Interpretarea și aplicarea art. 22 alineat (5) din Legea nr. 10/2001

Termenul de formulare a notificării este un termen de decădere, şi nu un termen procedural căruia să îi fie aplicabilă instituţia repunerii în termen.

Prima instanţă a soluţionat cauza reținând incidența unei serii de excepţii.

Astfel, acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

Acţiunea precizată şi formulată de reclamantul RT, prin tutore AM, în contradictoriu cu pârâţii UAT Municipiul Iaşi şi Primarul Municipiului Iaşi a fost respinsă, prin reținerea tardivității depunerii notificării.

Curtea constată că administrarea probei cu expertiza medico-legală a fost corect respinsă de prima instanţă, condiţiile impuse de art. 255 Cod procedură civilă nefiind îndeplinite în cauză.

Instanța de control judiciar constată că, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, termenul de depunere a notificărilor, cu modificările prevăzute de OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001, a expirat la data de 14.02.2002.

Sancţiunea nerespectării termenului pentru depunerea notificării atrage pierderea dreptului de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau în echivalent, potrivit art. 22 alineat (5) din Legea nr. 10/2001.

Apelantul consideră că acest termen a fost întrerupt faţă de cel lipsit de capacitate de exerciţiu, cât timp nu a fost desemnată persoana care să îl reprezinte ori să îl asiste, adică până la data de 19.08.2014 când - prin sentinţa civilă nr. 643/8.07.2014 a Judecătoriei Sinaia pronunțată în dosarul nr. X/310/2013 - i-a fost desemnat drept tutore numitul AM. Din acest motiv a solicitat, în subsidiar, ca în temeiul art. 103 alineat (2) Cod procedură civilă să fie repus în termenul legal de formulare a notificării.

Curtea de apel observă că punerea sub interdicţie şi desemnarea tutorelui s-au dispus prin sentinţa civilă nr. 643/8.07.2014 pronunțată de Judecătoria Sinaia, cu mult după data de 14.02.2002, prevăzută ca termen limită pentru formularea notificării de persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel are în vedere că, la data intrării în vigoare a legii speciale, actele normative privind subiectele de drept civil erau Codul civil de la 1864 şi Decretul privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice nr. 31/1954 care, în cuprinsul art. 8 din Capitolul I „Persoana fizică” prevedea: „Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când persoana devine majoră”.

În perioada 14.02.2001-14.02.2002, reclamantul a făcut parte din categoria persoanelor majore în vârstă de 18 ani, având deplină capacitate de exerciţiu, nefiind pus sub interdicţie conform art. 11 din Decret.

În conformitate cu art. 169 Cod civil interdicţia îşi produce efectele de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă.

Din succesiunea cererilor formulate de tutore este evidentă depunerea notificării cu depăşirea termenului prevăzut de legea specială.

Instanța de control judiciar reţine că termenul de formulare a notificării nu este un termen procedural, în sensul art. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, pentru a se dispune conform art. 19 repunerea în termen, instituţie invocată în declaraţia de apel, respectiv art. 186 din Noul Cod de procedură civilă, ce prevede: „(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate”.

Curtea are în vedere reglementarea art. 21 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în forma aplicabilă din 14.02.2001 până la 04.04.2005 (când Legea nr. 10/2001 a fost modificată, republicată) potrivit cu care persoana îndreptăţită va notifica în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. Nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau echivalent (alin. 5/actual art. 22 alin. 5).

În consecinţă, termenul de 12 luni prevăzut de art. 21 alin (1) din Legea nr. 10/2001 pentru notificarea persoanei juridice deţinătoare este un termen de decădere şi nu de prescripţie extinctivă, cum eronat se susține prin motivele de apel.

Instanța de control judiciar notează că este de principiu că sancţiunea nerespectării termenului de decădere este pierderea, stingerea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau în echivalent. Termenele de decădere vizează însuşi dreptul subiectiv, nefiind susceptibile de întrerupere, suspendare sau repunere în termen. Curtea are în vedere că prescripţia extinctivă stinge doar dreptul material la acţiune (situaţie în care nu se află reclamantul) pe când decăderea constă în stingerea dreptului subiectiv însuși la măsuri reparatorii conferit prin art. 1 din Legea nr. 10/2001, numai în perioada 14.02.2001-14.02.2002, condiţionat de formularea înlăuntrul acestuia a notificării, condiție pe care reclamantul nu a îndeplinit-o. Efectul decăderii este încetarea dreptului după împlinirea termenului, ca şi cum acesta nu a existat.

Asupra caracterului termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, s-a statuat prin Decizia nr. 737/26.10.2006 a Curţii Constituţionale, în sensul că nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificărilor atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau prin echivalent.

Astfel spus, termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 este un termen de decădere, care este nesusceptibil de întrerupere ori repunere în termen. Trebuie reţinut că termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 este un termen de drept material, care reglementează temporar situaţii juridice anterioare promovării unei acţiuni în justiţie. Termenul de decădere din dreptul material nu este susceptibil de repunere în termen, repunerea în termen fiind o instituţie proprie termenelor de drept procesual. El nu poate fi suspendat sau întrerupt şi împlinirea sa are ca efect pierderea dreptului subiectiv însuşi.

Într-o decizie de speță, Înalta Curte a arătat că termenul prevăzut de art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/ 2001 este incompatibil cu instituţia repunerii în termen, întrucât raţiunea pentru care a fost instituit ca fiind termen de decădere rezultă din preocuparea legiuitorului de a dinamiza procedurile de punere în aplicare şi finalizare a operaţiunilor de retrocedare în natură sau prin echivalent a bunurilor trecute în proprietatea statului sau preluate în orice mod de acesta.

În consecința celor ce preced, în speță nu operează nici dispozițiile art. 103 alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865 vizând repunerea în termenul de a formula notificare, pe considerentul că reclamantul ar fi fost într-o situaţie mai presus de voinţa sa pentru a-şi exercita un drept în limita termenului de decădere, nici acelea ale alin. (1) al art. 186 din Noul Cod procedură civilă ce prevede că: „Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate”.

Ca atare, având în vedere că apelantul a formulat notificarea în anul 2014, după aproximativ 12 ani de la epuizarea termenului legal prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 (14.02.2001), iar repunerea în termen nu operează, sancţiunea nerespectării lui este stingerea dreptului subiectiv la măsuri reparatorii.

Raportat considerentelor expuse și în aplicarea articolului 480 alineat (1) Cod procedură civilă, curtea respinge apelul reclamantului și păstrează sentința Tribunalului Iași.

Domenii speta

Spete similare