Drept civil. Soluţionarea laturii civile în condiţiile prev. de art. 1365 din Codul civil şi ale art. 28 din Codul de procedură penală.

Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Domeniu – Drept civil. Soluţionarea laturii civile în condiţiile prev. de art. 1365 din Codul civil şi ale art. 28 din Codul de procedură penală.

(Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie - Dosar nr. 38351/3/2015 - Decizia nr.81 A/01.02.2017)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 14.04.2015, sub nr. 40381/299/2015, reclamanta ANAF – DGRFP Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii G.P., V.M., V.C., I.D., M.M., V.Z. şi S.C., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la plata sumei totale de 452.484 lei reprezentând prejudiciu adus bugetului de stat prin activitatea infracţională desfăşurată în perioada octombrie 2013 – martie 2015, după cum urmează: numiţii M.I. şi D.G. suma de 62.845 lei, numitul I.D. suma de 48.342 lei, numitul G.P. suma de 241.712 lei, numitul V.M. suma de 82.182 lei, numita V.Z. suma de 17.403 lei.

La data de 17.06.2015, prin serviciul registratură, pârâta V.Z. a depus întâmpinare prin care a arătat că a achitat suma de 970 lei la data de 17.03.2015, iar restul sumei va fi achitate în limita posibilităţilor.

La data de 26.06.2015, prin serviciul registratură, pârâtul I.D. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii, având în vedere că nu este dovedită pe deplin cantitatea de tutun prelucrată decât din declaraţia sa.

La data de 28.09.2015, prin serviciul registratură, pârâta V.Z. a depus cerere precizatoare prin care a învederat că a achitat întreg prejudiciul ataşând, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, chitanţa seria TS701 nr. 20100037868 (fila 89).

La termenul din data de 05.10.2015, instanţa a respins excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, invocată de pârâtul I.D. prin întâmpinare, în raport de dispoziţiile art. 112 C.pr.civ. conform cărora cererea formulată în contradictoriu cu mai mulţi pârâţi poate fi introdusă la instanţa de la domiciliul oricăruia dintre pârâţi, or pârâta V.Z. domiciliază în sectorul 1, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 17814/05.10.2015 instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâtul G.P. şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr.729/25.05.2016, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta ANAF – D.R.F.P. Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii G.P.,  V.M., I.D., M.M., V.Z., S.C. şi V.C., astfel cum a fost precizată; a obligat pârâţii D.G. şi M.I., în solidar, la plata către reclamant a sumei de 69096,00 lei; a obligat pârâtul I.D. la plata către reclamant a sumei de 48644,00 lei; a obligat pârâţii G.P., M.M. şi S.C., în solidar, la plata către reclamant a sumei de 243222,00 lei; a obligat pârâtul V.M. la plata către reclamant a sumei de 82273,00 lei; a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta V.Z., ca rămasă fără obiect.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin prezenta cerere, a fost sesizat pentru soluţionarea laturii civile din dosarul penal nr. 29022/299/2014.

În baza art. 486 alin. 2 C.p.p., instanţa a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă formulată de către partea civilă A.N.A.F. – D.G.F.P. – Bucureşti.

A mai reţinut tribunalul că în cursul litigiului penal reclamanta s-a constituit parte civilă cu sumele care fac obiectul prezentei pricini (f. 30,31 ds. Js1).

La solicitarea tribunalului, reclamanta şi-a precizat pretenţiile prin cererea depusă la data de 05.02.2016, în sensul că D.G. şi M.I. datorează suma de 69.096,00 lei, reprezentând taxe vamale, accize şi TVA; pârâtul I.D. datorează suma de 48.644,00 lei reprezentând taxe vamale, accize şi TVA; pârâţii G.P., M.M. şi S.C. care au acţionat împreună, datorează suma de 243.222 de lei, taxe vamale, accize şi TVA; pârâtul V.M. datorează suma de 82.273,00 lei, reprezentând taxe vamale, accize şi TVA; iar pârâta V.Z. datorează suma de 17.403,00 lei reprezentând taxe vamale, accize şi TVA (f. 37,38).

Conform art. 1349 şi 1357 C.civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

Potrivit art. 1349 NCC: „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

(3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului.”

Potrivit art. 1357 NCC: „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.”

Din conţinutul prevederilor legale, rezultă că pentru a exista o răspundere civilă delictuală, este necesară întrunirea cumulată a următoarelor condiţii: fapta ilicită, vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile. prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Neîndeplinirea oricărei condiţii dintre cele enumerate mai sus este suficientă pentru a trage respingerea acţiunii.

Cu referire la cauza prezentă, tribunalul a mai reţinut următoarele dispoziţii legale:

Potrivit art. 1365 NCC privind efectele hotărârii penale, „instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei.”

Potrivit art. 28 alin. (1) NCPP: „Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.”

A mai reţinut tribunalul că actul de sesizare a instanţei penale l-a constituit acordul de recunoaştere încheiat de pârâţii din prezenta cauză.

 Astfel, instanţa penală reţine: „În prezentul dosar, instanţa a fost sesizată prin acord de recunoaştere. Din interpretarea art. 481 alin. 2 C.p.p., rezultă că acesta reprezintă actul de sesizare al instanţei. 

Potrivit dispoziţiilor Art. 485 alin. 1 lit. a NCPP „instanţa, analizând acordul, …îl admite şi dispune una dintre soluţiile prevăzute de art. 396 alin. 2-4, care nu poate crea pentru inculpat o situaţie mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului şi care au făcut obiectul acordului”.

În raport de  dispoziţiile Art. 480 alin. 1 NCPP „acordul de recunoaştere a vinovăţiei se poate încheia numai cu privire la infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani”. Totodată, potrivit alineatului 2 „acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie atunci când, din probele administrate, rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului”.

În prezentul dosar, instanţa apreciază că sunt întrunite toate aceste condiţii, deoarece infracţiunile prev. de art. 2961 alin. 1 lit. b, l din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal prevăd o limită maximă de pedeapsă mai mică de 7 ani.”

În ceea ce priveşte efectele juridice pe care le produce acordul de recunoaştere, tribunalul a reţinut că potrivit art. 486 alin. 2 NCPP: „În cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă. În această situaţie, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile.”

Tribunalul a reţinut, însă, că instanţa penală a analizat întregul probatoriu administrat în cauză, respectiv declaraţiile prezenţilor pârâţi, pe care le-a coroborat cu probele obţinute în urma percheziţiilor imobiliare şi în raport cu care a analizat existenţa faptei şi a vinovăţiei, pe baza cărora a stabilit întinderea pedepselor aplicate pârâţilor.

Principiul autorităţii de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilităţii raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă odată tranşată de o instanţă să nu mai poată fi adusă înaintea judecăţii, iar, pe de altă parte, ca, ceea ce a stabilit o primă instanţă să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanţe ulterioare. Prin urmare, autoritatea sau puterea lucrului judecat este o calitate ataşată verificării şi sancţionării jurisdicţionale, împiedicând reluarea aceluiaşi litigiu asupra unor chestiuni dezbătute şi analizate de o instanţă în cadrul şi pe parcursul procedurii contencioase.

Autoritatea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre definitivă în materie penală se fundamentează pe existenţa unei identităţi de obiect – înţeles ca faptă materială – şi pe identitatea persoanei inculpatului, legea nepermiţând tragerea la răspundere penală în mod repetat a aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă.

O hotărâre judecătorească penală de condamnare are întotdeauna efecte erga omnes, însă, conform art. 22 alin. (1) C.pr.pen., deşi, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale definitive se manifestă şi în faţa instanţei civile învestită cu soluţionarea acţiunii civile care nu s-a exercitat în cadrul procesului penal, această autoritate este limitată la existenţa faptei, persoana care a săvârşit-o şi vinovăţia acesteia.  Astfel, aspectele dezlegate cu privire la fapta materială şi la persoana care a săvârşit-o nu mai pot fi puse în discuţie în procesul civil ulterior. Exceptând aceste aspecte, instanţa civilă nu este legată de cele definitiv stabilite de judecata penală.

A reţinut tribunalul că, din această perspectivă, cu excepţia situaţiilor în care acţiunea civilă se exercită şi se soluţionează din oficiu în cadrul procesului penal, în scopul protejării anumitor categorii de persoane anume prevăzute de lege, instanţa penală este ţinută în privinţa soluţionării laturii civile a cauzei tot de principiul disponibilităţii procesuale, pronunţându-se, aşadar, în limitele învestirii sale prin cererile celor vătămaţi care s-au constituit părţi civile.

Pe de altă parte, chiar dacă instanţa penală a stabilit şi întinderea prejudiciului rezultat din infracţiune, în măsura în care anumite persoane nu au figurat ca părţi în procesul penal numai acestea pot discuta acest cuantum în faţa unei instanţe civile, deoarece pentru latura civilă hotărârea penală produce doar efecte relative.

Or, pârâţii afirmând că obligaţia de a avea rol activ şi de a descoperi adevărul în cauză l-ar legitima pe judecător să treacă dincolo de sau chiar să contrazică aspectele de fapt sau problemele de drept dezlegate prin hotărârea penală şi căzute în puterea lucrului judecat nu poate fi acceptată, întrucât aceasta contravine flagrant principiului res judicata pro veritate habetur.

În ceea ce priveşte calculul despăgubirilor, tribunalul a constatat că acesta a fost depus într-o primă fază, chiar în dosarul penal, prin cererea prin care reclamantul s-a constituit parte civilă, înainte de încheierea acordului de recunoaşte, fiind ulterior precizat în cadrul prezentei acţiuni, şi permite verificarea sub aspectul acurateţei calculelor aritmetice, negând faptele reţinute de instanţa penală şi, în consecinţă, şi existenţa oricărui prejudiciu. Mai reţine tribunalul, de asemenea, că pârâţii nu au formulat critici cu privire la aceste calcule, ori a actelor normative pe care s-au fondat, motive pentru care tribunalul a apreciat că nu este utilă efectuarea unei expertize de specialitate (f. 36-37, respectiv 45-46 dosar prezent).

În urma efectuării calculelor a rezultat că, în ceea ce îl priveşte pe pârâtul I.D., care datorează bugetului de stat despăgubiri aferente cantităţii de 100 kg prelucrat şi, respectiv neprelucrat, calculată la minim în ceea ce îl priveşte pe acesta potrivit sentinţei penale, acesta datorează suma de 48.644,00 lei, iar pârâtul V.M. datorează suma de 82.273,00 lei (f. 45-46 dosar prezent).

În ceea ce o priveşte pe pârâta V.Z., tribunalul a constatat că reclamanta a arătat că pârâta a achitat întregul prejudiciu solicitat în cuantum de 17403,00 lei, astfel că faţă de această pârâtă cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect.

În ceea ce îi priveşte pe pârâţii G.P., M.M. şi S.C., tribunalul a reţinut că prin cererea înregistrată la data de 05.02.2016, a fost stabilit un prejudiciu total de 243.222,00 lei, aferentă cantităţii de 500 kg tutun (f. 37,38 dosar).

Cu referire la aceşti pârâţi, tribunalul a constatat că în considerentele sentinţei penale s-a reţinut pentru pârâtul G.P. calitatea de autor, iar pentru  pârâţii M.M. şi S.C., s-a reţinut calitatea de complici (care au „ajutat” la producerea prejudiciului).

Astfel, instanţa penală, în analizarea faptelor săvârşite de pârâtul G.P. a reţinut  că: „Fapta inculpatului G.P. care, în perioada octombrie 2013 – martie 2014, la diferite intervale de timp, în dauna aceluiaşi subiect pasiv, statul român, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a deţinut în afara antrepozitului fiscal cantitatea totală de 500 kg tutun, rezultată în urma procesului de prelucrare şi, ulterior, a comercializat pe teritoriul României, ca tutun de fumat, fără a fi marcat, cantitatea de aproximativ 428 kg tutun, din care cantitatea de 200 kg tutun împreună cu inculpatul M.M., fără a achita la bugetul de stat accizele, TVA-ul şi taxele vamale aferente acestei cantităţi de tutun, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de deţinere în afara antrepozitului fiscal sau comercializare pe teritoriul României a produselor accizabile supuse marcării, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false, peste 1 kg tutun de fumat, faptă prev. art. 2961 alin. 1 lit. l din Legea 571/2003 privind Codul Fiscal cu aplic. art. 35 alin. 1 C.pen.”.

De asemenea, în analizarea faptelor săvârşite de pârâtul M.M., instanţa penală reţine că: „..fapta inculpatului M.M. care, în cursul lunii octombrie 2013, împreună cu inculpatul G.P. …”, respectiv „Activitatea inculpatului a fost apreciată ca fiind o formă de complicitate – ajutor material - la infracţiunea de producere de produse accizabile (tutun de fumat), în afara unui antrepozit fiscal autorizat de către autoritatea competentă, întrucât acesta nu au desfăşurat în concret activităţi de prelucrare a tutunului, ci doar a facilitat această activitate infracţională a inculpaţilor G.P. şi S.C. ….”.

Mai departe,  privind faptele săvârşite de pârâtul S.C., instanţa penală a reţinut că „Fapta inculpatului S.C. care, în perioada octombrie 2013 – martie 2014, la diferite intervale de timp, în dauna aceluiaşi subiect pasiv, statul român, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, împreună cu inculpatul G.P. au prelucrat, în afara unui antrepozit fiscal autorizat de către autoritatea competentă, cu ajutorul unei instalaţii artizanale de tocat tutun, confecţionată împreună cu inculpatul M.M.,  cantitatea totală de 350 kg tutun neprelucrat…”, respectiv că „S.C. care, în data de 13.03.2014 a deţinut în afara antrepozitului fiscal cantitatea de 25 kg tutun prelucrat, identificată cu ocazia percheziţiei domiciliare, rezultată în urma procesului de prelucrare şi care, în perioada octombrie 2013 – martie 2014, la diferite intervale de timp, în dauna aceluiaşi subiect pasiv, statul român, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale i-a ajutat pe inculpaţii G.P. şi M.M. să comercializeze pe teritoriul României, ca tutun de fumat, fără a fi marcat …”

Din cele reţinute rezultă neîndoielnic că cei trei pârâţi G.P., S.C.  şi M.M. au acţionat împreună, în conivenţă, împotriva intereselor ocrotite de reclamant, fără a se putea stabili în ce măsură fiecare dintre ei a contribuit la producerea prejudiciului în cuantum de  243.222,00 lei, întrucât activitatea lor ilicită nu poate fi cuantificată, neexistând nici un criteriu obiectiv pentru aceasta.

A mai reţinut tribunalul că activitatea principală cauzatoare de prejudicii a fost desfăşurată de pârâtul G.P..

Potrivit art. 1369 NCC privind răspunderea altor persoane:

„- (1) Cel care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu, l-a ajutat în orice fel să îl pricinuiască sau, cu bună ştiinţă, a tăinuit bunuri ce proveneau dintr-o faptă ilicită ori a tras foloase din prejudicierea altuia răspunde solidar cu autorul faptei.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în privinţa celui care, în orice fel, a împiedicat ori a întârziat chemarea în judecată a autorului faptei ilicite.”

Potrivit art. 1370 NCC privind imposibilitatea de individualizare a faptei ilicite: „Dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar faţă de victimă.”

Aşa fiind, tribunalul a constatat că, faţă de cele reţinute, pârâţii G.P., S.C. şi M.M. urmează să răspundă solidar pentru producerea prejudiciului în cuantum de 243.222,00 lei, fiind îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii solidare

Tribunalul a constatat că, deşi reclamantul a chemat-o în judecată şi pe pârâta V.C., nu a indicat vreun prejudiciu produs de către aceasta şi nu a solicitat obligarea acestei pârâte la repararea prejudiciului, nici separat prin angajarea răspunderii pentru fapta proprie şi nici împreună cu alţi pârâţi, în solidar cu aceştia.

În schimb, reclamantul a stabilit existenţa unui prejudiciu de 69096,00 lei produs de numiţii D.G. şi M.I. care însă nu au fost chemaţi în judecată în prezenta cauză în calitate de pârâţi.

Analizând actele dosarului, Curtea constată că apelurile nu sunt fondate.

În esenţă, apelanţii critică hotărârea primei instanţe sub aspectul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 28 C.pr.pen. coroborate cu cele ale art. 100 din Legea nr. 207/2015, susţinând că, întrucât autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale definitive nu se produce şi în ce priveşte întinderea prejudiciului pretins cauzat prin infracţiune, instanţa era datoare să stabilească existenţa şi întinderea acestuia pe baza unor probe distincte, în special pe baza unor acte administrativ fiscale care să ateste cuantumul taxelor pretins datorate de apelanţi bugetului de stat.

În plus, s-a mai susţinut de apelantul I.D. că în mod greşit a fost reţinută, în ceea îl priveşte, cantitatea de tutun de 100 de kg, prelucrat şi comercializat, în condiţiile în care a recunoscut prelucrarea numai a 17 kg de tutun, iar o expertiză ori alte probe din care să rezulte această cantitate ori întinderea prejudiciului nu au fost efectuate în cauză. 

În ce privește critica potrivit cu care prima instanță a aplicat greșit dispozițiile art. 28 C.pr.pen., comună celor trei apeluri, Curtea constată că sunt fără temei susţinerile apelanţilor potrivit cu care s-a reţinut de tribunal că hotărârea penală se bucură de autoritate de lucru judecat şi în ce priveşte întinderea prejudiciului pretins cauzat prin fapta penală.

 Astfel, din cuprinsul considerentelor hotărârii apelate rezultă, pe de o parte, că prima instanţă a interpretat corect norma legală în discuţie, indicând expres că potrivit acesteia, hotărârea penală pronunţată în ceea ce îi priveşte pe cei trei apelanţi pârâţi are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză în ce priveşte existenţa faptei şi a vinovăţiei acestuia. În continuare, în analiza pe care a făcut-o sub aspectul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 1349 şi art. 1357 C.civil, pentru atragerea răspunderii civile delictuale, în special cea privind prejudiciul, prima instanţă a făcut referire la ceea ce s-a stabilit prin hotărârea penală, cât priveşte infracţiunile reţinute a fi fost săvârşite de cei trei apelanţi pârâţi, cu referire la faptele concrete, privitor la care instanţa penală a reţinut că au fost săvârşite în dauna subiectului pasiv al infracţiunii, statul român. Concluzia tribunalului a fost aceea că rezultă din chiar cele reţinute în considerentele hotărârii penale definitive că statul român a suferit un prejudiciu prin faptele celor trei apelanţi pârâţi.

Reţine Curtea că, deşi, aparent o astfel de concluzie rezultată exclusiv pe baza celor statuate prin hotărârea penală este contrară dispoziţiilor art. 28 C.pr.pen., raţionamentul tribunalului a fost unul perfect legal, dată fiind chiar natura infracţiunilor reţinute a fi fost săvârşite de apelanţii pârâţi.

Astfel, trebuie observat că faptele prevăzute de art. 296^1 alin. 1 lit. l), respectiv lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal constau în  deţinerea de către orice persoană în afara antrepozitului fiscal sau comercializarea pe teritoriul României a produselor accizabile supuse marcării, potrivit titlului VII, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false, peste limita a 10.000 ţigarete, 400 ţigări de foi de 3 grame, 200 ţigări de foi mai mari de 3 grame, peste 1 kg tutun de fumat, respectiv producerea de produse accizabile ce intră sub incidenţa regimului de antrepozitare prevăzut la titlul VII, în afara unui antrepozit fiscal autorizat de către autoritatea competentă.

Astfel, rezultă din modul de reglementare, inclusiv prin adoptarea sa în cadrul dispoziţiilor legale fiscale, că în conţinutul infracţiunilor menţionate este inclusă omisiunea de plăti taxele şi impozitele datorate statului, raţiunea reglementării acestor fapte ca fiind infracţiuni decurgând tocmai din aprecierea legiuitorului asupra gravităţii neplăţii acestor taxe şi impozite.

Altfel spus, fapta de a nu plăti taxele fiscale datorate pentru produsele menţionate, faptă cu privire la care s-a constatat de către instanţa penală că a fost săvârşită în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 296^1 alin. 1 lit. l), respectiv lit. b) din Legea nr. 571/2003, fiind deci infracţiune, presupune în mod automat săvârşirea unui prejudiciu, determinat de omisiunea plăţii taxelor fiscale către stat şi a cărui întindere este reprezentată tocmai de contravaloarea acestor taxe ce ar fi fost plătite în cazul unei deţineri şi prelucrări în condiţii legale. Acest prejudiciu este chiar urmarea sau rezultatul infracţiunii, ca element ce intră în latura obiectivă a infracţiunii.

O astfel de concluzie rezultă inclusiv din considerentele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în decizia nr. 17/2013, pronunţată asupra unui recurs în interesul legii, potrivit cu care  deţinerea de bunuri accizabile în afara antrepozitului fiscal reprezintă incriminarea generală în cazul omisiunii plăţii taxelor si impozitelor pentru acest tip de bunuri.

Notează Curtea, aşadar, că în această modalitate trebuie reţinută referirea primei instanţe, cât priveşte prejudiciul, la caracterul obligatoriu al considerentelor şi dispozitivului hotărârii penale definitive ce a reţinut în ceea ce îi priveşte pe cei trei apelanţi pârâţi săvârşirea infracţiunilor prevăzute de dispoziţiile art. 296^1 alin. 1 lit. l), respectiv lit. b) din Legea nr. 571/2003.

Astfel, câtă vreme, chiar pronunţându-se asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa penală a reţinut că apelanţii pârâţi au săvârşit aceste infracţiuni, aceştia nu mai sunt îndreptăţiţi a pune în discuţie în cadrul judecăţii purtate în faţa instanţei civile, existenţa unui prejudiciu produs prin faptele penale pe care le-au săvârşit. Aceasta ar avea semnificaţia negării caracterului obligatoriu al hotărârii penale, recunoscut de art. 28 C.pr.pen. în ce priveşte existenţa acestor fapte, câtă vreme, aşa cum s-a arătat deja, fapta incriminată are în componenţa laturii sale obiective, ca rezultat al elementului material, chiar omisiunea plăţii taxelor fiscale, deci prejudiciul constând în contravaloarea acestor taxe. Or, în lipsa rezultatului pe care legea îl prevede pentru elementul material, fapta nu ar fi infracţiune.

Curtea reţine, de asemenea, că dată fiind chiar natura şi specificul infracţiunilor săvârşite de apelanţii pârâţi, astfel cum aceasta a fost explicitată anterior, nu îşi găsesc aplicarea în cauză dispoziţiile art. 1365 C.civil, potrivit cu care instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

O concluzie contrară ar echivala, în cazul acestor infracţiuni, cu înlăturarea dispoziţiilor exprese ale art. 28 C.pr.pen., privind autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale definitive privitor la existenţa faptei, câtă vreme, dacă în urma judecăţii civile s-ar ajunge la concluzia inexistenţei unui prejudiciu prin fapta penală constatată deja definitiv ca fiind infracţiune, o astfel de hotărâre ar contrazice statuările definitive din cuprinsul hotărârii penale privitoare la existenţa faptei (care presupune ca rezultat omisiunea plăţii taxelor fiscale, deci existenţa prejudiciului).

Ceea ce le este permis să conteste, în aceste condiţii, persoanelor cu privire la care s-a constatat că au săvârşit infracţiunile de natura celor prevăzute de art. 296^1 alin. 1 lit. l), respectiv lit. b) din Legea nr. 571/2003, în faţa instanţei civile sesizate cu soluţionarea laturii civile a procesului penal este numai întinderea acestui prejudiciu cu referire la modalitatea de calcul a taxelor datorate statului pentru bunurile deţinute ori produse nelegal.

O astfel de contestaţie nu poate să vizeze în nici un caz cantitatea de bunuri produse ori deţinute, câtă vreme acest aspect a făcut obiectul analizei şi constatărilor instanţei penale, care în cauză, a pronunţat condamnările penale pentru cei trei apelanţi pârâţi pe baza elementelor de fapt probate, elemente printre care s-a numărat cel referitor la cantitatea de tutun prelucrată şi deţinută ori comercializată, aceste aspecte servind obligatoriu la constatarea caracterului penal al faptelor, dar şi la individualizarea pedepselor stabilite de instanţa penală.

Astfel fiind, este în mod evident fără temei critica apelantului I.D. sub aspectul omisiunii dovedirii în această cauză a cantităţii de 100 de kg de tutun reţinute a fi fost prelucrate şi comercializate de apelant, în condiţiile în care recunoaşterea sa nu a vizat decât cantitatea de 17 kg de tutun prelucrat şi comercializat. Administrarea de dovezi având o astfel de teză probatorie nici nu ar fi fost admisibile, câtă vreme prin hotărârea penală s-a reţinut, ca element material al infracţiunii săvârşite că a deţinut în afara unui antrepozit fiscal o cantitate de 100 kg de tutun de fumat (produs accizabil), rezultată în urma procesului de măcinare a foilor de tutun, o parte din aceasta fiind ulterior comercializată către diferite persoane.

Cât priveşte critica privind omisiunea emiterii unor acte fiscale prin care să se fi reţinut întinderea prejudiciului, potrivit dispoziţiilor art. 100 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, critică ce este comună apelurilor declarate de apelanţii V.M. şi M.M., Curtea constată sub un prim aspect că raportului juridic dedus judecăţii nu îi sunt aplicabile dispoziţiile legale invocate, faţă de data producerii faptelor şi raportat la art. 501 din Legea nr. 227/2015, potrivit cu care dispoziţiile acestuia intră în vigoare la data de 01 ianuarie 2016.

 De asemenea, Curtea va înlătura susţinerile apelanţilor potrivit cu care nelegalitatea soluţiei primei instanţe decurge din faptul că în ce priveşte prejudiciul pretins de reclamantă, constând în taxe fiscale, autoritatea fiscală avea obligaţia de a emite acte care să constate creanţa fiscală, aceasta neputând fi constată de instanţă, în plus fiind reclamată de apelanţi şi îngrădirea în această modalitate la accesul în contenciosul fiscal.

Trebuie reţinut sub primul dintre aspecte că obligaţia organelor de administrare fiscală de a emite acte pe baza cărora să constate creanţele fiscale, deşi este una generală, nu poate să existe decât în situaţia în care actele şi faptele generatoare ale taxelor ori impozitele ce constituie creanţe fiscale sunt cele prevăzute de lege, nu şi în situaţia în care acestea decurg din săvârşirea unor fapte penale, situaţie în care stabilirea existenţei şi întinderii prejudiciului constând în omisiunea de a plăti aceste taxe este, ca regulă, în competenţa instanţelor penale ori, în anumite situaţii prevăzute tot de legea penală, a instanţelor civile sub aspectul cuantumului acestuia.

Aşadar, în prezenţa acestei competenţe speciale a instanţelor de judecată, organele fiscale nici nu ar avea vreun temei legal în a emite acte de constatare a creanţelor fiscale constând în taxe şi impozite datorate statului, câtă vreme existenţa şi întinderea acestor creanţe se determină în raport de faptele săvârşite, urmând ca abia după constatarea cu caracter definitiv al întinderii prejudiciului rezultat din infracţiune, autoritatea fiscală să emită un act de creanţă şi să procedeze la recuperarea acesteia.

Cât priveşte cel de-al doilea aspect, Curtea notează că accesul la instanţa civilă de care apelanţii pârâţi au beneficiat reprezintă o valorificare la dreptului acestora de acces la justiţie, recunoscut prin art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în limitele acestei judecăţi având posibilitatea să conteste susţinerile reclamantei cu privirea la modul de calcul al cuantumului taxelor pretinse de aceasta a fi fost omise de la plată prin săvârşirea infracţiunilor, singura apărare ce le era permisă în raport de normele legale aplicabile. De altfel, trebuie observat că şi în cadrul unei contestaţii fiscale aceleaşi ar fi fost limitele în care întinderea prejudiciului ar fi putut fi analizată, dat fiind caracterul obligatoriu, sub aspectele arătate, al hotărârii penale de condamnare.

Nu în ultimul rând, Curtea reţine, asemenea primei instanţe, că referitor la singurul aspect cu privire la care apelanţilor pârâţi le era permisă contestarea prejudiciului pretins de reclamantă, anume acela al modului concret de calcul al taxelor datorate statului, fără referire la cantitatea tutunului prelucrat ori comercializat, nu a fost contestat de aceştia, astfel încât just tribunalul a considerat ca fiind corect calculul prezentat de reclamantă, în raport de dispoziţiile legale ce instituie acest taxe.

Domenii speta

Spete similare