Cerere revizuire. Minus petita. Admisibilitate.

Potrivit prevederilor art. 80 alin. 1 din Codul muncii, în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu toate celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. Prin urmare, faţă de formularea din textul legal menţionat, rezultă că ne aflăm într-una din ipotezele în care instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu şi asupra obligării angajatorului la plata despăgubirilor, chiar în lipsa unei cereri exprese în acest sens.

Noţiunea de lucru cerut cuprinsă în art. 509 pct. 1 din Codul de procedură civilă include şi situaţia în care instanţa era obligată să se pronunţe din oficiu asupra unei chestiuni, indiferent dacă părţile au formulat sau nu o cerere expresă şi a omis să o facă.

De vreme ce instanţa de judecată a dispus anularea deciziei de concediere, intră în funcţiune principiul retroactivităţii, nulitatea producând efecte nu numai pentru viitor ci şi pentru trecut, presupunând înlăturarea efectelor actului concedierii care s-au produs între momentul la care concedierea a avut loc şi cel al anulării sale. Din acest principiu decurge şi prevederea legală privind obligativitatea acordării despăgubirilor angajatului egale cu drepturile de care a fost deposedat prin actul nelegal al angajatorului, nefiind nevoie de solicitarea salariatului în acest sens, acesta fiind un drept al său la care nu ar putea renunţa, în conformitate cu prevederile art. 38 din Codul muncii

Codul de procedură civilă: art. 22 alin. 6, art. 509 alin. 1 pct. 1;

Codul muncii: art. 80 alin. 1.

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de revizuire formulată şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu-Mureş la data de 11.11.2014 sub nr. 396/43/2014, revizuentul M. V. a solicitat schimbarea în parte a deciziei nr. 572/A din 26.09.2014 pronunţate de Curtea de Apel Tg.-Mureş, în dosarul nr. 2546/96/2013, în sensul obligării intimatei pârâte S. N. A. M. SA Bucureşti la plata către apelantul reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu toate celelalte drepturi de care reclamantul ar fi beneficiat în calitate de salariat  pentru perioada 01.06.2013 – 26.09.2014, data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus anularea deciziei de concediere nr. 575 din 29.04.2013, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în calea de atac a revizuirii.

În motivarea cererii de revizuire, revizuentul a arătat că anulând decizia de concediere, instanţa era obligată să se pronunţe din oficiu cu privire la obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu toate celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 80 alin. 1 din Codul muncii, chiar şi în lipsa unei cereri exprese în acest sens.

Revizuentul a arătat că este incident în cauză motivul de revizuire reglementat de art. 509 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, nepronunţarea asupra unei chestiuni asupra cărei instanţa era obligată din oficiu să se pronunţe echivalând cu minus petita, prin raportare la prevederile art. 22 alin. 6 din Codul de procedură civilă.

În drept, revizuentul a invocat prevederile art. 509 alin. 1 pct. 1, art. 453 – art. 454 din  Codul de procedură civilă.

Intimata S. N. A. M. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire, în principal ca urmare a admiterii excepţiei inadmisibilităţii, iar în subsidiar ca nefondată.

În acest sens, intimata a arătat că cererea de revizuire este inadmisibilă, întrucât revizuentul nu a formulat un capăt de cerere privind obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri prin cererea de chemare în judecată, neaflându-ne în situaţia în care instanţa nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut. O soluţie contrară ar echivala cu încălcarea principiului disponibilităţii.

Pe fond, intimata a arătat că chestiunile puse în discuţie în cererea de revizuire nu au format obiectul judecăţii pe fond, nefiind incident motivul de revizuire invocat de revizuent.

În subsidiar, s-a arătat că, în ipoteza admiterii cererii de revizuire, despăgubirile ar trebui acordate începând cu data de 07.06.2013, iar nu începând cu 01.06.2013 cum a solicitat revizuentul, întrucât 07.06.2013 a fost data la care a încetat contractul individual de muncă, faţă de împrejurarea că termenul de preaviz a început să curgă de la data de 10.05.2014.

S-a ataşat la dosarul cauzei, dosarul nr. 2546/96/2013 al Curţii de Apel Tg.-Mureş şi s-au depus, în probaţiune, următoarele înscrisuri: Notificarea nr.8041/16.10.2014, extras din decizia nr. 572/A/2014, răspuns notificarea nr. 8041/20.10.2014, dovada plăţii către revizuent a  cheltuielilor de judecată, Decizia nr. 114/06.11.2014.

Analizând cererea de revizuire formulată, instanţa a constatat următoarele:

Prin Decizia nr. 572/A din 26.09.2014 a Curţii de Apel Tg.-Mureş s-a admis apelul declarat de  reclamantul M. V., împotriva Sentinţei civile nr. 178 din 23 ianuarie 2014 a Tribunalului Harghita, pronunţate în dosarul nr. 2546/96/2013, s-a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul  M. V., în contradictoriu cu pârâta  S. N. A. M. SA şi s-a anulat Decizia nr. 575 din 29 aprilie 2013, emisă de Directorul General al  S.N.A.M. SA, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii. Totodată,  intimata S. N. A. M. SA a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 lei, în favoarea reclamantului.

Potrivit prevederilor art. 509 alin. 1 din Codul de procedură civilă, poate fi supusă revizuirii o hotărâre pronunţată asupra fondului sau care evocă fondul, cererea de revizuire fiind admisibilă sub acest aspect, întrucât decizia ce face obiectul prezentei căi extraordinare de atac evocă fondul.

Revizuentul a invocat în susţinerea cererii sale motivul de revizuire reglementat de art. 509 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, respectiv împrejurarea că instanţa nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut.

Sunt reale susţinerile intimatei referitoare la împrejurarea că reclamantul nu a formulat prin cererea de chemare în judecată un capăt de cerere privind obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu toate celelalte drepturi de care ar fi beneficiat.

Cu toate acestea, potrivit prevederilor art. 80 alin. 1 din Codul muncii, în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu toate celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. Prin urmare, faţă de formularea din textul legal menţionat, rezultă că ne aflăm într-una din ipotezele în care instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu şi asupra obligării angajatorului la plata despăgubirilor, chiar în lipsa unei cereri exprese în acest sens. Că este aşa, rezultă şi din modalitatea de formulare a alin. 2 şi 3 ale aceluiaşi articol, în cuprinsul cărora legiuitorul precizează că  repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere se face numai la solicitarea salariatului.

Argumentele intimatei în sensul că pronunţarea de către instanţă asupra unei chestiuni care nu  s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată ar constitui o încălcare a principiului disponibilităţii, nu poate fi primită, întrucât, potrivit prevederilor art. 22 alin. 6 din Codul de procedură civilă judecătorul trebuie să se pronunţe asupra tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea dispune altfel. Situaţia reglementată de art. 80 alin. 1 din Codul muncii este una din cele în care prin lege se dispune altfel.

Prin urmare, noţiunea de lucru cerut cuprinsă în art. 509 pct. 1 din Codul de procedură civilă include şi situaţia în care instanţa era obligată să se pronunţe din oficiu asupra unei chestiuni, indiferent dacă părţile au formulat sau nu o cerere expresă şi a omis să o facă. Din această perspectivă cererea de revizuire nu este inadmisibilă, instanţa urmând să respingă excepţia invocată de intimată.

Faţă de cele reţinute anterior, instanţa a constatat că prin decizia a cărei revizuire se solicită instanţa a dispus anularea deciziei de concediere, omiţând a se pronunţa asupra obligării angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu toate celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, deşi era obligată să o facă din oficiu, fiind astfel incident motivul de revizuire reglementat de art. 509 pct. 1 din Codul de procedură civilă.

Aşa fiind, instanţa urmează a dispune schimbarea în parte a deciziei atacate, în sensul obligării intimatei la plata către apelantul M. V. a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu toate celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de salariat pentru perioada cuprinsă între data încetării contractului individual de muncă şi data rămânerii definitive a hotărâri judecătoreşti prin care s-a dispus anularea concedierii.

Instanţa a constatat că sunt întemeiate apărările formulate de intimată cu privire la data de la care i s-ar cuveni reclamantului despăgubirile, reţinând în acest sens că aceasta este 07.06.2013, iar nu 01.06.2013 cum a solicitat revizuentul. Astfel, chiar dacă în cuprinsul deciziei de concediere s-a menţionat că  data încetării contractului individual de muncă al reclamantului este  31.05.2013, termenul de preaviz a început să curgă numai la data comunicării deciziei cu reclamantului, respectiv 10.05.2013, conform dovezii de comunicare aflată la fila 59 în dosarul primei instanţe,  termenul împlinindu-se la 07.06.2013. Această împrejurare rezultă şi din nota de lichidare depusă de reclamant la fila 10 în dosarul primei instanţe, în cuprinsul căreia se specifică faptul că încetarea contractului individual de muncă a avut loc la data de 07.06.2013, aceasta fiind, prin urmare data de la care reclamantul avea dreptul la despăgubiri.

În aceeaşi ordine de idei, instanţa urmează a înlătura argumentele intimatei expuse cu ocazia concluziilor pe fond, în sensul că data de la care reclamantul ar avea dreptul la despăgubiri ar fi data pronunţării sentinţei civile nr. 178 din 23.01.2014 de către Tribunalul Harghita, pe considerentul că de la acea dată reclamantul se putea angaja, întrucât lipsirea salariatului de aceste drepturi reprezintă un prejudiciu efectiv suferit, indiferent dacă între data concedierii şi cea a rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a anulat decizia de concediere  a realizat sau nu venituri din alte surse. De vreme ce instanţa de judecată a dispus anularea deciziei de concediere, intră în funcţiune principiul retroactivităţii, nulitatea producând efecte nu numai pentru viitor ci şi pentru trecut, presupunând înlăturarea efectelor actului concedierii care s-au produs între momentul la care  concedierea a avut loc şi cel al anulării sale. Din acest principiu decurge şi prevederea legală privind obligativitatea acordării despăgubirilor angajatului egale cu drepturile de care a fost deposedat prin actul nelegal al angajatorului, nefiind nevoie de solicitarea salariatului în acest sens, acesta fiind un drept al său la care nu ar putea renunţa, în conformitate cu prevederile art. 38 din Codul muncii.

Totodată, instanţa a reţinut că data până la care revizuentul are dreptul la acordarea despăgubirilor în discuţie este 26.09.2014, data încetării de drept a contractului individual de muncă în baza dispoziţiilor art. 80 alin. 3 din Codul muncii.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 513 alin. 4 din Codul de procedură civilă, instanţa a admis cererea de revizuire, cu consecinţa schimbării în parte a deciziei civile nr. 572/A din 26.09.2014 pronunţate de Curtea de Apel Tg.-Mureş în dosarul nr. 2546/96/2013, în sensul obligării intimatei la plata către apelantul M. V. a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu toate celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta în calitate de salariat în perioada 07.06.2013 – 26.09.2014.

Fiind în culpă procesuală, în temeiul dispoziţiilor art. 453 din Codul de procedură civilă, intimata S. N. A. M. SA a fost obligată la plata către revizuentul M. V. a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial, conform chitanţei nr. 329 din 21.11.2014.

Domenii speta

Spete similare