Reprezentarea părţilor în judecată.

Reprezentarea părţilor în judecată.

Lipsa dovezii calităţii de reprezentant. Valoarea probatorie a împuternicirii avocaţiale.

art. 68 şi 161 Codul de Procedură Civilă, art. 126, art. 221 art. 239 alin. 1 şi 3 din Statutul profesiei de avocat adoptat prin Hotărârea UNBR nr. 64/2011, publicată în M. Of. nr. 898/2011.

Pentru aplicarea şi interpretarea corectă a art. 68 şi 161 Codul de Procedură Civilă, ar fi trebuit ca tribunalul să constate că simpla contestare de către pârâţii a dreptului avocatului de a introduce cererea de chemare în judecată, fără a se înscrie în fals împotriva vreuneia din menţiunile împuternicirii avocaţiale, nu conducea în mod automat la anularea cererii de chemare în judecată pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant, aşa cum în mod greşit a procedat tribunalul în cauza de faţă.

În al doilea rând, Curtea constată că în cauză s-a făcut o greşită aplicare şi a dispoziţiilor art. 161 alin. 1 şi 2 C.pr.civ., deoarece excepţia lipsei calităţii de reprezentant îşi produce efectul peremptoriu numai dacă partea nu face această dovadă în termenul acordat de instanţă, la momentul invocării sale această excepţie de procedură având numai un efect dilatoriu.

Din această perspectivă, este greşit procedeul instanţei de fond de a lăsa la latitudinea avocatului acordarea unui termen, fiind rolul instanţei de judecată de a stabili necesitatea acordării acestui termen precum şi a depunerii înscrisurilor pe care le considera necesare pentru soluţionarea acestei excepţii. În situaţia în care instanţa avea dubii cu privire la realitatea celor menţionate în cuprinsul împuternicirii avocaţiale, urma să citeze partea personal pentru a arăta dacă a acordat avocatului exerciţiul dreptului de chemare în judecată; iar dacă se ridica vreo problemă legată de limitele mandatului acordat avocatului, urma să acorde un termen pentru a se depune la dosar contractul de asistenţă juridică.

(Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a-IV-a Civilă, decizia civilă nr.1799/25.10.2013, în dosarul nr. 72398/3/2011)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti secţia a IV-a Civilă sub nr. 72398/3/2011, reclamanţii DMA şi BR au chemat în judecată pe pârâtul MB, solicitând instanţei obligarea pârâtului la restituirea imobilului situat în Bucureşti str. V sector 2 compus din două corpuri de clădire şi teren în suprafaţă de 247 mp; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanţii au arătat că au depus notificarea nr. /2001 privind restituirea în natură a imobilului, care nu a fost soluţionată până în prezent.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, decizia XX/2007 a ICCJ.

La data de 17.09.2012 s-a formulat în cauză cerere de intervenţie în nume propriu de numiţii TI şi TD, prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, arătând că imobilul ce se revendică este proprietatea lor potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 5966/2008.

Reclamanţii DMA şi BR au formulat cerere completatoare prin care au solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâţii a numiţilor TI, TD, VC, VP şi pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 5970/29.01.2008 şi nr. 5966/21.01.2008.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoz. art. 21 (5) din Legea nr. 10/2001.

Pârâţii TI şi TD au formulat cerere reconvenţională prin care au solicitat obligarea reclamanţilor la plata sumei de 25.000 euro reprezentând contravaloarea lucrărilor de refacere a imobilului şi aducerea acestuia în situaţia de a fi utilizat, a îmbunătăţirilor efectuate şi obligarea pârâtului MFP la restituirea preţului achitat indexat cu rata inflaţiei.

Prin încheierea din data de 21.01.2013 tribunalul a calificat cererea de intervenţie formulată de pârâţii TI şi TD ca fiind o cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtului Municipiul Bucureşti şi a admis-o în principiu.

Prin încheierea din data de 18.03.2013 tribunalul a disjuns cererea reconvenţională formulată de pârâţii TI şi TD de cererea principală, pentru soluţionarea cererii reconvenţionale fiind format un dosar nou.

Prin sentinţa civilă nr. 985/29.04.2013 Tribunalul Bucureşti Secţia a IV-a Civilă a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant şi a anulat acţiunea pentru lipsa calităţii de reprezentant al reclamanţilor a d-nei avocat VLA; a luat act că părţile nu au solicitat cheltuieli de judecată; a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenţii TI şi TD.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de reprezentant a d-nei avocat VLA la introducerea cererii de chemare în judecată, întrucât în ipoteza în care mandatul avocatului este contestat de partea adversă, simpla menţiune pe delegaţie în sensul că aceasta atestă „identitatea părţilor, conţinutul şi data contractului de asistenţă juridică în baza căruia s-a eliberat împuternicirea” nu este suficientă pentru a face dovada calităţii de reprezentant, deoarece această menţiune nu este prevăzută nicăieri în conţinutul Legii nr. 51/1995 sau în conţinutul statutului profesiei de avocat.

 Semnătura clientului este obligatoriu a fi inserată pe contractul de asistenţă juridică pentru că numai această semnătură face dovada naşterii raportului respectiv, câtă vreme împuternicirea avocaţială nu este necesar a fi semnată de client.

În cazul în care se contestă însă existenţa mandatului, instanţa îi va pune în vedere avocatului să depună la dosar contractul de asistenţă juridică în fotocopie. La solicitarea expresă a tribunalului, apărătorul reclamanţilor a arătat că nu solicită acordarea unui termen conform art. 161 C.pr.civ. pentru a face dovada calităţii de reprezentant sau a complini eventuale lipsuri şi că nu înţelege să depună contractul de asistenţă juridică, apreciind că este suficientă delegaţia de avocat.

Pentru aceste considerente, tribunalul a anulat acţiunea pentru lipsa calităţii de reprezentant al reclamanţilor a d-nei avocat Varban Luminiţa Alice.

Împotriva sentinţei civile nr. 985/29.04.2013 au declarat recurs reclamanţii DMA şi BR, în motivarea căruia au susţinut următoarele critici:

Deşi excepţia invocată de pârâţii T reprezintă o excepţie absolută, care poate fi invocată oricând, nu trebuie neglijat nici principiul exercitării cu bună credinţă a drepturilor procesuale, având în vedere că pârâţii au invocat această excepţie la ultimul termen de judecată, înainte de acordarea cuvântului pe fond, deşi pe parcursul a 7 termene de judecată nu au contestat mandatul avocatului, astfel că scopul invocării excepţiei era acela de a prelungi judecarea cauzei cu încă un termen de judecata.

Între avocat VLA şi clienţi a fost încheiat contractul de asistenţă avocaţială nr. /15.11.2011, contract în baza căruia a fost emisă împuternicirea şi promovată acţiunea de faţă.

Nedepunerea contractului la dosarul cauzei a fost motivată nu de inexistenţa raportului contractual, ci de faptul că ar fi fost necesară acordarea unui termen de judecată, deşi reclamanţii urmăreau soluţionarea cu celeritate a cauzei.

În cauză, însă, instanţa nu le-a pus în vedere să depună contractul de asistenţă, ci a întrebat dacă doreşte acordarea unui termen pentru a depune contractul de asistenţă ca şi probe pe excepţie. În condiţiile în care depunerea contractului nu a fost o obligaţie impusă de instanţă, ci a fost lăsată la latitudinea apărătorului, soluţia instanţei depindea de o chestiune de drept, respectiv dacă împuternicirea avocaţiala nesemnată de parte face sau nu dovada mandatului.

În acest sens, recurenţii-reclamanţi arată că art. 108 din Statutul Profesiei de Avocat prevede că dreptul avocatului de a asista, a reprezenta ori a exercita orice alte activităţi specifice profesiei se naşte din contractul de asistenţă juridică încheiat în formă scrisă între avocat şi client ori mandatarul acestuia.

Art. 126 din Statut prevede că în baza contractului avocatul se legitimează faţă de terţi prin împuternicirea avocaţială întocmită conform anexei nr. II, în împuternicirea avocaţială se specifică "semnătura nu este necesară în situaţia în care forma de exercitare a profesiei de avocat atestă identitatea a părţilor a conţinutului şi data contractului de asistenţă în baza căruia s-a eliberat împuternicirea”.

Aprecierea tribunalului că această menţiune nu este prevăzută în Statutul profesiei de avocat este greşită, recurenţii solicitând să se observe că împuternicirea este semnată şi ştampilată de avocat la rubrica ce atestă existenţa şi conţinutul contractului de asistenţă, astfel că semnătura clientului conform anexei II la Statut nu este necesară.

Conform art. 221 dreptul avocatului de a asista, de a reprezenta ori de a exercita orice alte activităţi specifice profesiei se naşte din contractul de asistenţă juridică, iar art. 239 prevede că înscrisurile întocmite de avocat pentru organizarea activităţii şi legitimarea sa faţă de terţi au forţa probantă deplină până la înscrierea în fals.

În condiţiile în care s-a atestat existenţa contractului de asistenta juridică şi limitele împuternicirii acordate prin contract, aceasta vizând semnarea oricăror cereri şi implicit şi a cererii de chemare în judecata, instanţa de fond a apreciat în mod greşit că excepţia este fondată.

Mandatul acordat conform împuternicirii avocaţiale aflate la fila 51 din dosar era de asistenţă şi reprezentare, redactare şi semnare de acte, cereri, căi de atac, orice alte activităţi prevăzute de Legea nr. 51/1995 în faţa tribunalului, incluzând şi dreptul de a semna cererea de chemare în judecată, astfel ca soluţia privind anularea acesteia este greşită, prin depunerea la dosarul de fond a împuternicirii avocaţiale fiind făcută dovada calităţii de reprezentant.

Recurenţii-reclamanţi solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 şi 312 alin. 2 şi 5 C.pr.civ

Intimaţii-pârâţi TI şi TD au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că pentru ca o procură să fie valabilă, trebuie să fie semnată de către mandant, ceea ce nu este cazul în cauză.

Prin decizia civilă nr.1797/24.10.2013  pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a-IV-a Civilă,  a fost admis recursul declarat, a fost casată hotărârea atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că recursul este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Pentru a anula cererea de chemare în judecată, tribunalul a reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de reprezentant a avocatului, pentru introducerea cererii de chemare în judecată, deoarece pârâţii TI şi TD au contestat însăşi existenţa mandatului iar apărătorul reclamanţilor nu a solicitat acordarea unui termen pentru a depune la dosar contractul de asistenţă juridică.

Cererea de chemare în judecată formulată de Cabinetul de avocatură „VLA” a fost în mod greşit anulată de instanţa de fond pentru lipsa calităţii de reprezentant, Curtea constatând că este întemeiat motivul de recurs privind aplicarea greşită în cauză a dispoziţiilor art. 68 şi 161 C.pr.civ. coroborate cu dispoziţiile Statutului profesiei de avocat.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 68 alin. 1 C.pr.civ., pentru a face dovada calităţii de reprezentant pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată, avocatul trebuie să depună la dosar procura de reprezentare, textul de lege prevăzând că, în situaţia în care împuternicirea de reprezentare este dată unui avocat, semnătura părţii va fi certificată potrivit legii avocaţilor.

Verificând dispoziţiile legii avocaţilor la care face trimitere Codul de procedură civilă - în concret Statutul profesiei de avocat adoptat prin Hotărârea UNBR nr. 64/2011, publicată în M. Of. nr. 898/2011 - Curtea reţine că la art. 126 se prevede că avocatul se legitimează faţă de terţi prin împuternicirea avocaţială întocmită în temeiul contractului de asistenţă juridică, iar în anexa nr. II la Statut se prevede, în mod expres, că „semnătura nu este necesară în situaţia în care forma de exercitare a profesiei de avocat atestă identitatea părţilor, a conţinutului şi data contractului de asistenţă juridică în baza căruia s-a eliberat împuternicirea”.

Prin urmare, în baza delegaţiei depuse la fila 51 din dosarul de fond, reprezentantul convenţional al reclamanţilor avea dreptul de a introduce cererea de chemare în judecată, semnătura părţilor pe respectiva împuternicire nefiind necesară, potrivit legii avocaţilor, deoarece avocatul atestă identitatea părţilor, conţinutul şi data contractului de asistenţă juridică.

În aplicarea şi interpretarea corectă a acestor dispoziţii legale, ar fi trebuit ca tribunalul să constate că simpla contestare de către pârâţii Toma Ion şi Toma Dumitra a dreptului avocatului de a introduce cererea de chemare în judecată, fără a se înscrie în fals împotriva vreuneia din menţiunile împuternicirii avocaţiale, nu conducea în mod automat la anularea cererii de chemare în judecată pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant, aşa cum în mod greşit a procedat tribunalul în cauza de faţă.

În mod corect au subliniat recurenţii-reclamanţi faptul că tribunalul trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 239 alin. 1 şi 3 din Statutul profesiei de avocat - potrivit cărora înscrisurile întocmite de avocat pentru organizarea activităţii şi legitimarea sa faţă de terţi (printre care şi împuternicirea avocaţială, potrivit alin. 3 lit. a) au forţă probantă deplină până la înscrierea în fals; dacă nu s-a prevăzut altfel prin prezentul statut, acestea vor purta semnătura avocatului şi ştampila formei de exercitare a profesiei în care îşi desfăşoară activitatea - şi să constate că procura depusă la dosar la fila 51 este suficientă pentru a dovedi că doamna avocat VLA era împuternicită de reclamanţi cu dreptul de a introduce cererea de chemare în judecată.

În al doilea rând, Curtea constată că în cauză s-a făcut o greşită aplicare şi a dispoziţiilor art. 161 alin. 1 şi 2 C.pr.civ., potrivit cărora instanţa dispune anularea cererii de chemare în judecată numai în situaţia în care lipsurile constatate de instanţă nu se complinesc, în termenul acordat de instanţă în acest scop, deoarece excepţia lipsei calităţii de reprezentant îşi produce efectul peremptoriu numai dacă partea nu face această dovadă în termenul acordat de instanţă, la momentul invocării sale această excepţie de procedură având numai un efect dilatoriu.

Din această perspectivă, este greşit procedeul instanţei de fond de a lăsa la latitudinea avocatului acordarea unui termen, fiind rolul instanţei de judecată de a stabili necesitatea acordării acestui termen precum şi a depunerii înscrisurilor pe care le considera necesare pentru soluţionarea acestei excepţii. În situaţia în care instanţa avea dubii cu privire la realitatea celor menţionate în cuprinsul împuternicirii avocaţiale, urma să citeze partea personal pentru a arăta dacă a acordat avocatului exerciţiul dreptului de chemare în judecată; iar dacă se ridica vreo problemă legată de limitele mandatului acordat avocatului, urma să acorde un termen pentru a se depune la dosar contractul de asistenţă juridică.

Pentru aceste considerente, constatând că este întemeiat cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., şi întrucât instanţa de fond a soluţionat procesul fără a intra în dezbaterea fondului, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1, 5 şi 61 C.pr.civ., va admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, va casa sentinţa civilă recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.

Domenii speta

Spete similare