Chemare in judecata

MOTIVAREA SENTINŢEI CIVILE NR. 3473/23.11.2012

Prin acţiunea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub numărul  /260/2012, la data de 16.07.2012, creditoarea S.C. B.A.T TG S.A. a chemat în judecată pe debitoarea C. H S.A., solicitând instanţei ca prin,hotărârea ce o va pronunţa, să o someze pe debitoare să îi plătească suma de 207.913,28 lei, reprezentând contravaloarea facturilor fiscale emise în baza contractului încheiat nr. 63/28.06.2011, cu plata cheltuielilor de judecată.

în motivarea cererii, creditoarea a arătat că între cele două societăţi a fost încheiat contractul de transport nr. 63/28.06.2011.

In baza acestui contract, creditoarea a emis debitoarei o serie de facturi fiscale, însuşite la plată de către aceasta din urmă.

Având în vedere nerespectarea obligaţiei de plată de către debitoare, creditoarea a convocat-o pe aceasta din urmă la conciliere, invitaţie în urma căreia debitoarea a achitat suma de 20.000 lei din debitul total.

Din situaţia de fapt expusă, creditoarea a învederat că are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă împotriva debitoarei.

In drept, creditoarea a invocat prevederile art. 1, 2 şi 3 din O.G. nr. 5/2001.

In dovedire, creditoarea a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi a depus la dosar, în copie, contractul de transport nr. 63/2011 însoţit de actul adiţional încheiat la acesta, factura fiscală nr. 52802/09.01.2012, factura fiscală nr. 52806/06.02.2012, factura fiscală nr. 52807/06.02.2012, factura fiscală nr. 52814/29.02.2012, toate însoţite de bonurile de transport aferente, borderourile în care se face referire la transmiterea acestor llcturi, convocarea la conciliere transmisă debitoarei şi confirmarea primirii acesteia, extras de cont din data de 08.06.2012.

Acţiunea a fost legal timbrată cu suma de 39 lei taxă judiciară de timbru, în baza art.3 lit. o1 din Legea nr. 146/1997, şi cu suma de 0,3 lei timbru judiciar, potrivit art.3 alin.l din Ordonanţa Guvernului nr.32/1995.

Creditoarea a solicitat judecata cauzei în lipsă, potrivit dispoziţiilor art. 242 alin. 2 C. proc. civ.

Debitoarea a depus la dosar întâmpinare, arătând că cererea formulată de către creditoare nu îndeplineşte condiţiile impuse de O.G. nr. 5/2001 în acest sens, a arătat că după introducerea acţiunii, a mai efectuat plăţi către creditoare şi că nu toate facturile au fost însuşite la plată, acestea neavând semnătura şi ştampila sa. Totodată, în apărare, debitoarea arătat că nu există o confirmare din partea sa a debitului pretins de către creditoare.

în aceste condiţii, debitoarea a arătat că pentru stabilirea certitudinii creanţei se impune administrarea unor probe suplimentare, ce nu sunt compatibile cu procedura reglementată de O.G. nr. 5 /2001.

La termenul de judecată de la 16.11.2012, instanţa a încuviinţat pentru creditoare groba cu înscrisuri şi a luat act că debitoarea nu a solicitat probe în apărare.  Analizând materialul  probator  administrat în  cauză,  instanţa  constată următoarele:

în baza contractului de transport nr. 63/28.06.2011 încheiat între S.C. B.A.T TG S.A., în calitate de cărăuş şi S.C. H S.A. , în calitate de expeditor, s-au stabilit raporturi comerciale în baza cărora cărăuşul s-a obligat să transporte mărfuri în favoarea expeditorului, în baza comenzilor înaintate de către acesta din urmă. Prin actul adiţional nr. 1/11.01.2012, părţile au convenit prelungirea valabilităţii contractului până la data de 31.12.2012.

Potrivit art. IV din contract, valoarea finală a lucrărilor ce fac obiectul contractului se va stabili conform devizelor întocmite de către cărăuş pe baza documentaţiei de tranport avizată de către expeditor.

Potrivit contractului, decontarea lucrărilor se face lunar, în baza situaţiilor de plată întocmite de către cărăuş şi acceptate de către expeditor, în termen de 5 zile de la emitere.

în anexele 1 şi 2 la contractul de transport au fost stabilite tarifele de transport şi de închiriere percepute de către cărăuş.

în temeiul contractului încheiat între părţi, creditoarea a emis debitoarei facturile fiscale a căror contravaloare o solicită prin cererea de emitere a somaţiei de plată formulată, respectiv factura fiscală nr. 52802/09.01.2012, în valoare de 63.728,56 lei, din care debitoarea a achitat suma de 11.279,04 lei, factura fiscală nr. 52806/06.02.2012, în valoare de 61.233,68 lei, factura fiscală nr. 52807/06.02.2012, în valoare de 44.104,32 lei, factura fiscală nr. 52814/29.02.2012, în valoare de 50.125,76 lei, transmise la plată debitoarei.

Potrivit dispoziţiile art.l alin.l OG 5/2001 ,,procedura somaţiei de plată se desfăşoară, la cererea creditorului, în scopul realizării de bunăvoie sau prin executare silită a creanţelor certe, lichide şi exigibile ce reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani, asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege şi care atestă drepturi şi obligaţii privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestaţii.

Raportat la dispoziţiile legale mai sus invocate, creditoarea trebuie să probeze caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei pretinse prin cererea formulată, în conformitate cu prevederile art. 379 Cod procedură civilă.

Instanţa reţine că între părţi s-a încheiat contractul de transport nr. 63/28.06.2011, prelungit prin actul adiţional nr. 1/11.01.2012, însuşit de părţi prin semnătură şi care atestă drepturi şi obligaţii ale părţilor privind executarea unor servicii de transport. Prin acest contract însă s-a stabilit doar cadrul general de derulare a raporturilor contractuale dintre părţi, executarea operaţiunilor prevăzute de acesta urmând a se concretiza în facturile fiscale emise de către creditoare cu respectarea dispoziţiilor art. 4 din contract, potrivit căruia valoarea lucrărilor se va stabili conform devizelor întocmite de către cărăuş pe baza documentaţiei de transport avizată de către expeditor.

Reţinând aspectele de mai sus, instanţa va respinge susţinerile creditoarei din răspunsul la întâmpinare formulat, potrivit cărora obligaţia debitoarei de a plăti contravaloarea serviciilor prestate s-a născut odată cu semnarea contractului, şi nu odată cu emiterea facturii lunare.

Creditoarea a depus la dosar, în justificarea pretenţiilor formulate, documentaţia de transport aferentă fiecărei facturi emise, fără să facă dovada unor devize întocmite în baza bonurilor de transport, având în vedere că, potrivit art. 6.1. din contract, decontarea lucrărilor se face lunar, pe baza situaţiilor de plată întocmite de cărăuş şi acceptate de expeditor în termen de 5 zile de la emitere.

Creditoarea nu a probat existenţa unor situaţii de plată acceptate de către debitoare. Simpla transmitere spre plată a facturilor emise în temeiul serviciilor de transport prestate şi tăcerea debitoarei, în lipsa unei manifestări de voinţă neîndoielnice a acesteia care să

ateste intenţia de a accepta factura, nu poate avea valoarea unei acceptări tacite a debitului, aşa cum susţine creditoarea prin răspunsul la întâmpinare formulat.

Totodată, prin contractul legal asumat de către cele două părţi, cărăuşul s-a obligat să transporte marfa în favoarea expeditorului în baza comenzilor înaintate de către acesta.

Creditoarea nu a făcut dovada primirii unor comenzi de la debitoare pentru a se stabili astfel că transporturile efectuate au fost conforme comenzilor.

Prin urmare, instanţa va reţine că înscrisul constatator al raporturilor contractuale dintre părţi, contractul de transport nr. 63/28.06.2011, nu dovedeşte existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile, urmând a se verifica dacă facturile emise în baza acestuia au fost acceptate la plată de către debitoare, astfel cum dispun prevederile art. 1 din O.G. nr. 5/2001, respectiv au fost însuşite de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege.

Analizând facturile fiscale emise în baza contractului, instanţa constată că acestea nu au fost acceptate la plată de către debitoare, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 46 Cod comercial, în vigoare la încheierea contractului de către părţi. Astfel, potrivit acestor prevederi legale, printre alte mijloace de probă, obligaţiile comerciale se pot proba şi cu ajutorul facturilor, cu condiţia însă ca acestea să fi fost acceptate de către debitor. In lipsa acestei acceptări din partea destinatarului, ce poate fi expresă sau tacită, factura face dovadă cu privire la existenţa actului juridic şi la executarea operaţiunii care constituie obiectul ei numai împotriva emitentului-creditor.

Necontestarea de către debitoare a cantităţii sau calităţii serviciilor prestate timp de mai bine de 8 luni nu poate semnifica acceptarea tacită a facturilor la plată, iar efectuarea plăţii parţiale de 20.000 lei de către debitoare nu conferă certitudinea acceptării de către aceasta a întreagului debit.

în condiţiile în care obligaţia de plată a debitoarei nu rezultă în mod cert, nefiind determinată şi nici determinabilă doar în baza prevederilor contractuale, iar facturile emise nu au fost acceptate la plată în condiţiile legii, instanţa va reţine că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 5/2001, creanţa pretinsă neavând caracter cert şi lichid.

Având în vedere prevederile art. 6 din O.G. nr. 5/2001 care prevăd ca judecătorul să examineze cererea pe baza actelor depuse, precum şi a explicaţiilor şi lămuririlor părţilor, instanţa apreciază că pentru stabilirea certitudinii şi lichidităţii creanţei se impune administrarea unor probe suplimentare, incompatibile cu procedura somaţiei de plată.

Faţă de cele expuse anterior, in temeiul dispoziţiilor art. 7 din O.G. nr. 5/2001, instanţa va respinge ca neîntemeiată cererea de emitere a unei ordonanţe care să conţină somaţia de plată către debitoare.

Pe cale de consecinţă, în baza art. 274 C.pr.civ., va respinge cererea creditoarei de obligare a debitoarei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Domenii speta

Spete similare