Contestaţie in baza Legii nr. 10/2001. Calificarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. 3 din Legea nr. 165/2013 drept termen de decădere, iar nu de prescriptie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, având a se pronunţa, în Dosarul nr. 2.054/1/2016, asupra sesizării formulate de Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă, referitoare la întrebarea dacă termenul de prescripţie prevăzut de art. 18^1 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, este afectat de o cauză specială de suspendare a prescripţiei extinctive, în reglementarea dată de prevederile art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010, cu modificările ulterioare, şi ale articolului unic al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2014, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012, a pronunţat Decizia nr. 31 din 17 octombrie 2016 (nepublicată în Monitorul Oficial la momentul pronunţării prezentei decizii), prin care a statuat că acest termen nu este afectat de prevederile legale examinate, tocmai ca urmare a naturii sale juridice, de termen de decădere, iar nu de prescripţie.’’

Toate considerentele converg spre concluzia că natura termenului în discuţie nu poate fi redusă la cea a celui de exercitare a dreptului material la acţiune, art. 35 alin. 2 din Legea nr. 165/2013 instituind în realitate (ca şi celelalte dispoziţii referitoare la etapele procedurale de aplicare a Legii 10/2001 şi Legii 247/2005) drepturi procedurale, de ordine publică, a căror nerespectare atrage – indiferent de etapa/etapele parcurse anterior – sancţiunea decăderii, pe care însuşi organul de jurisdicţie o poate evoca (art. 2550 alin. 2 Cod civil). Este, în acest caz, un mod de reglementare a unei sancţiuni explicite, de decădere, chiar dacă norma nu indică expres natura sancţiunii ca în cazul altor prevederi de drept comun.

Decizia ICCJ nr. 31 din 17 octombrie 2016

Art. 33, art. 35 alin. 2 din Legea nr. 165/2013

Prin sentinţa civilă nr. 652/14.03.2018 a Tribunalului Constanţa – Secţia I civilă a fost admisă excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în judecată, fiind respinsă ca tardiv formulată acţiunea reclamanţilor [...] şi [...], în contradictoriu cu pârâtul MUNICIPIUL CONSTANŢA prin Primar.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. …/118/2017, reclamanţii au solicitat ca în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Societatea Civilă de Avocaţi [...] să se constate că au, potrivit Legii nr 10/2001, calitate de persoane îndreptăţite la restituirea în natură a imobilului situat în Constanţa, staţiunea Mamaia, compus din teren de 1100 mp şi construcţie. Pe cale de consecinţă, să fie obligat pârâtul Municipiul Constanţa la emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a imobilului, iar dacă acesta nu se poate restitui în natură, să se dispună acordarea de despăgubiri potrivit Legii nr. 165/2013. S-a solicitat totodată obligarea pârâţilor de a înainta notificarea, cu întreaga documentaţie, direct Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor.

Reclamanţii au arătat că prin notificările formulate cu nr. 2216/2001 şi nr. 238/2002 s-a solicitat restituirea în natură a imobilului din mun. Constanţa, staţiunea Mamaia, compus din teren de 1100  mp şi construcţie; deşi dosarul administrativ este complet, acesta nu a fost soluţionat de către pârât, cu toate că potrivit art. 33 alin. 1 lit. c din Legea nr 165/2013, unitatea deţinătoare era obligată să soluţioneze cererile într-un termen de 36 de luni, termen ce a început să curgă de la data de 01.01.2014 şi s-a împlinit la data de 01.01.2017.

Reclamanţii au invocat, ca temei în drept, dispoziţiile Legii nr 165/2013 şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Prin încheierea din data de 04.10.2017, instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Societate Civilă de Avocaţi - [...], iar din oficiu a invocat excepţia tardivităţii formulării acţiunii.

În apărare, în raport de excepţia invocată, reclamanţii au arătat că obligaţiile impuse de art. 33 din Legea nr. 165/2013 nu au fost îndeplinite de către Municipiul Constanţa, acesta nefăcând dovada afişării datelor la sediul său în ce priveşte numărul notificărilor înregistrate şi nesoluţionate. Reclamanţii au mai arătat că nu au fost aduse la îndeplinire nici de către ANRP obligaţiile ce îi incumbau, deoarece pe site-ul oficial al acestei instituţii evidenţele s-au publicat pentru prima dată abia în februarie 2016. Reclamanţii au mai susţinut în egală măsură că termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. 2 din Legea nr. 165/2013 nu este unul imperativ.

Evaluând cu prioritate, faţă de dispoziţiile art. 248 cod proc. civilă, excepţia invocată, tribunalul a pornit de la prevederile art. 33 alin.1 din Legea 165/2013 potrivit cărora entităţile învestite de lege de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a legii au obligaţia şi de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează: a) în termen de 12 luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de până la 2.500 de cereri; b) în termen de 24 de luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr cuprins între 2.500 şi 5.000 de cereri; c) în termen de 36 de luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de peste 5.000 de cereri. Potrivit alin.2 al aceluiaşi articol citat, termenele menţionate curg de la data de 1 ianuarie 2014.

Prin Decizia nr. 88/ 27.02.2014, Curtea Constituţională a reţinut că termenele introduse prin art. 33 din Legea nr 165/2013 au ca scop eficientizarea procedurilor administrative şi, în final, respectarea drepturilor tuturor persoanelor interesate, reprezentând în acelaşi timp un scop legitim şi existând un raport de proporţionalitate rezonabil între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia.

Conform art. 35 alin 2 din Legea nr 165/2013, în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi art. 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.

Instanţa de fond a apreciat că stabilirea termenului de 6 luni corespunde scopului Legii 165/2013, de urgentare a soluţionării cererilor de restituire, legiuitorul căutând să disciplineze şi pe notificatori, iar nu doar unităţile deţinătoare. După cum a reţinut şi  Curtea Constituţională, instituirea de termene procedurale nu aduce atingere liberului acces la justiţie, constituind doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea lui abuzivă.

În cauza de faţă, cererea are ca obiect soluţionarea pe fond a unor notificări asupra cărora unitatea deţinătoare nu s-a pronunţat prin dispoziţie în termenul prevăzut de art. 33 din Legea 165/2013, această cerere fiind supusă termenului de 6 luni instituit de art. 35 din acelaşi act normativ şi calculat de la momentul expirării termenului stabilit în favoarea unităţii deţinătoare.

Din relaţiile ce au fost comunicate de Primăria Municipiului Constanţa prin adresa nr. R13033/30.01.2018, însoţită de documentaţia aferentă, tribunalul a constatat că Municipiul Constanţa se încadrează în ipoteza art. 33 alin. 1 lit. b din Legea 265/2013, respectiv în termenul de 24 de luni calculat de la data de 01.01.2014, prin raportare la un număr de notificări nesoluţionate la data intrării în vigoare a legii cuprins între 2.500 şi 5.000 de cereri, numărul notificărilor nesoluţionate la data de 20.05.2013 fiind de 2.726.

Astfel fiind, pârâtului Primarul Municipiului Constanţa îi revenea obligaţia de a se pronunţa prin dispoziţie motivată asupra notificărilor formulate de reclamanţi, cel mai târziu la data de 31.12.2015 - termenul de 6 luni în care reclamanţii se puteau adresa instanţei de judecată pentru soluţionarea pe fond a notificării împlinindu-se la data de 30.06.2016.

În raport de aceste considerente instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au nesocotit termenul de decădere expres prevăzut de art. 35 alin. 2 din Legea 165/2013, acţiunea acestora, înregistrată la 31.05.2017, fiind tardivă.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel, în termen legal, reclamanţii [...] şi [...], care au susţinut că este greşită calificarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. 3 din Legea 165/2013 drept ,,termen de decădere’’, iar nu ca fiind un termen de prescripţie, pentru că din interpretarea normei evocate nu rezultă în mod neîndoielnic o asemenea concluzie, aşa cum prevede art. 2547 cod civil.

Astfel, referitor la termenele instituite prin lege, pentru calificarea lor drept termene de prescripţie sau termene de decădere se utilizează practic două procedee (ambele fără nici o legătură cu finalitatea termenului ori cu neîmpiedicarea liberului acces la justiţie), respectiv: ,,decăderea expresă’’, în cazul actelor normative care prevăd explicit că depăşirea termenelor atrage decăderea (cum sunt de exemplu cele reglementate de art. 909 alin. 4 Cod civil, art. 1744 Cod civil, art. 1912 alin. 2 Cod civil, art. 1994 alin. 2 Cod civil, art. 2134 lit. a-b Cod civil sau art. 32 alin. 1 din Legea nr. 165/2013), ori ,,decădere tacită (implicită)’’, în cazul actelor normative din cuprinsul cărora rezultă cert că depăşirea termenului atrage pierderea dreptului subiectiv neexercitat în acel termen (cum sunt de exemplu cele prevăzute de art. 1103 alin. 1 Cod civil, art. 1732 alin. 4 Cod civil, art. 576 alin. 3 Cod civil sau art. 22 alin. 5 din Legea 10/2001).

Apelanţii au arătat că art. 35 alin. 3 din Legea nr. 165/2013 nu prevede expres decăderea pentru depăşirea termenului instituit (sancţiune enunţată însă explicit prin art. 32 alin. 1), iar din cuprinsul său nu rezultă că nesesizarea instanţei judecătoreşti în acelaşi termen ar atrage pierderea dreptului la acţiune. Apelul s-a referit la faptul că această greşită calificare a termenului indicat ca fiind de decădere, iar nu de prescripţie a permis instanţei de fond să invoce din oficiu această excepţie, în dezacord cu dispoziţiile art. 2550 alin. 2 teza I Cod civil.

Respectarea dispoziţiilor art. 2547 Cod civil referitoare la calificarea termenelor instituite prin lege fără stabilirea univocă a caracterului lor de termen de decădere ar fi impus aplicarea regulilor de prescripţie, inclusiv cele prevăzute de art. 2512 alin. 2-3 Cod civil, care interzic în mod categoric organului de jurisdicţie competent să invoce şi să aplice din oficiu prescripţia. Apelanţii au arătat că solicită admiterea căii de atac şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât prima instanţă a soluţionat cauza pe o excepţie invocată din oficiu, fără a intra în cercetarea fondului şi înaintea administrării tuturor probelor necesare pentru dovedirea temeiniciei pretenţiilor exprimate prin notificarea formulată conform Legii 10/2001, nesoluţionată de pârât.

Prin întâmpinare, Municipiul Constanţa prin Primar a solicitat respingerea căii de atac şi obligarea reclamanţilor apelanţi la plata cheltuielilor de judecată în apel.

S-a susţinut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, procedura administrativă şi judiciară de soluţionare a cererilor de acordare a măsurilor reparatorii în temeiul Legii 10/2001 a devenit cea reglementată de noul act normativ, care în privinţa sesizării instanţei de judecată a impus atât respectarea termenelor prevăzute de art. 33 alin. 1, pentru naşterea dreptului la acţiune, cât şi respectarea termenului instituit de art. 35 alin. 2, dincolo de care sesizarea instanţei devine tardivă. Astfel, a arătat intimatul, în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi art. 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.

Stabilirea acestui termen de 6 luni ar corespunde scopului declarat al noului act normativ, anume acela de urgentare a soluţionării cererilor de retrocedare. Faţă de numărul de notificări nesoluţionate la data intrării în vigoare a Legii 165/2013, cuprins între 2.500 şi 5.000 de cereri, intimatul avea obligaţia de a emite dispoziţie până cel mai târziu la 31.12.2015. Pe cale de consecinţă, termenul de 6 luni în care reclamantul se putea adresa instanţei de judecată pentru soluţionarea pe fond a notificării se împlinea la data de 30.06.2016, în timp ce reclamantul a formulat acţiunea în iunie 2017 (NB, în mai 2017).

Apelantul reclamant a depus răspuns la întâmpinare, reiterând criticile legate de greşita calificare, ca termen de decădere, a celui de 6 luni la care se referă art. 35 alin. 2 din lege şi în mod corelativ la greşita evocare din oficiu a acestuia, în condiţiile în care acesta este un termen de prescripţie. S-a susţinut că apărările intimatului prin întâmpinare nu răspund nici unuia dintre motivele de nelegalitate evocate în apel, fiind irelevante.

Considerentele instanţei de apel.

Prealabil oricărei verificări devolutive, Curtea constată că la termenul de judecată din 10.09.2018, apărătorul apelanţilor reclamanţi a solicitat completarea probelor, în sensul încuviinţării cererii de emitere către ANRP a unei adrese, în vederea comunicării datei la care s-a publicat, pe pagina de internet a instituţiei, numărul de notificări nesoluţionate de Primăria Mun. Constanţa la momentul intrării în vigoare a Legii 165/2013.

Prin încheierea pronunţată la aceeaşi dată, instanţa a constatat că o atare solicitare nu a fost formulată în condiţiile art. 470 alin. 1 lit. d cod proc. civilă (operând aşadar textul alin. 3 al acestui art.), dar în acelaşi timp şi faptul că ea este neutilă cauzei  - în condiţiile în care printre criticile căii de atac nu se regăseşte vreo trimitere la necunoaşterea de către reclamanţi a numărului de notificări rămase de soluţionat, ci ele vizează exclusiv argumente legate de natura (şi calificarea) termenului de 6 luni. De altfel, aspectul legat de numărul de notificări rămase în soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, prezentat prin întâmpinare, a fost apreciat de apelanţii reclamanţi - prin răspunsul la întâmpinare - ca neavând nici o legătură cu criticile din apel (aceste apărări fiind considerate ca ,,irelevante’’).

Acesta este motivul pentru care nu s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 479 alin. 2 cod proc. civilă cu trimitere la art. 254 alin. 2 cod proc. civilă, câtă vreme prevederile art. 477 alin. 1 cod proc. civilă arată că instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, principiul disponibilităţii operând în egală măsură şi în etapa apelului.

Instanţa de apel constată în acelaşi context că reclamanţii au depus, în termenul de pronunţare acordat, concluzii scrise în cuprinsul cărora au pretins că în şedinţa publică din 10.09.2018 au făcut cunoscut Curţii de Apel că nu susţin motivele scrise de apel; astfel, calea de atac apare ca fiind nemotivată, fiind incidente dispoziţiile art. 476 alin. 2 cod proc. civilă.

Curtea apreciază însă că textul menţionat se aplică doar atunci când apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, caz în care pronunţarea în apel se va face pe fond, numai în baza celor invocate la prima instanţă. Această normă nu îşi găseşte incidenţa atunci când calea de atac este motivată, însă părţile, personal sau prin reprezentanţii lor, înţeleg să se desisteze ulterior de argumentaţia existentă, spre a extinde sfera controlului de legalitate şi de temeinicie. O atare conduită procesuală distorsionează această normă, dar şi pe cea a art. 477 alin. 1 cod proc. civilă, instanţa considerând că nu poate fi primită.

Rămâne astfel în sfera controlului de legalitate şi de temeinicie evaluarea modului în care tribunalul a calificat termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. 2 din Legea nr. 165/2013, iar din acest punct de vedere se va reţine că argumentele aduse de reclamanţi sunt nefondate.

Aşa cum constant s-a arătat în jurisprudenţa instanţelor, adoptarea Legii nr. 165/2013 a urmărit să reaşeze procedurile de derulare iniţiate sub imperiul Legii nr. 10/2001, dar ale căror lacune în stabilirea unor etape determinate de finalizare a proceduri administrative împiedicau atingerea rapidă a  scopului legislaţiei reparatorii; măsurile prevăzute de noul act normativ au avut aşadar ca deziderat rezolvarea într-un termen bine definit a notificărilor rămase nesoluţionate la data intrării în vigoare a Legii nr.165/2013.

În hotărârea în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a relevat că ineficienţa mecanismului de despăgubire sau de restituire constituie o problemă recurentă, iar unul din punctele slabe ale procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 îl reprezintă şi lipsa unor termene constrângătoare pentru analizarea dosarelor aflate la Comisia Centrală (par. 225 şi 226); că în absenţa unui asemenea instrument legal, obligaţia de evaluare a notificărilor ,,într-un termen rezonabil’’ riscă să fie teoretică şi iluzorie, iar dreptul de acces la o instanţă să fie golit de conţinutul său. Statul român a fost invitat să adopte măsuri legale şi administrative menite să asigure respectarea dreptului de proprietate al celor aflaţi în această situaţie, să conducă la modificarea mecanismului de restituire conferit de legea existentă, inclusiv prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate şi eficiente  care să permită în acelaşi timp o practică judiciară şi administrativă coerentă (par. 232).

Opţiunea legiuitorului de a insera o procedură mult mai fluentă, grefată pe cea care a iniţiat legislaţia reparatorie nu putea omite teza refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a soluţiona notificările în termenele prevăzute prin art. 33 din lege. O atare situaţie,  care sub imperiul vechiului act normativ a generat pronunţarea deciziei XX/19.03.2007 a I.C.C.J. în recurs în interesul legii, urma să îşi găsească de această dată reflectarea directă în legea nouă.

Stabilirea unor termene legale de constrângere a entităţilor, în vederea finalizării procesului administrativ de soluţionare a notificărilor, nu putea fi apreciată ca atingând obiectivul de eficienţă şi de celeritate în aplicarea măsurilor reparatorii dacă nu era dublată de reguli clare aplicabile şi notificatorilor, între acestea regăsindu-se şi acordarea unui ultim termen pentru depunerea, la dosarul cererii, a documentaţiei completatoare în baza căreia solicită măsuri reparatorii.

 Decizia XX/2007 a I.C.C.J. a avut menirea de a deschide calea justiţiei pentru rezolvarea pe fond a notificărilor nesoluţionate în termenul stabilit de Legea nr. 10/2001, dar această statuare nu a vizat (şi nici nu putea impune) o limitare sub aspect temporal a unor asemenea demersuri, aşa cum se prevedea, spre exemplu, în cazul contestării dispoziţiilor emise – art. 26 alin. 3 din Legea 10/2001 r.

În acest context, prevederile art. 35 alin. 2 din Legea nr. 165/2013 trebuie privite ca fiind, din punctul de vedere al raţionamentului legiuitorului, pe deplin concordante cu cele ale alin. 1 al art. 35, termenul de 6 luni prevăzut de alin. 2 pentru acţionarea în justiţie, în absenţa unei dispoziţii emise în termenele consacrate de art. 33 alin. 1, având natura şi efecte juridice identice termenului de 30 de zile pus la dispoziţie prin alin. 1 pentru contestarea ,,deciziilor emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34’’.

Faptul că la data adoptării noii reglementări, legiuitorul a înţeles să pună semnul egalităţii între cele două termene este dovedit şi de conţinutul alin. 3 al art. 35, potrivit căruia ,,în cazurile prevăzute la alin. 1 şi 2, instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi’’.

Ori, definirea doctrinară şi jurisprudenţială (inclusiv prin soluţiile instanţei supreme) a termenului de 30 de zile, pus la dispoziţie de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 r. pentru contestarea deciziei sau dispoziţiei de către cel nemulţumit, ca fiind un termen de decădere, nu comportă o reluare în considerentele prezentei hotărâri a argumentelor astfel consacrate.

Această viziune, referitoare la instituirea unui mecanism unitar şi coerent de rezolvare a notificărilor sub imperiul Legii 165/2013, se regăseşte de altfel în jurisprudenţa Curţii Constituţionale care, prin decizia nr. 113/3.03.216, a statuat că ,,posibilitatea conferită persoanelor interesate de a se adresa instanţei de judecată pentru concretizarea drepturilor acestora are ca finalitate, în cele din urmă, chiar apărarea dreptului de proprietate al persoanelor îndreptăţite la obţinerea de despăgubiri, conferind certitudinea realizării creanţei în situaţia în care instanţa de judecată stabileşte temeinicia pretenţiilor reclamantului, în urma unui proces desfăşurat cu respectarea tuturor exigenţelor ce caracterizează procesul echitabil, pronunţându-se în mod inechivoc cu privire la calitatea acestuia de persoană îndreptăţită şi la întinderea dreptului acesteia, respectiv cuantumul despăgubirii cuvenite’’. A fost înlăturată critica de neconstituţionalitate adusă dispoziţiilor art. 35 alin. 2 din Legea nr. 165/2013, în sensul că alocarea unui termen de 6 luni după epuizarea celor de la art. 33 ar constitui o încălcare a dreptului de proprietate privată - persoanele îndreptăţite neputându-şi valorifica dreptul decât după un termen maxim de 66 de luni. Curtea Constituţională a arătat că acest termen, de 6 luni, nu trebuie înţeles în sensul că numai după expirarea acestuia poate fi exercitată acţiunea împotriva actului entităţii administrative sau a refuzului nejustificat de emitere a acestuia, ci acesta este intervalul de timp în care persoana îndreptăţită are posibilitatea de a se adresa instanţei, având semnificaţia unui termen procedural, de exercitare a dreptului de sesizare a instanţei de judecată cu soluţionarea acţiunii în realizarea dreptului. (par.28).

Prin decizia nr. 269/7.05.2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 513/09.07.2014, Curtea Constituţională a arătat că ,,În ce priveşte dispoziţiile art. 35 alin. 2 din Legea nr. 165/2013 (…) acesta consacră dreptul persoanei care se consideră îndreptăţită de a se adresa instanţei judecătoreşti în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de art. 33 şi 34, în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele menţionate. Având în vedere că textul de lege criticat vizează o cale de atac ce poate fi introdusă împotriva deciziilor emise potrivit art. 33 şi 34 din lege, aşadar un text de lege care, teoretic, va fi aplicabil abia după scurgerea termenelor prevăzute de cele două articole menţionate (…)’’.

Prin decizia 685/26.11.2014, Curtea Constituţională a arătat în par. 22-24  că ,,art. 35 alin. 2 din Legea nr. 165/2013 conferă persoanelor interesate dreptul de a se adresa instanţei pentru ca aceasta să se pronunţe asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi să soluţioneze, de fapt, notificarea lăsată în nelucrare de entitatea învestită de lege. Acest drept poate fi exercitat într-un interval de 6 luni, care începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute la art. 33, termene pe care Legea nr. 165/2013 le acordă entităţilor învestite pentru soluţionarea notificărilor.’’

Curtea a mai arătat că până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, persoanele interesate se puteau adresa justiţiei pentru atacarea refuzului nejustificat doar în temeiul Deciziei XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate într-un recurs în interesul legii prin care recunoscuse, în lipsa unei reglementări legale exprese, această posibilitate. Or, art. 35 alin. 2 nu face altceva decât să normativizeze această posibilitate consacrată doar pe cale jurisprudenţială, stabilind un cadru procesual în care acest drept să fie exercitat, în contextul economico-financiar al statului român descris în expunerea de motive a Legii nr. 165/2013 şi având în vedere şi cele reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu împotriva României.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat, cu valoare de principiu, că ,,regula constituţională a liberului acces la justiţie semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime i-au fost încălcate, iar nu faptul că acest drept de acces la justiţie nu poate fi supus nici unei condiţionări. În acest caz, condiţionarea o reprezintă necesitatea împlinirii termenelor prevăzute la art. 33 din Legea nr. 165/2013.’’

Criticile formulate în prezenta cale de atac se referă la greşita calificare, de către instanţa de fond, a termenului instituit prin art. 35 alin. 2 din Legea nr. 165/2013 ca fiind unul de decădere, în condiţiile în care apelanţii reclamanţi îl pretind a fi de prescripţie (şi deci supus regimului de invocare, de întrerupere a cursului sau de repunere în termen), fără însă a marca în mod definitoriu care elemente îl transpun în sfera de aplicare a art. 2500 şi urm. Cod civil.

Curtea de Apel va avea în vedere că, pe lângă argumentele mai sus expuse, de interpretare sistematică a legii - şi care atestă interesul de reglementare într-o modalitate unitară atât a situaţiei notificărilor rezolvate prin dispoziţii apreciate ca nelegale, cât şi a celor nerezolvate - calificarea corectă a naturii termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. 2 din Legea nr. 165/2013 se deduce şi din evaluarea elementelor intrinseci ale acestuia.

Astfel, conform art. 2500 alin. 2 Cod civil, prin drept material la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, de a executa o anumită prestaţie, de a respecta o anumită situaţie juridică sau de a suporta orice altă sancţiune civilă, după caz. Pentru a beneficia de dreptul la acţiune, este indiscutabil că titularul său se sprijină pe existenţa unui drept subiectiv preexistent, căruia îi corespunde în mod corelativ o obligaţie a celui faţă de care promovează cererea. În cadrul dat de legislaţia reparatorie vizând imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, persoana care depune notificare şi se consideră îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii nu are însă confirmat, a priori, vreun drept subiectiv civil în legătură cu bunul revendicat şi prin urmare, nu are un drept material la acţiune în sensul dat de art. 2500 Cod civil.

Legea nr. 165/2013 (ca de altfel şi Legea nr. 10/2001) îi recunoaşte acestei persoane doar dreptul de a se adresa instanţei în vederea certificării şi realizării dreptului subiectiv clamat, acesta fiind un drept procedural. Înscrisurile care însoţesc notificarea nu au valoarea juridică a unor acte recognitive ale dreptului subiectiv; doar decizia emisă de entitatea învestită cu soluţionarea notificărilor, de validare a dreptului sau hotărârea judecătorească definitivă dispusă în acelaşi sens atestă calitatea sa de persoană îndreptăţită, dreptul de a obţine măsuri reparatorii şi întinderea concretă a acestui drept, precum şi modalitatea efectivă de reparare. Mai mult decât atât, prin decizia 40/14.11.2016  a  I.C.C.J. – Completul competent să judece chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 987/08.12.2016, s-a statuat că titlul de despăgubire obţinut de către titularul său şi nevalorificat în termenul de trei ani prevăzut de art. 181 din Titlul VII al Legii 247/2005 nu deschide acestuia calea reglementată de art. 41 alin. 1 din Legea nr. 165/2013, neexistând un titlu de plată (şi, deci, o confirmare a unui drept de creanţă).

Printr-un raţionament concordant celui avut în vedere în deciziile anterioare, I.C.C.J. a arătat, în decizia 40/2016 sus-citată, că ,,Termenul de 3 ani prevăzut de art. 181 alin. 4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, nu poate fi considerat un termen de prescripţie cât timp valorificarea titlurilor de despăgubire nu se poate face prin intermediul unei acţiuni în justiţie a cărei neexercitare în termenul prescris de lege să atragă stingerea dreptului material la acţiune, ci numai în condiţiile reglementate prin capitolul V1, secţiunea 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, adică prin opţiunea creditorului între un titlu de conversie şi/sau un titlu de plată.

Prin urmare, întrucât valorificarea titlurilor de despăgubire se face numai în cele două modalităţi prevăzute de art. 18 alin. 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, iar nu pe calea unei acţiuni în instanţă, rezultă că termenul de 3 ani este un termen de decădere, iar nu de prescripţie, şi, pe cale de consecinţă, nu este susceptibil de întrerupere sau de suspendare.

Împrejurarea că, ulterior exprimării opţiunii creditorului, emiterea titlurilor de plată sau a titlurilor de conversie a fost suspendată în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012, nu are niciun efect asupra termenului în care trebuia să fi fost exprimată această opţiune, deoarece trebuie făcută distincţia clară între etapa valorificării titlurilor de despăgubire, subordonată exclusiv comportamentului beneficiarului titlului de despăgubire şi supusă termenului legal de 3 ani, şi etapa emiterii titlurilor de plată sau a titlurilor de conversie reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012.

Pornind de la această calificare a naturii juridice a termenului prevăzut de art. 181 alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, ca fiind unul de decădere, şi nu de prescripţie, rezultă că, în situaţia în care creditorul nu îşi manifestă opţiunea între un titlu de conversie şi/sau un titlu de plată înăuntrul termenului de 3 ani de la data emiterii titlului de despăgubire, va pierde dreptul subiectiv de a obţine valorificarea titlului de despăgubire.

Or, în condiţiile în care creditorul pierde chiar dreptul subiectiv la valorificarea titlului său de despăgubire, el nu mai poate beneficia de dispoziţiile art. 41 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, care reglementează executarea uneia dintre modalităţile în care titlul de despăgubire putea fi valorificat şi pentru care creditorul nu a înţeles să opteze în termenul legal în care o putea face.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, având a se pronunţa, în Dosarul nr. 2.054/1/2016, asupra sesizării formulate de Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă, referitoare la întrebarea dacă termenul de prescripţie prevăzut de art. 18^1 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, este afectat de o cauză specială de suspendare a prescripţiei extinctive, în reglementarea dată de prevederile art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010, cu modificările ulterioare, şi ale articolului unic al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2014, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012, a pronunţat Decizia nr. 31 din 17 octombrie 2016 (nepublicată în Monitorul Oficial la momentul pronunţării prezentei decizii), prin care a statuat că acest termen nu este afectat de prevederile legale examinate, tocmai ca urmare a naturii sale juridice, de termen de decădere, iar nu de prescripţie.’’

Astfel fiind, dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 165/2013, combinate cu cele ale art. 35 alin. 2 instituie pentru persoana care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii doar un termen procedural care urmează epuizării procedurii prealabile şi care, în acord cu art. 2545 alin. 1 Cod civil, are valoare de termen de decădere. Întrucât domeniul de aplicare este unul de interes public, devin incidente dispoziţiile art. 2549 alin. 2 Cod civil.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat, totodată, prin decizia 5/16 martie 2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 272/23.04.2015, într-un context indisolubil legat de cel care priveşte calificarea acestor termene legale, considerentele soluţiei aducând argumentele axiomatice în legătură cu impedimentul exercitării dreptului de a acţiona în justiţie mai înainte de împlinirea termenelor înăuntrul cărora entităţile prevăzute de lege au obligaţia soluţionării cererilor înregistrate şi nerezolvate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 (ipoteza prematurităţii acestui demers), cât şi cu faptul că dreptul de acces la un tribunal este, în esenţă, un drept procedural, care nu poate fi confundat cu dreptul material la acţiune şi nici cu dreptul subiectiv civil.

I.C.C.J.  a arătat că nu se poate vorbi despre un drept câştigat/ recunoscut anterior, spre a se pune în discuţie în ce măsură o lege ulterioară ar aduce atingere conţinutului dreptului, ca efect al retroactivităţii.

Toate aceste considerente converg spre concluzia că natura termenului în discuţie nu poate fi redusă la cea a celui de exercitare a dreptului material la acţiune, art. 35 alin. 2 din Legea nr. 165/2013 instituind în realitate (ca şi celelalte dispoziţii referitoare la etapele procedurale de aplicare a Legii 10/2001 şi Legii 247/2005) drepturi procedurale, de ordine publică, a căror nerespectare atrage – indiferent de etapa/etapele parcurse anterior – sancţiunea decăderii, pe care însuşi organul de jurisdicţie o poate evoca (art. 2550 alin. 2 Cod civil).

Este în acest caz un mod de reglementare a unei sancţiuni explicite, de decădere, chiar dacă - aşa cum arată apelanţii reclamanţi - norma nu indică expres natura sancţiunii ca în cazul altor prevederi de drept comun.

În concluzie, pe temeiul art. 480 alin. 1 cod proc. civilă, apelul va fi respins ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare