Anulare Decizie răspundere solidară.

Anulare Decizie răspundere solidară.

Neachitarea datoriilor către bugetul de stat și nesolicitarea intrării societății în insolvență nu reprezintă rea-credință a administratorului societății.

Decizia civilă nr. 415/16.04.2019

Prin sentinţa civilă nr. 1137/21.12.2018 Tribunalul Galaţi a admis acţiunea formulată de reclamantul FV în contradictoriu cu pârâtele DGRFP și AJFP şi a dispus anularea Deciziei nr. ..../29.08.2017 emisă de AJFP și a Deciziei nr. .../17.11.2017 emisă de DGRFP de soluționare a contestației administrative.

Împotriva sentinţei civile nr. 1137/17.11.2018, în termen legal, a declarat recurs pârâta AJFP, în nume propriu, cât şi pentru pârâta DGRFP, solicitând casarea hotărârii şi în rejudecare respingerea acţiunii ca nefondată.

În dezvoltarea motivelor de recurs încadrate în disp. art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenta pârâtă critică sentinţa pentru nelegalitate, arătând că administratorul unei societăţi comerciale are toate instrumentele legale pentru a conduce sau superviza ca activitatea societăţii să se desfăşoare în scopul îndeplinirii obiectului de activitate, având obligaţia corelativă de a efectua acte cu bună credinţă.

În cauza de faţă, recurenta pârâtă susţine că neachitarea obligaţiilor fiscale stabilite prin declaraţiile fiscale depuse de contribuabil şi/sau procesul verbal de contravenţie reprezintă fapta reprezentantului legal al societăţii prin care a provocat insolvabilitatea acestuia.

Recurenta pârâtă arată şi faptul că intimatul reclamant nu a colaborat cu organul fiscal pentru lămurirea situaţiei financiare a societăţii, încălcând disp. art. 25 alin. 2 lit. d. Sub aspectul vinovăţiei, recurenta pârâtă consideră că este dovedită în cazul intimatului reclamant, întrucât până la data declarării stării de insolvabilitate, în evidenţa fiscală societatea figura la bugetul consolidat cu obligaţii fiscale în cuantum de 91.836 lei, acesta neîndeplinidu-şi obligaţia legală de a cere instanţei deschiderea procedurii insolvenţei.

Referitor la prejudiciu, recurenta pârâtă consideră că acesta, în cuantum de 91.836 lei, a fost creat ca urmare a neîndeplinirii de către intimată a obligaţiilor fiscale menţionate, existând raport de cauzalitate între fapta persoanelor care răspund solidar cu contribuabilul şi acest prejudiciu.

În final recurenta pârâtă consideră întrunite cumulativ toate condiţiile legale pentru antrenarea răspunderii solidare a intimatului, în conformitate cu disp. 25 alin. 2 lit. d C.proc.fiscală.

În drept, recurenta pârâtă a invocat art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., nu a depus înscrisuri şi a solicitat judecarea cauzei şi în lipsă.

Intimatul reclamant nu a formulat întâmpinare şi nu a depus înscrisuri în recurs.

Verificând sentinţa recurată, prin prisma motivelor de recurs încadrate în disp. art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., Curtea reţine următoarele:

Potrivit disp. art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., „Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.

În cauză, Curtea reţine că recurenta pârâtă critică sentinţa instanţei de fond sub aspectul aplicării greşite a disp. art. 25 alin. 2 lit. d din Legea 207/2015 privind C.proc.fiscală.

Potrivit disp. art. 25 alin. 2 lit. d din Legea nr. 207/2015, „Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: administratorii sau orice ale persoane care cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale”.

În cauza de faţă, organul fiscal a reţinut în sarcina intimatului reclamant faptul că nu a efectuat la scadenţă plăţile aferente obligaţiilor de plată ale societăţii şi nu a făcut posibilă identificarea activelor înregistrate în patrimoniul societăţii, întrucât nu a fost identificat.

Pentru atragerea răspunderii solidare este necesar a fi îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale precum existenţa faptei, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei, care în situaţia particulară a cazului  indicat prin Decizia de răspundere solidară trebuie să îmbrace forma intenţiei calificată prin rea-credinţă.

În privinţa cazurilor de răspundere solidară prev. de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea 207/2015 (răspund solidar "administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale"), instanţa reţine, pe de o parte, că în speţă trebuie să se verifice şi legătura de cauzalitate dintre nedeclararea obligaţiilor fiscale şi prejudiciul cauzat prin această faptă ilicită. Ori, în speţă, Curtea constata ca Tribunalul a reţinut  că reclamantul  a depus declaraţiile fiscale legale, (afirmaţia în sens contrar a reclamantului nefiind dovedită si nici contestata de recurenta  ), dar cu toate acestea organul fiscal nici măcar nu a indicat că parte din debitul pentru care s-a atras răspunderea solidară ar fi provenit din decizii de impunere din oficiu sau declaraţii fiscale depuse ulterior de contribuabil, pentru a rezulta intenţia acestuia de sustragere de la plata datoriilor fiscale.

În ceea ce priveşte neplata datoriilor fiscale, instanţa reţine că pentru antrenarea acestui caz de răspundere este esenţială stabilirea relei-credinţe prin indicarea unor elemente care să sugereze sustragerea acestuia de la plata debitelor către bugetul consolidat al statului, cum ar fi încasări sau vânzări de active care să nu se reflecte în stingerea datoriilor. Simplul fapt al neplăţii din lipsa fondurilor băneşti nu poate atrage răspunderea solidară, fără a exista elemente de fapt concrete din care să rezulte intenţia de sustragere de la plata acestora. Nici faptul că reclamantul nu a solicitat acordarea facilităţilor fiscale nu poate fi avut în vedere, condiţia primă pentru primirea acestora fiind plata lor într-un anumit interval de timp. Ori, dacă societatea nu avea disponibilităţi băneşti, iar reclamantul în calitatea sa de administrator nu are o obligaţie personală a se asigura din patrimoniul propriu aceste surse de finanţare, iar din probele administrate în faţa instanţei de fond a rezultat ca locaţia (bar) în care îşi desfăşura activitatea a fost vandalizata, este evidenta lipsa resurselor financiare.

Prin Decizia nr 452/22.06.2017, Curtea Constituţională a României a statuat că „În ceea ce priveşte sintagma "rea-credinţă", în Decizia nr. 439 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 2 noiembrie 2016, prin care a analizat prevederile art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, paragrafele 17 şi 18, Curtea Constituţională a observat că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, aceasta are semnificaţia de atitudine incorectă, necinstită. În doctrină s-a reţinut că, în limbajul comun, antitezei relei-credinţe i se atribuie mai multe accepţiuni, şi anume: obligaţie de comportare corectă pe care părţile trebuie să o respecte la încheierea şi executarea convenţiilor; convingerea unei persoane că acţionează în temeiul unui drept şi potrivit cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate, cinste. Valenţe oarecum asemănătoare există şi în plan juridic, dat fiind caracterul proeminent etic al normelor care cârmuiesc cele două concepte aflate în opoziţie. Astfel, se poate concluziona că reaua-credinţă este o formă a vinovăţiei, expresia dolului, fraudei şi culpei grave, având ca numitor comun viclenia, înşelăciunea şi omisiunea vădit intenţionată. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a apreciat că reaua-credinţă poate fi calificată ca acea atitudine a unei persoane care săvârşeşte un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de convieţuire socială, pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale. În ceea ce priveşte analizarea relei-credinţe în raport cu încălcarea obligaţiilor care îi revin unei persoane în cadrul controlului judiciar, Curtea a considerat că aceasta este o atitudine psihică ce conturează o poziţie subiectivă a persoanei, concretizată în faptul de a acţiona cu intenţie cu scopul de a încălca obligaţiile impuse.

21. În continuare, Curtea a apreciat că reaua-credinţă nu se prezumă, ea trebuie dovedită prin informaţiile culese de organul judiciar însărcinat cu supravegherea executării măsurii, judecătorului sau instanţei de judecată revenindu-i obligaţia de a aprecia dacă nerespectarea obligaţiilor s-a produs sau nu cu rea-credinţă. Or, respectivele considerente reţinute de instanţa de contencios constituţional în legătură cu prevederi din materia dreptului procesual penal îşi găsesc aplicarea şi în materia procedurii fiscale. Curtea mai reţine că prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil stipulează că orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.”

Răspunderea solidară poate fi angajată numai în situaţia existenţei condiţiei relei-credinţe, prin raportare la acţiunile/omisiunile persoanelor vizate de normele speciale evocate.

Pârâta a apreciat că reaua-credinţă a reclamantului rezultă din următoarele împrejurări: neonorarea invitaţiei nr. 17548/17.07.2017 si nr. 1878/01.08.2017, legal comunicate, prin care administratorul a fost invitat la sediul organului fiscal pentru lămurirea situaţiei fiscale a societăţii.

Aceste aspecte nu sunt în măsură a dovedi reaua credinţă a administratorului, în condiţiile în care nu au fost determinate împrejurări concrete de natură a contura intenţia acestuia de a se sustrage obligaţiilor de plată (ex. existenţa surselor financiare necesare pentru plata obligaţiilor, înstrăinarea unor bunuri aparţinând societăţii în vederea sustragerii de la executare silită) nu se poate prezuma că acesta a acţionat cu rea-credinţă.

De asemenea, elementele identificate de pârâtă nu demonstrează că neformularea unei cereri de deschidere a procedurii insolvenţei chiar dacă erau îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, este rezultatul relei-credinţe a acestuia.

Este cunoscut că buna-credinţă se prezumă, iar cel care doreşte răsturnarea acestei prezumţii legale şi relative are sarcina de a dovedi reaua-credinţă.

Or, pârâta nu a probat reaua-credinţă a reclamantului, astfel că soluţia Tribunalului de anulare a celor două decizii atacate este corectă, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente.

Pentru aceste considerente, văzând şi disp. art. 496 C.proc.civ., Curtea a respins recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare