Spor vechime în muncă. Clauză contract individual de muncă.

Spor vechime în muncă. Clauză contract individual de muncă.

Codul Muncii: art.37, 40 alin.2 lit.c);

Potrivit acestor texte de lege drepturile şi obligaţiile privind relaţiile de muncă dintre angajator şi salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă şi al contractelor individuale de muncă. Angajatorul are obligaţia să acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă

Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale - Decizia civilă nr. 1848/11 noiembrie 2013.

Prin acţiunea în conflict individual de muncă, înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr. 1708/97/2012, reclamantul M. M. a chemat în judecată pârâta S.C. G.R.A.R.S.A., solicitând, în principal, ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună obligarea pârâtei să îi plătească diferenţa dintre sporul de vechime în procent de 25% cuvenit  şi cel acordat  în procent de 5%, începând  cu 05.03.2009 şi până la 31.08.2012, precum şi să-i plătească dobânda legală aferentă fiecărei sume de la scadenţă până la plata efectivă. În subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata diferenţei dintre sporul de vechime în procent de 15% stabilit în contractul individual de muncă şi cel acordat de 5%, începând cu 05.03.2009 până la 31.08.2012, precum cu dobânda legală aferentă fiecărei sume de la scadenţă până la plata efectivă. S-a solicitat cheltuieli de judecată.

In motivarea acţiunii, reclamantul a arătat, în esenţă, că a fost angajat al pârâtei din anul 1985, astfel că a atins pragul de 20 ani vechime în muncă încă din anul 2005.

Începând din anul 2008 angajatorul i-a acordat un spor de vechime de 5% din salariul brut, cu toate că prevederile contractului colectiv la nivel naţional pe anii 2007-2010, publicat în MO din 29.01.2007, preluate în CCM la nivel naţional pentru anii 2011-2014, sunt în sensul că sporul care se acordă pentru vechimea în muncă de 20 ani este de 25%.

 În susţinerea capătului subsidiar de cerere, reclamantul  a precizat  că prin contractul individual de muncă înregistrat sub nr.(…)/11.10.1995 şi actele adiţionale la acesta, antecesorii pârâtei i-au acordat un spor de vechime într-un procent mai mare decât cel stabilit pentru perioada în litigiu prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Cum contractul colectiv de muncă la nivel de unitate prevede expres la art.27 alin.2 că „nu sunt incluse în salariul de bază sporul pentru ore suplimentare, sporul de vechime şi sporul pentru munca de noapte” este îndreptăţit să primească diferenţa dintre sporul stabilit în contractul individual de muncă şi cel acordat.

În drept au fost invocate dispoziţiile art.229 alin.4, art.160, art.162 din Codul Muncii, art.11 alin.1 lit.d din Legea nr.130/1996 (în vigoare până la apariţia Legii nr. 62/2011) precum şi art.27 alin.2 din Contractul colectiv la nivel de unitate. 

 Pârâta prin întâmpinarea formulată a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la capătul de cerere privind calcularea şi acordarea diferenţei de spor de vechime de la 5% la 25% pentru perioada 01.03.2009–13.05.2011 faţă de art.268 alin.1 lit.e) din Codul muncii care prevede un termen de prescripţie de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, pentru drepturile solicitate în baza contractelor colective de muncă.

Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată arătând că potrivit prevederile CCM invocate de către reclamant, s-a lăsat la latitudinea părţilor ca prin negociere să se stabilească sporul de vechime ce trebuie acordat, fără a se putea încadra sub limita minimă de 5%, dar nici să depăşească limita maximă de 25%. Pârâta a menţionat că reclamantul recunoaşte prin cererea introductivă că a beneficiat în perioada martie 2009 şi până la data încetării raporturilor de muncă de un spor de vechime în cuantum de 5%, aşa cum este prevăzut în art.29 alin.1 lit.m din CCM pe unitate, înregistrat la DMPS sub nr.3941/01.07.2008, respectiv sporul de vechime de 5% pentru vechime în muncă de 3 ani sau mai mare.

In ceea ce priveşte acordarea sporului de vechime pe perioada ulterioară datei de 01.01.2011, a arătat că  la data de 01.01.2011 CCM la nivel naţional 2007– 2010 a fost denunţat de către confederaţiile patronale, astfel încât nu mai există nici un temei legal pentru a se solicita diferenţa de spor de vechime după acea dată.

In ceea ce priveşte drepturile solicitate pentru perioada ulterioară datei de  13.05.2011, a arătat că după intrarea în vigoare a Legii nrt.62/2011, privind dialogul social, care abrogă Legea nr.130/996 privind contractul colectiv de muncă, nu mai există temei legal pentru a solicita diferenţele de spor de vechime, având în vedere că temeiul legal în baza căruia reclamantul solicită diferenţa de spor de vechime este Contractul Colectiv de Muncă la Nivel Naţional 2007– 2011.

Astfel, pentru perioada ulterioară datei de 13.05.2011, reclamantului i se aplică prevederile Contractului Colectiv de Muncă la nivel de unitate, care a fost prelungit şi pentru anul 2011 prin actul adiţional la acesta.

In fine, a mai arătat că în cazul în care se va admite acţiunea, dobânda legală aferentă sumelor ce se vor acorda cu titlu de diferenţă de spor de vechime trebuie calculată de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti şi până la plata efectivă având în vedere că aceea ar reprezenta eventual data de la care pârâta a luat cunoştinţă de debitul efectiv datorat.

Pârâta a depus întâmpinare şi faţă de precizarea de acţiune prin care a solicitat respingerea acesteia, arătând că sporul de vechime aplicabil reclamantului este cel de 5% prevăzut de CCM la nivel de unitate 2009 – 2012.

Conform actului adiţional nr.(…) la contractul individual de muncă nr.(…)/11.10.1995 s-a modificat articolul din CIM unde erau prevăzute drepturile salariale, în sensul că „începând cu data de 02.04.2007 se  modifică Cap.j din Contractul individual de muncă, salariul de bază lunar brut fiind de … lei. La acest salariu se adaugă sporul de fidelitate conform vechimii”, astfel încât sporul de vechime ce trebuie să i se  aplice este de 5% având în vedere că avea vechimea în muncă peste 3 ani.

 In fine, a mai arătat că întrucât reclamantul a renunţat la drept şi la judecată prin declaraţia autentificată la notar, iar peste cuprinsul unui act autentic nu se mai poate trece, instanţa trebuia să ia act de această renunţare la judecată încă de la termenul de judecată din 20.09.2012.

 Reclamantul a depus la dosar note de şedinţă prin care a solicitat respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă, arătând că textul art.268 alin.1 lit.e din Codul muncii nu este incident în cauză. Obiectul acţiunii fiind drepturi salariale, astfel cum sunt calificate de disp.art.160 din Codul muncii, în speţă sunt incidente disp.art.168 alin.1 lit.c) şi art.171 alin.12 din Codul muncii, care prevăd un termen de prescripţie de 3 ani, faţă de care dreptul la acţiune nu este prescris.

În ce priveşte fondul cauzei a mai arătat că pentru anii 2009 şi 2010 incidente în cauză sunt disp.art.43 alin.3 din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007–2010 potrivit cărora pentru o vechime de 3 ani se acordă un spor de minim 5% din salariul de bază, iar pentru o vechime în muncă mai mare de 20 de ani, se acordă un spor de vechime de 25%, dispoziţii care au atras modificarea implicită a disp.art.29 alin.1 lit.m din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2010.

 Pentru anul 2011, s-a prelungit aplicabilitatea aceloraşi prevederi din CCM la nivel de unitate pe anul 2010, cum însăşi pârâta a arătat, aşa încât există justificare de ordin legal pentru admiterea pretenţiilor sale în totalitate.

A mai arătat că acordarea sporului de fidelitate nu-l exonerează pe angajator de acordarea sporului de vechime, fiind drepturi distincte.

În fine, a mai arătat că dobânda legală trebuie calculată de la data scadenţei sumelor datorate.

Prin sentinţa civilă nr. 1752/LM/18.04.2013 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în cauză  s-a  admis  în parte acţiunea în conflict individual de muncă formulată de reclamantul M.M. în contradictoriu cu parata S.C.G.R.A.-R. S.A. şi în consecinţă :

  A fost obligată pârâta să plătească reclamantului diferenţa dintre sporul vechime de 15% cuvenit şi cel de 5% acordat, pentru perioada 05.03.2009-31.08.2012, precum si dobânda legală aferentă, calculată de la data scadenţei fiecărei sume până la data plătii efective.

 A fost  respinsă,  în rest, acţiunea.

A fost  obligată  pârâtă să plătească reclamantului suma de 1500 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî, astfel, Tribunalul, reţine următoarele:

- excepţiei prescripţiei invocată de pârâtă este neîntemeiată; în cauză este aplicabil termenul de prescripţie de 3 ani, prev.de art.268 alin.1 lit.c) şi art.171 alin.1 din Codul muncii republicat, şi nu termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de art.268 alin.1 lit.e) din Codul muncii republicat, aşa cum susţine pârâta, deoarece drepturile solicitate reprezentând diferenţe de spor neacordate de către angajator sunt drepturi de natură salarială astfel cum sunt  definite prin art.160 din Codul muncii republicat, potrivit căruia salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile precum şi alte adaosuri.

Raportat la data la care reclamantul este îndreptăţit să primească drepturile solicitate prin acţiune şi la data înregistrării la instanţă a acţiunii (05.03.2012) se constată că termenul de prescripţie de 3 ani nu este depăşit.

- în ce priveşte renunţarea la drept şi la judecată, instanţa reţine următoarele :

Prin declaraţia notarială autentificată sub nr.(…) de către BNP S.B. reclamantul a arătat că renunţă la judecată în acest dosar şi renunţă totodată la orice drept trecut, actual sau viitor prevenind din raporturile juridice cu pârâta.

La interogatoriul luat din oficiu reclamantului la termenul de judecată din 15.11.2012 aceasta a arătat că în momentul în care a dat declaraţia notarială sus menţionată, era director al Suc. H. a societăţii pârâte şi i s-a sugerat de către conducerea societăţii pârâte de la Bucureşti că nu este etic să se judece cu unitatea.

Intre timp însă contractul său de muncă cu societatea pârâtă a încetat, aşa încât doreşte să continue judecata în cauza de faţă.

La dosar a fost depus acordul de încetare a contractului individual de muncă încheiat între părţi, începând cu data de 01.09.2012, în temeiul disp.art.55 lit.b din Codul muncii.

Renunţarea fiind un act procedural de dispoziţie al părţii şi având în vedere împrejurările în care a fost dată (când reclamantul era încă angajat al pârâtei într-o funcţie de conducere) împrejurări care între timp s-au schimbat (contractul de muncă al reclamantului cu pârâta a încetat) instanţa nu va lua act de renunţare ci va da expresie principiului disponibilităţii părţilor şi va ţine seama de consimţământul liber şi neviciat al reclamantului dat la interogatoriul din data de 15.11.2012 de a continua judecata în cauză.

Pe fond, instanţa reţine următoarele :

Reclamantul a fost angajatul pârâtei, în baza contractului individual de muncă pe durată nedeterminată înregistrat sub nr. (…),  modificat prin mai multe acte  adiţionale, în funcţia de inspector asigurări, şef birou daune şi director, începând cu 01.09.1995 până la data de 01.09.2012, dată la care raporturile de muncă dintre părţi au încetat  în temeiul art.55 lit.b din Codul muncii.

Din copia carnetului de muncă al reclamantului rezultă că vechimea în muncă a reclamantului depăşeşte pragul de 20 ani încă din anul 2005.

Conform prev. art.41 alin.3 lit.d din Contractul  Colectiv de Muncă la nivel naţional pe anii 2007- 2010, invocat de reclamant, sporurile minime ce se acordă sunt: vechimea în muncă - minim 5% pentru 3 ani şi maxim 25% pentru o vechime de peste 20 ani, din salariul de bază.

Din redactarea textului menţionat rezultă fără nici un dubiu că s-au avut în vedere doar limitele sporului de vechime, care poate fi stabilit în cadrul fiecărei unităţi în concret cu ocazia negocierilor, singura obligaţie în sarcina angajatorului fiind cea a încadrării acestui spor între minimul şi maximul stipulat, respective între 5–25 % din salariul de bază al angajatului.

În acest context, în art.29 alin.1 lit.m şi respectiv 31 alin.1 lit.m din CCM pe unitate pentru perioada 2009 - 2011 s-a stipulat că salariaţii beneficiază de spor de vechime de 5 % pentru o vechime de 3 ani sau mai mare,  acest procent fiind acordat şi reclamantului.

Având în vedere că nici contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional şi nici vreo altă dispoziţie legală nu prevede obligativitatea acordării sporului de vechime pe tranşe de vechime şi nici a procentului de 25 %  fiecărui salariat cu o vechime de peste 20 de ani de activitate, nefiind exclusă posibilitatea negocierii  între limitele menţionate, nu există nici un temei în baza căruia unitatea angajatoare să poată fi obligată la plata diferenţelor de spor între procentul de 5 % achitat şi cel de 25 %, pretinse de reclamant. În consecinţă, capătul de cerere principal urmează a fi respins ca nefondat.

 În ceea ce priveşte capătul subsidiar de acţiune, se reţine incidenţa art.37 din Codul muncii raportat la faptul că, în speţă, la încheierea contractului individual de muncă nr.(…) reclamantul a negociat cu angajatorul de la data angajării respectiv din data de 16.08.1995 sporul de vechime în procent de 15%, spor care n-a mai fost modificat prin actele adiţionale ulterioare la contractul individual de muncă. Susţinerea pârâtei că începând cu data încheierii actului adiţional nr.352 pârâta nu mai avea obligaţia achitării sporului de vechime, deoarece prin acel act adiţional s-a prevăzut că se adaugă la salariul de bază lunar brut doar sporul de fidelitate conform vechimii nu poate fi reţinută, deoarece acordarea sporului de fidelitate este un drept distinct, acordat pentru vechimea în unitatea respectivă, pe când sporul de vechime se referă la vechimea integrală în muncă şi prin urmare, acordarea sporului de fidelitate nu-l exonerează pe angajator de obligaţia acordării sporului de vechime.

 Prin urmare, deşi nu s-a modificat clauza din contractul individual de muncă al reclamantului privind acordarea sporului de vechime de 15% pârâta nu i-a acordat reclamantului pe perioada în litigiu decât sporul de vechime de 5%, fapt necontestat de altfel nici de către părţi, pârâta invocând contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.

Or, prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate se stabilesc clauzele privind condiţiile de muncă, salarizare şi alte obligaţii ce decurg din raporturile de muncă, acestea reprezentând cadrul general, minimal,  al drepturilor şi obligaţiilor pe întreaga unitate, care se concretizează apoi cu ocazia negocierilor  cu fiecare angajat  la încheierea contractelor individuale de muncă şi actelor adiţionale la aceste contracte. Cum clauzele contractului individual de muncă negociat între părţi nu au fost contestate pe toată durata derulării raporturilor de muncă, acestea şi-au produs efectele, iar pârâta era datoare să-şi respecte obligaţia asumată constând în plata sporului de vechime în cuantumul negociat cu reclamantul de 15 %.

Având în vedere considerentele mai sus enunţate, tribunalul a admis în parte acţiunea respectiv pe capătul subsidiar de cerere, urmând a fi obligată pârâta să plătească reclamantului diferenţa dintre sporul de vechime de 15% cuvenit şi cel de 5% acordat, pentru perioada 05.03.2009 - 31.08.2012.

Pentru o justă  despăgubire, având în vedere art.161 alin.1 şi 4 din Codul Muncii, raportat la art.1073 din Codul Civil, s-a dispus şi plata dobânzi legale  aferente, calculată de la data scadenţei fiecărei sume până la data plăţii efective. 

Solicitarea pârâtei de a se acorda dobânda legală doar de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti şi până la data plăţii efective a fost respinsă cu motivarea că dobânda legală este menită să acopere integral prejudiciul suferit de reclamant prin neacordarea la timp (la data scadenţei) a drepturilor salariale în litigiu.

In temeiul art. 274 Cod proc. civilă pârâta a fost obligată să plătească  reclamantului cheltuieli de judecată.

Împotriva Încheierii de şedinţă din data de 20.09.2012, precum, şi împotriva sentinţei civile nr. 1752/LM/18.04.2013 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în cauză a declarat recurs pârâta, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a încheierii de şedinţă din data de 20.09.2012, iar pe fond să se ia act de renunţarea la judecată formulată de reclamant prin declaraţia notarială şi modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În expunerea de motive, recurenta arată, că instanţa de fond trebuia să ţină cont de voinţa reală a intimatului la momentul când a dat declaraţia de renunţare la judecată în faţa notarului public, deoarece actul trebuie interpretat în sensul producerii de efecte juridice. Acest act a fost semnat de către intimat şi nu este contestat de către acesta.

Consideră recurenta că interpretarea contrarie a instanţei de fond dată în favoarea intimatului prin acordarea unui nou termen de judecată după depunerea declaraţiei de renunţare, reprezintă o încălcarea a art.108 alin.(4) cod procedură civilă.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurenta critică sentinţa atacată ca fiind nelegală şi netemeinică susţinând că sporul de vechime aplicabil reclamantului este cel acordat de 5% astfel cum era prevăzut de CCM la nivel de unitate 2009-2012.

Arată recurenta că prin actul adiţional nr.(…) la contractul individual de muncă nr.(…) s-a modificat articolul din CIM unde erau prevăzute drepturile salariale. Dintr-o eroare materială a fost trecut ca fiind capitolul J din CIM, deoarece dacă se observă cu atenţie prevederile contractului individual de muncă, este evident faptul că prin acest act adiţional s-au modificat prevederile referitoare la sporuri în general.

În mod eronat instanţa de fond a considerat faptul că nu se putea abroga clauza privind sporul de vechime deoarece sporul de fidelitate este un spor diferit; articolul din CIM prin care se prevedea sporul de vechime, era un articol în care se prevedeau toate sporurile indiferente de natura lor.

Astfel încât, în mod nelegal instanţa de fond a admis capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată, având în vedere că prin actul adiţional nr.(…) s-au modificat prevederile cu privire la sporurile aplicate la salariul de bază în general.

În drept, invocă art. 282 alin.2, 304 CPC.

Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate prin prisma aspectelor critice invocate, cât şi din oficiu potrivit art. 304/1 CPC, Curtea, reţine următoarele:

Recursul este nefondat.

Cu privire la Încheierea de şedinţă din data de 20.09.2012:

În mod justificat prima instanţă nu a dat eficienţă juridică declaraţiei notariale depuse la dosar la data de 03.09.2012, prin avocat, în contextul în care se făcea referirea atâta la renunţarea la judecată (art.246) cât şi la renunţarea la drept (art.247).

Astfel, judecător era dator a verifica dacă asemenea acte de dispoziţie ale părţi sub forma renunţări la drept sau la acţiune nu urmăresc un scop ilicit, fiind potrivnice legilor, intereselor statului sau terţilor sau nu sunt rezultatul unui viciu de consimţământ. Pentru prevenirea oricărei greşeli a părţilor, instanţa este obligată, înainte de a lua act de cererea formulată, să le explice consecinţele juridice ce decurg din actul încheiat.

 Prin urmare instanţa găsindu-se în faţa unei declaraţii de renunţare depuse de apărător avea îndatorirea să-l întrebe pe titularul dreptului asupra poziţiei pe care înţelege să o adopte.

În speţă, pentru a verifica aceste aspecte, dată fiind lipsa părţi reclamante la termenul la care a fost depusă această declaraţie, în mod justificat a dispus amânarea cauzei.

La termenul următor, aşa cum reiese din declaraţia dată în faţa instanţei, reclamantul precizează expres că doreşte să continue judecata, arătând că a dat declaraţia notarială de renunţare la judecată şi la drept în contextul în care era încă angajat al societăţii şi i s-a sugerat că nu este etic să se judece cu unitatea.

Aşa fiind, în mod corect instanţa de fond, constatând o atare situaţie a trecut mai departe la judecarea cauzei.

Renunţarea la judecată este un act de dispoziţie unilateral, asupra căreia partea poate revenii până în momentul în care aceasta ar fi produs efecte juridice, respectiv pronunţarea încheierii prev. de art. 246 cod procedură civilă, deoarece nu există nici o dispoziţie legală care să prevadă contrariu.

Articolul 108 alin.(4) Cod procedură civilă invocat de recurentă se referă la neregularitatea actelor de procedură în general şi nici de cum nu vizează acte de dispoziţie, cum este cazul de faţă.

Cu privire la hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat fondul pricinii:

Reclamantul-intimat M.M. a fost angajat în cadrul societăţii pârâte, în baza contractului individual de muncă nr.(…), în funcţia de inspector daune.

Prin acest contract individual de muncă s-a stabilit în favoarea angajatului un spor de vechime în muncă de 15%. (cap.IV).

În perioada în litigiu, sporul de vechime acordat de societatea recurentă era de 5% conform clauzelor din C.C.M. încheiat la nivel de unitate.

Prin acţiunea introductivă, reclamantul a solicitat în contradictoriu cu pârâta-recurentă  obligarea acesteia la plata diferenţei dintre sporul de vechime cuvenit de 25% prevăzut de contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 şi cel acordat de 5%, începând cu 05.03.2009, cu dobânda legală aferentă.

Ulterior, acesta şi-a precizat cererea de chemare în judecată prin formularea unui petit subsidiar, constând în obligarea pârâtei la plata diferenţei între sporul de vechime de 15% stabilit prin CIM şi cel de 5% acordat, pe perioada 05.03.2009-31.08.2012.

Conform prevederilor  art.41 al.3 lit. d din Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional pe anii 2007-2010 invocat de reclamant, sporurile minime ce se acordă în condiţiile acestui contrat sunt: „vechimea în muncă – minimum 5% pentru 3 ani şi maximum 25% pentru o vechime de peste 20 de ani, din salariul de bază”.

Prin urmare, în C.C.M.U.N. pe anii 2007-2010 sunt reglementate doar limitele minime şi  maxime ale sporului de vechime care poate fi stabilit, fără a impune obligativitatea de a se prevedea prin contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior sporul distinct pe diferite tranşe de vechime.

 Ca atare, capătul principal de cerere având ca obiect sporul maxim de 25% prevăzut în Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional a fost corect respins de către instanţa de fond, articolul din acest contract încheiat la nivel superior obligând partenerii sociale la respectare acestor limite în cadrul negocierii şi nu la acordarea procentului maxim.

În ceea ce priveşte cererea subsidiară a reclamantului care se fundamentează pe clauzele contractului individual de muncă, într-adevăr potrivit art. 37 din Codul Muncii - Drepturile şi obligaţiile privind relaţiile de muncă dintre angajator şi salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă şi al contractelor individuale de muncă.

De asemenea, potrivit art.40 alin.2 lit.c) angajatorul are obligaţia să acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă;

Drept urmare, având în vedere că prin contractul individual de muncă, contract care reprezintă legea părţilor şi ale cărui clauze nu au fost modificate prin act adiţional de-a lungul derulării lui, şi prin care s-a stabilit în favoarea reclamantului un spor de vechime în muncă de 15%, dar în fapt i s-a plătit doar 5%, în mod legal şi temeinic a fost admis capătul subsidiar de cerere.

 Referirea recurentei la actul adiţional nr.352 la contractul individual de muncă nr.(…) nu conduce la o altă soluţie în cauză deoarece prin acest act (art.1) se modifică cap.J din contractul individual de muncă stabilindu-se un salariul de bază lunar brut de … lei. Se face de asemenea precizarea că la acest salariu se adaugă sporul de fidelitate conform vechimii.

Această modificare a contractului individual de muncă nu poate fi interpretată, aşa cum susţine recurenta ca o abrogare a sporului de vechime atâta timp cât nu se face nici o referire la acesta, iar sporul de fidelitate are cu totul altă natură juridică decât sporul de vechime.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul de faţă.

Domenii speta

Spete similare