Admiterea acţiunii în revendicare.

Acţiunea în revendicare.

Admiterea acţiunii în revendicare. Admiterea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr.112/1995. Dreptul proprietarilor de a obţine contravaloarea lipsei de folosinţă pentru imobilul ocupat abuziv de cumpărătorii,a căror contracte de vânzare-cumpărare au fost anulate.

Art.998-999 din Codul civil din 1864

De la data pronunţării deciziei, prin care s-a dispus restituirea în natură a apartamentului şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, cumpărătorii se află în culpă şi au săvârşit o faptă ilicită, prin ocuparea fără titlu a apartamentului, întrucât chiar în lipsa existenţei unei cereri de executare silită la acea dată, trebuiau să execute de bună voie şi cu bună credinţă hotărârea judecătorească irevocabilă.

Ca urmare cumpărătorii evinşi ocupă imobilul încă din acest  an fără titlu,  lucrările de modernizare fiind făcute pe riscul acestora.

Acţiunea formulată de foştii proprietari, care şi-au recuperat dreptul de proprietate, este o acţiune patrimonială şi nu personală, şi ca urmare, dreptul de a solicita contravaloarea lipsei de folosinţă s-a transmis în patrimoniul reclamanţilor în momentul acceptării succesiunii.

 (Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a-IV-a Civilă, decizia civilă nr.1901/11.11.2013, în dosarul nr. 4266/299/2010)

Prin sentinţa civilă nr. 12984 din 01.07.2011 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. 4266/299/2010, a fost admisă cererea precizată formulate de reclamanţii NAM, si PD în contradictoriu cu pârâţii IG şi INV, fiind obligaţi pârâţii la plata către reclamanţi la plata sumei de 34.790 Euro, în echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a apartamentului nr. 2 din imobilul situate în Bucureşti, str. F, sector 1, aferentă perioadei 2.02.2007-2.02.2010 si a sumei de 5205 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru, timbru judiciar şi onorariu de expertiză.

 Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa a reţinut următoarele:

Fapta ilicită ca element al răspunderii delictuale reprezintă acea faptă prin care încălcându-se normele dreptului obiectiv au fost cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane sau intereselor acestuia.

În cauză, fapta ilicită a pârâtului constă în ocuparea fără titlu a imobilului situat în Bucureşti, str. F, sector 1, apartament 2, proprietatea reclamanţilor pe perioada 2.02.2007 – 2.02.2010, deşi prin Decizia civilă 594/17.12.2003 a Curţii de Apel Bucureşti Secţia a IV-a Civilă pronunţată în dosarul nr. 2742/2003, decizie rămasă irevocabilă prin decizia nr. 5969/16.06.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus restituirea în natură a apartamentului nr. situat în Bucureşti, str. Fsector 1, către NGS. De asemenea, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 118/28027/18.10.1996 prin care pârâţii din prezenta cauză au dobândit apartamentul în cauză, iar pârâţii au fost obligaţi să lase lui NGS în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul şi dependinţele aferente.

Prejudiciul creat reclamanţilor constă în lipsirea acestora de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă pentru imobilul restituit în natură încă din anul 2003 şi nerestituit în fapt până la data de 20.04.2010. Acest prejudiciu a fost evaluat prin raportul de expertiză la suma de 34.790 Euro.

Instanţa a reţinut că există şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs. Ocuparea fără titlu de către pârâţi a imobilului proprietatea reclamanţilor pe perioada de timp menţionată mai sus a generat lipsirea acestora din urmă de exerciţiul folosinţei asupra bunurilor, inclusiv de posibilitatea de a închiria bunul unui terţ contra unei chirii negociate pe piaţa liberă.

Pârâţii IG şi INV au formulat, la data de 26.07.2011, recurs împotriva acestei hotărâri, ce a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a III – a Civilă la data de 23.08.2011 iar motivele de recurs au fost depuse la data de 22.08.2011.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii au criticat sentinţa civila recurata, invocând următoarele motive:

1. Instanţa si-a depăşit atribuţiile, deoarece în analiza materialului probator a modificat acţiunea atât in ceea ce priveşte situaţia de fapt si de drept, având în vedere ca reclamanţii si-au modificat acţiunea numai în ceea ce priveşte valoarea pretenţiilor.

2. Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut încâlcind principiul disponibilităţii, reţinând in mod eronat ca in virtutea rolului activ poate sa dea o calificare juridica acţiunii.

3.Instanta  a analizat alte motive străine de natura pricinii.

4.Hotararea este lipsita de temei legal. Acţiunea este una personala care nu poate fi exercitata decât de cel prejudiciat si cum aceasta obligaţie s-a născut în patrimoniul defunctului, mostenitorii săi nu mai pot cere aceste despăgubiri.

In şedinţa publica din data de 29.06.2012, instanţa a calificat calea de atac incidenta in cauza ca fiind apelul.

 Prin decizia civilă nr. 122 A/08.02.2013 Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a Civilă a respins apelul ca nefondat.

S-a reţinut, în esenţă, că în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii dispoziţiilor art. 998 şi art. 999 Cod civil.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au formulat recurs în termen legal pârâţii IG şi INV, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 4,6,7 şi 9 Cod procedură civilă.

Se susţine că reclamanţii-intimaţi nu pot face dovada că au fost lipsiţi de folosinţa bunului ce a aparţinut autorului lor, întrucât acest imobil a fost predat de bună voie la data de 22.04.2010 în momentul în care aceştia şi-au anunţat dreptul de proprietate prin intermediul executorului judecătoresc.

Instanţele de judecată au reţinut caracterul ilicit al faptei în planul răspunderii civile delictuale, deşi reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1073 Cod civil ce reglementează răspunderea civilă contractuală. Or, între părţi nu au existat niciodată raporturi contractuale, iar defunctul Nicolaescu Gheorghe nu a solicitat chirie pentru imobil. Ca urmare, până la decesul său, recurenţii arată că au efectuat lucrări de modernizare pentru imobil, respectiv branşamentele de alimentare cu gaze şi instalarea centralelor termice individuale.

Recurenţii pârâţi consideră că nici la data introducerii acţiunii şi nici în prezent, reclamanţii-intimaţi în calitate de moştenitori nu au calitate procesuală să solicite lipsa de folosinţă, întrucât proprietarul iniţial nu a făcut acest lucru în timpul vieţii sale.

Se mai susţine că hotărârea recurată este lipsită de temei legal,  întrucât prin succesiune moştenitorii pot culege numai bunurile mobile şi imobile ce se găsesc în patrimoniul defunctului la data decesului. Acţiunea de faţă fiind o acţiune personală, iar obligaţia neexistând în patrimoniul defunctului, această acţiune nu mai putea fi exercitată de moştenitori.

Se arată că în cauză, nu s-a făcut dovada culpei izvorâtă dintr-un delict sau cvasidelict în raport de temeiul juridic invocat,  respectiv dispoziţiile art. 1073 Cod civil.

Reclamanţii intimaţi au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr.1901/11.11.2013 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a-IV-a Civilă,a fost respins, ca nefondat, recursul declarat.

Analizând actele şi lucrările de la dosarul cauzei în raport de criticile formulate, cât şi de dispoziţiile legale incidente în materie, Curtea reţine că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte critica vizând calificarea juridică a cererii de chemare în judecată, Curtea reţine că instanţa de fond a procedat în mod legal calificând cererea de chemare în judecată în raport de motivele de fapt şi de drept invocate de reclamanţi, stabilind ca fiind aplicabile în speţă dispoziţiile art. 998 şi 999 Cod civil şi nu dispoziţiile art. 1073 Cod civil, exercitându-şi rolul activ în temeiul dispoziţiilor art. 129 alin. (4) Cod procedură civilă.

Se reţine că obiectul cererii de chemare în judecată nu a fost modificat sau depăşit, fiind respectate dispoziţiile art. 129 alin (6) Cod procedură civilă. 

În ceea ce priveşte împrejurarea că recurenţii pârâţi nu au cunoscut pe moştenitorii defunctului NG şi nu au nici un fel de culpă în ceea ce priveşte folosinţa spaţiului în litigiu, Curtea reţine că  moştenitorii  au fost cunoscuţi încă  din data de  29.09.2008 când prin încheierea  de şedinţă  dată în dosarul nr.  1796/1/2008, s-a dispus introducerea în cauză a celor doi moştenitori ai  defunctului şi anume PD  şi NAM.  Cererea de revizuire  formulată de către recurenţii  din cauza de faţă IG  şi INV s-a judecat  în contradictoriu cu moştenitorii  susmenţionaţi –  decizia nr. /22.06.2009; atât proprietarul  NGS, cât  şi moştenitorii  acestuia au fost  în imposibilitate de punere  în executare  a titlului de proprietate, decizia nr. 594/17.12.2003 a  Curţii de Apel Bucureşti,  dat fiind faptul  că recurenţii au  exercitat căile  extraordinare  de atac; recurs,  contestaţie  în anulare,  revizuire,  deciziile ÎCCJ nr.  8344/11.11.2007, nr. 6849/22.06.2009 au fost depuse în apel. Din această cauză nu s-a  putut legaliza, investi şi executa  Decizia  594/17.12.2003, dosarul  2742/2003 fiind  restituit  Curţii de Apel  de către  Înalta Curte  de Casaţie şi Justiţie la data de 05.09.2009 şi  Tribunalului  Bucureşti  la data de  15.10.2009, adresele de înaintare  fiind depuse în apel.

Intrarea în posesia  imobilului s-a făcut  pe calea  executării  silite ce a format obiectul dosarului nr. 42857/299/2009 al Judecătoriei Sector 1. Somaţia emisă de către Biroul executor SD nr. /2009 a fost depusă în apel. Împotriva executării silite recurenţii au formulat  contestaţie la  executare ce a format obiectul dosarului  nr.  10522/299/2010.

Aspectele relevate mai sus şi actele menţionate demonstrează cu certitudine atât faptul că moştenitorii au fost  introduşi în cauză, că au  exercitat  un rol activ în realizarea  drepturilor  dobândite  prin moştenire  şi că nu au  renunţat la dreptul de a pretinde contravaloarea  lipsei de  folosinţă a imobilului.

Recurenţii mai susţin că reclamanţii intimaţi nu aveau calitatea procesuală de a solicita contravaloarea lipsei de folosinţă, întrucât autorul acestora nu a efectuat demersuri în acest sens.

Curtea reţine că, în mod legal, tribunalul a reţinut că dat fiind faptul că NGS a decedat la data de 10.02.2008 şi împrejurarea că s-au emis certificatele de moştenitor nr. /21.07.2008 şi nr. /18.12.2009 de la data decesului autorului, reclamanţii au devenit proprietarii imobilului iar pentru perioada anterioară anului 2008 au calitate procesuală activă în calitate de moştenitori.

Împrejurarea că defunctul nu a iniţiat nici o acţiune pentru a solicita contravaloarea lipsei de folosinţă nu poate conduce la concluzia că acesta şi-a dat acordul pentru ca pârâţii să folosească apartamentul,  de vreme ce între părţi au existat până la data decesului numeroase litigii în care autorul NGS a solicitat lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului.

Aşadar, Curtea reţine că acţiunea formulată de reclamanţi este o acţiune patrimonială şi nu personală, şi ca urmare, dreptul de a solicita contravaloarea lipsei de folosinţă s-a transmis în patrimoniul reclamanţilor în momentul acceptării succesiunii.

În ceea ce priveşte culpa pârâţilor recurenţi, ambele instanţe au reţinut în mod corect că încă din anul 2003 contractul de vânzare-cumpărare al recurenţilor a fost anulat, litigiul având acest obiect finalizându-se în anul 2006 în mod  irevocabil.

Ca urmare, pârâţii ocupă imobilul încă din acest  an fără titlu,  lucrările de modernizare fiind făcute pe riscul acestora în condiţiile date.

De asemenea,  Curtea va reţine că de la data pronunţării deciziei nr. 5969/16.06.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a dispus restituirea în natură a apartamentului şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. /18.10.1996, recurenţii pârâţi se află în culpă şi au săvârşit o faptă ilicită, prin ocuparea fără titlu a apartamentului, întrucât chiar în lipsa existenţei unei cereri de executare silită la acea dată, recurenţii trebuiau să execute de bună voie şi cu bună credinţă hotărârea judecătorească irevocabilă.

Faţă de aceste aspecte, Curtea reţine că hotărârea judecătorească pronunţată în cauză este legală, nefiind afectată de vreunul din motivele de modificare sau casare prev. de dispoziţiile art. 304 Cod procedură civilă.

Aşadar, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă recursul va fi respins ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare