai multe date înainte de a invoca această excepţie şi să ţină seama şi de obiectul convocării la mediere, nu numai de greşita consemnare a numelui reclamantului. Pe de altă parte, prevederile alin. 1 ind. 2 al art. 2 din Legea nr. 192/2006  au fost declarate neconstituţionale prin D.C.C. nr. 266/2014 publicată în Monitorul Oficial nr. 464 din 25 iunie 2014.

Viciile de formă ale acţiunii introductive, enumerate din nou prin memoriul de apel, nu pot constitui motive de anulare a cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte sentinţa atacată cu prezenta cale de atac, Curtea a apreciat că aceasta este legală şi temeinică, fiind ferită de orice critică. În mod legal a concluzionat prima instanţă că în speţă a operat o modificare unilaterală a contractului individual de muncă al reclamantului, fără acordul acestuia, sancţiunea fiind nulitatea deciziei prin care s-a dispus luarea unei astfel de măsuri. Este culpa unităţii angajatoare că nu a procedat la încheierea de acte adiţionale la momentul schimbării funcţiei şi salariului reclamantului şi s-a limitat la a emite doar decizii, prin conducătorul unităţii.

Pe de altă parte, s-a constatat, din materialul probator existent la dosarul de fond şi corect reţinut şi administrat de către prima instanţă, că părţile au încheiat şi semnat acte adiţionale la contractul individual de muncă al reclamantului, prin care reclamantul era numit în funcţia de şef formaţie pompieri la Compartimentul PSI, beneficiind de majorări salariale ca urmare a ocupării acestei funcţii. Ca atare, reluarea activităţii reclamantului ca şi pompier I la Formaţia Pază PSI echivalează cu o modificarea a locului de muncă, a felului muncii şi a salarizării angajatului, fără acordul expres al acestuia şi fără încheierea unui nou act adiţional la contract, încălcându-se în acest fel prevederile imperative ale legislaţiei muncii, respectiv art. 17 alin. 5 din Codul Muncii. Acest text de lege prevede că „orice modificare a unuia dintre elementele prevăzute la alin. 3 în timpul executării contractului individual de muncă impune încheierea unui act adiţional la contract, într-un termen de 20 de zile lucrătoare de la data apariţiei modificării, cu excepţia situaţiilor în care o asemenea modificare este prevăzută în mod expres de lege”. Alin. 3 la care face trimitere alin. 5 sus-citat enumeră elementele cu privire la care salariatul trebuie informat, elemente printre care se regăsesc locul de muncă, funcţia/ocupaţia precum şi fişa postului, salariul de bază.

Prin emiterea de către angajator a deciziei contestate s-a procedat la retrogradarea din funcţie a reclamantului şi la diminuarea salariului acestuia, în mod unilateral, fără încheierea actului adiţional la contractul individual de muncă, încălcând normele legale citate anterior, precum şi dispoziţiile imperative ale art. 8 alin. 1 şi art. 41 alin. 1 din Codul Muncii, astfel cum corect a reţinut prima instanţă.

Faţă de toate cele reţinute mai sus, constatând că atât încheierea din 30.01.2014 cât şi sentinţa pronunţată de prima instanţă sunt legale şi temeinice şi ferite de orice critici, Curtea, în baza art. 480 Cod procedură civilă, a respins apelul declarat de pârât.

Domenii speta

Spete similare