Controlul de nelegalitate al unei hotărâri de guvern pe calea excepției de nelegalitate invocată în recurs. Teren aparținând domeniului public al statului, intrat în proprietatea acestuia prin expropriere

DREPT CIVIL. CONTENCIOS ADMINISTRATIV

Controlul de nelegalitate al unei hotărâri de guvern pe calea excepției de nelegalitate invocată în recurs. Teren aparținând domeniului public al statului, intrat în proprietatea acestuia prin expropriere; un alt teren ce deși făcea obiectul unei legi speciale de reparație, Legea nr. 18/1991, a fost inclus în masa succesorală, cu eludarea acesteia. Faptul că o parte din terenul în litigiu face parte din incinta unei unități militare, denotă reaua credință a cumpărătoarei

- art. 294, art. 304 alin. 1 pct. 9 Cod procedură civilă din anul 1865

- HG nr. 1705/29.11.2006, modificată, completată prin HG nr. 812/15.07.2009

- art. 4, art. 11 din Legea nr. 554/2004

- art. 108 din Constituția României

- art. 4 alin. 3 din Legea nr. 24/2000

- art. 3 alin. 1, 2 din Legea nr. 23/1998

- art. 5 alin. 1, 2 din Legea nr. 18/1991

- art. 26 din Decretul lege nr. 115/1938

- art. 11 alin. 1 din Legea nr. 213/1998

Excepția de nelegalitate a unei hotărâri de guvern prin care imobilul în litigiu a fost inclus în inventarul bunurilor din domeniul public al statului, era admisibilă câtă vreme nu era vorba de un act normativ care să conțină reglementări de principiu ci un act administrativ individual, astfel că aceasta putea fi invocată oricând în cursul procesului. Imobilul este destinat instrucției militare, activităților Ministerului Apărării Naționale, aparține Statului Român prin declarația legii, includerea în inventarul bunurilor aparținând domeniului public fiind corect apreciată ca legală.

Parte din terenul în litigiu a intrat în proprietatea Statului Român cu titlu de expropriere, dreptul acestuia se dobândea fără a fi necesară înscrierea în cartea funciară. O altă parte, deși făcea obiectul Legii nr. 18/1991, pentru revendicarea acestuia nu s-a uzat de procedura specială instituită în acest sens, ci de una de drept succesoral, de drept comun, deși se cunoștea incidența legii speciale, fără a fi chemat în judecată Statul Român. Cumpărătorul a fost de rea credință câtă vreme cunoștea la data încheierii contractului de vânzare cumpărare că parte din teren se afla în incinta unității militare, delimitat prin gard, afectat de construcții militare, bun inalienabil, insesizabil, imprescriptibil, ceea ce determina sancțiunea nulității absolute a acestuia.

Curtea de Apel Oradea – Secția I-a civilă

Decizia nr. 276 din 11 iulie 2019

Prin Sentința civilă nr. (...)/16.12.2013 pronunțată de Judecătoria (...) s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului Ministerul Apărării Naționale și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei (P1).

S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată și completată de către reclamantul Ministerul Apărării Naționale în contradictoriu cu pârâții (P1), S.C. (P2) S.R.L., (P3) - P(33), (P34) (decedată pe parcursul procesului), procedura fiind continuată în contradictoriu cu succesoarele (...), (P35) - (P40), S.C. (P41) S.R.L. (radiată pe parcursul procesului), procedura fiind continuată în contradictoriu cu (P42).

S-a admis în parte cererea de intervenție voluntară principală formulată de către intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.F.P. (...).

S-a anulat în parte contractul de vânzare- cumpărare autentificat sub nr. (...)/18.01.2006 de BNP (...), cu privire la următoarele imobile: suprafața de 67.493 mp. din terenul înscris în CF nr. (...) (...), nr. top. (...)/6; suprafața de 27.580 mp. din terenul cu nr. top. (...)21; terenul cu nr. top. (...)22 și nr. top. (...)23 înscrise în CF nr. (...) (...); s-au anulat în parte inscripțiile de sub B49 din CF nr. (...) (...) și de sub B14 din CF nr. (...) (...).

S-a constatat dreptul de proprietate publică asupra suprafeței de 67.493 mp. din terenul înscris în CF nr. (...) (...), nr. top. (...)/10, asupra suprafeței de 27.580 mp. din terenul cu nr. top. (...)21, asupra terenului cu nr. top. (...)22 și asupra terenului nr. top. (...)23, înscrise în CF nr. (...) (...), astfel cum aceste imobile au fost identificate prin raportul de expertiză topografică (în forma inițială), întocmit de către expert (...) și cuprinse în suprafața totală de 113.288 mp, delimitată convențional prin punctele 1-21, în favoarea Statului Român, cu drept de administrare în favoarea Ministerului Apărării Naționale.

S-a dispus dezlipirea supraf. de 67.493 mp. din terenul înscris în CF nr. (...) (...), nr. top. (...)/10 și a suprafeței de 27.580 mp. din terenul înscris în CF nr. (...) (...), nr. top. (...)21.

S-a dispus alipirea și formarea unui număr cadastral asupra următoarelor parcele: suprafața de 67.493 mp din terenul înscris în CF nr. (...) (...), nr. top. (...)/10, suprafața de 27.580 mp din terenul cu nr. top. (...)21, terenul cu nr. top. (...)22; terenul cu nr. top. (...)23, înscrise în CF nr. (...) (...).

Au fost obligate pârâtele (P3) și S.C. (P2) S.R.L. să plătească reclamantului suma de 21.238 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

S-au respins celelalte cereri ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Prin Decretul nr. 3029/16.08.1939 s-au expropriat mai multe suprafețe de teren, printre care suprafața de 3 jugăre din terenul identificat cu nr. top. (...). În cuprinsul acestui decret de expropriere se face referire la numitul (Pi) („farmacist domiciliat în (...)”), care a fost proprietarul terenurilor respective. Terenul în cauză a fost înscris în CF nr. (...) (...).

Potrivit Decretului nr. 3029/1939, suprafața de 3 jugăre din terenul identificat cu nr. top. (...) a fost expropriată ,,pentru cauză de utilitate publică, de urgență, pentru interese militare.” La data de 06.09.1941, a avut loc ,,punerea în stăpânire a Ministerului Apărării Naționale asupra terenului expropriat prin Înaltul Decret Regal nr. 3029/16.08.1939”, astfel cum rezultă din procesul-verbal încheiat la data respectivă.

Deși această suprafață de teren (3 jugăre din nr. top. (...)), nu face obiectul litigiului, în scopul lămuririi în ansamblu a situației litigioase, instanța a considerat necesar să formuleze următoarele observații: în realitate, a fost expropriată o suprafață de teren de 3 jugăre și 1025 stj., deci o suprafață de 1025 stânjeni în plus față de cea menționată în Decretul nr. 3029/1939; în procesul- verbal încheiat la data de 06.09.1941 s-a consemnat situația de fapt, motivele pentru care ,,a fost necesar să se defalce un plus de teren de 1025 stj. pentru cele 3 jugăre prevăzute în decret și aflate în posesiunea faptică a Ministerului Apărării Naționale”; dezmembrarea terenului înscris în CF nr. (...) (...) cu nr. top. (...) a fost realizată în funcție de faptele consemnate în procesul- verbal din data de 06.09.1941, iar nu în funcție de suprafața menționată în Decretul nr. 3029/1939, după cum rezultă din inscripția de sub B5 din CF nr. (...) (...).

Astfel, s-a format imobilul identificat cu nr. top. (...)/1, în suprafață de 3 jugăre și 1025 stj., care a fost ulterior înscris în CF nr. (...) în favoarea Statului Român - Ministerul Apărării Naționale. Această suprafață de teren (nr. top. (...)/1) în prezent face parte din parcela identificată cu nr. cadastral (actual), înscrisă în CF nr. (actual) (...).

Prima instanță a mai reținut că prin Decretul nr. 4/08.01.1940 s-a expropriat o altă suprafață de teren de 1070 stj. ,,pentru cauză de utilitate publică, de urgență, pentru interese militare.” Potrivit acestui decret, era vorba despre o suprafață de teren (1070 stj.) ,,fără construcții, în (...), proprietatea domnului (Pi) (farmacist).” Suprafața respectivă era cuprinsă în imobilul identificat cu nr. top. (...)/2 și urma să fie folosită ,,pentru construcții militare”, conform Decretului de expropriere nr. 4/08.01.1940. Sub aspectul amplasamentului acestui teren, imobilul a fost identificat și evidențiat printr-o schiță din anul 1939 privind imobilele expropriate de armată de la (Pi).

Din punct de vedere topografic, schița respectivă din anul 1939, prin care s-a evidențiat suprafața de 1070 stj. necesară, nu corespunde cu situația cadastrală actuală, potrivit opiniei expertului (...). În concret, din suprafața totală de 1070 stj. (3848 mp.), 3686 mp. aparțin terenului identificat cu nr. top. (...)/1, iar 162 mp. aparțin terenului identificat cu nr. top. (...)/10. Dar terenul identificat cu nr. top. (...)/1, înscris inițial în CF nr. (...) (...), împreună cu alte imobile au format parcela cu nr. cadastral (actual) (...).

Judecătoria a mai constatat că, prin Decizia nr. 1303/07.11.1959 adoptată de către fostul Sfat Popular al Regiunii (...) - Comitetul Executiv s-a aprobat „transferarea terenului în suprafață de 8,29 ha, din administrarea Gostat (...) în administrarea U.M. (nr. UM) (...).” Amplasamentul acestei suprafețe de 82.900 mp a fost evidențiat prin schița întocmită la data de 22.10.1959.

Din punct de vedere al raportului dintre schița de identificare a suprafeței de 82.900 mp., pe de-o parte și situația topografică/cadastrală actuală, pe de altă parte, în baza raportului de expertiză tehnică judiciară (în forma completată), s-au reținut următoarele: această suprafață de 82.900 mp. aparține unor numere topografice diferite: nr. top. (...)/10, nr. top. (...)22, nr. top. (...)18, nr. top. (...)21, nr. top. (...)23 și nr. top. (...)/1; modul de folosință nu corespunde în totalitate cu schițele întocmite cu ocazia exproprierii. Astfel, există o suprafață de 2.725 mp, aflată în exteriorul unității militare, această suprafață aparținând terenului identificat cu nr. top. (...)21; există o altă suprafață de 2.390 mp aferentă suprafeței de 82.900 mp (conform schiței întocmite cu ocazia exproprierii), care, însă, în prezent, în mare măsură, face parte din terenul identificat cu nr. cadastral (actual).

Raportat la aceste aspecte, instanța a concluzionat că identificarea terenurilor în litigiu trebuie realizată în ansamblu, iar nu în mod separat, adică pentru suprafața de 1070 stj. (3848 mp), pe de-o parte și suprafața de 82.900 mp, pe de altă parte. Împrejurarea că au existat acte diferite în baza cărora au fost preluate (expropriate sau transferate) mai multe suprafețe de teren nu are relevanță în cauză, nici sub aspectul regimului juridic al imobilelor în litigiu, nici sub aspectul identificării terenurilor în cauză, în condițiile în care suprafețele respective de teren răspund unui scop unic (interese militare), imobilele s-au aflat în folosința Ministerului Apărării și, în mod practic, formează o singură parcelă.

În speță, nu se poate face abstracție nici de amplasamentul ori chiar modul de formare a nr. cadastral (actual) (chiar dacă nu face obiectul cauzei), nici de situația topografică actuală a celorlalte parcele de teren aflate în perimetrul unității militare.

S-a mai reținut că, prin raportul de expertiză au fost identificate suprafețele de teren în litigiu, precizându-se și numerele topografice cărora le corespund. Astfel, suprafețele de teren în litigiu (aflate în interiorul unității militare) sunt următoarele:

- suprafața de 67.493 mp. din terenul înscris în CF nr. (...) (...), nr. top. (...)/10.

Este de observat că, inițial, prin raportul de expertiză s-a identificat și evidențiat suprafața totală de 113.288 mp, ocazie cu care, raportat la această suprafață totală, expertul a precizat că o suprafață de 75.600 mp este corespunzătoare terenului identificat cu nr. top. (...)/6. Având în vedere dezmembrările ulterioare ale acestui imobil, același expert a precizat că suprafața de 75.600 mp. aparține terenului identificat cu nr. top. (...)/10.

Dar, sub aspectul delimitării acestei suprafețe de 75.600 mp. față de limita terenului cu nr. cadastral (actual), expertul a identificat și evidențiat trei suprafețe care „aparțin atât imobilului identificat cu nr. top. (...)/10, cât și imobilului identificat cu nr. cadastral (actual).” Este vorba despre suprafețele de teren identificate convențional astfel: S1 - în suprafață de 444 mp, S2 - în suprafață de 5738 mp și S3 - în suprafață de 1925 mp. Totalul acestor suprafețe de teren este de 8.107 mp.

Or, având în vedere că această suprafață de teren 8.107 mp. face parte din terenul cu nr. cadastral (actual), aflat în proprietatea Statului Român și în administrarea Ministerului Apărării Naționale, potrivit inscripției de sub B1 din CF nr. (actual) (...), este necesar ca această suprafață (8107 mp) să fie luată în considerare la identificarea terenului în litigiu, adică să fie scăzută din suprafața de 75.600 mp., rezultând suprafața de 67.493 mp.

- suprafața de 27.580 mp din terenul înscris în CF nr. (...) (...), nr. top. (...)21;

- terenul înscris în CF nr. (...) (...), cu nr. top. (...)22, în suprafață de 2971 și cu nr. top. (...)23, în suprafață de 2810 mp.

Cu privire la terenul înscris în CF nr. (...) (...), nr. top. (...)20, în suprafață de 1413 mp, instanța a reținut că acest imobil se află în exteriorul unității militare, potrivit raportului de expertiză, nefiind, așadar, în administrarea Ministerului Apărării Naționale. În consecință, terenul identificat cu nr. top. (...)20 nu a fost expropriat ori transferat pentru interese militare.

Prin raportul de expertiză (în ambele forme) au fost evidențiate și alte suprafețe de teren, în privința cărora nici reclamantul, nici intervenientul nu și-au precizat cererea.

Astfel, în primul rând, a fost identificată o suprafață de 1.049 mp. aflată în interiorul unității militare, care face parte din terenul cu nr. top. (...)33, care nu a fost cuprinsă în schița întocmită cu ocazia transferării privind întreaga suprafață de 82.900 mp. În al doilea rând, a fost evidențiată o suprafață de 3.278 mp, aflată în interiorul unității militare, care face parte din terenul cu nr. top. (...)18 (nr. cadastral (...). Cu toate acestea, nu au fost formulate precizările necesare la cererile de învestire a instanței, situație în care cauza a fost soluționată în limitele în care instanța a fost sesizată, conform principiului disponibilității și fără a fi avute în vedere cele două suprafețe de teren menționate.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului Ministerul Apărării Naționale, invocată prin întâmpinare de către pârâta (P3), prima instanță a reținut că ipoteza normei de la art. 12, alin. 4, teza a doua, din Legea nr. 213/1998 se referă la situația în care titularul dreptului de administrare are calitatea de pârât într-o procedură judiciară prin care se pune în discuție dreptul de proprietate asupra unui bun, deoarece doar celui chemat în judecată (pârâtului) i se recunoaște dreptul, respectiv îi incumbă obligația de a arăta instanței cine anume este titularul dreptului de proprietate. În speță, Ministerul Apărării Naționale, cu privire la care se afirmă că are doar dreptul de administrare asupra bunurilor în litigiu, are calitatea de reclamant, acestei părți nefiindu-i recunoscută posibilitatea de a arăta titularul dreptului de proprietate în litigiu.

În acord cu dispozițiile art. 12, alin. 5, teza întâi, din Legea nr. 213/1998, în cauză Statul Român este reprezentat de către Ministerul Finanțelor Publice.

Atât prin cererea principală, cât și prin cererea de intervenție se pune în discuție valabilitatea unor acte juridice (contractul de vânzare-cumpărare), din perspectiva regimului juridic al bunurilor care au făcut obiectul (derivat) al raporturilor juridice civile obligaționale respective. În acest sens, cererile urmează a fi examinate din punct de vedere al dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 213/1998, aceste prevederi fiind invocate de către reclamant prin cererea de chemare în judecată.

În alți termeni, în cauză se invocă nulitatea absolută parțială a unor contracte de vânzare- cumpărare autentificate. Or, nulitatea absolută, din punct de vedere al regimului juridic al acestei sancțiuni civile, poate fi invocată de către orice persoană interesată.

În mod cert, reclamantul Ministerul Apărării Naționale are calitatea de persoană interesată să invoce nulitatea absolută a contractului în discuție, tocmai datorită dreptului de administrare (afirmat) asupra bunurilor imobile în litigiu. În consecință, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului.

Referitor la forma cererii de intervenție formulată de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, judecătoria a considerat că cererea în discuție este o cerere de intervenție voluntară principală, deoarece Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat „un drept al său”, conform art. 49 alin. 2 din Cod procedură civilă. În mod expres, obiectul cererii de intervenție a fost precizat prin adresa nr. (...)/F/NC/19.04.2012, înregistrată la instanță la data de 25.04.2013. Împrejurarea că obiectul cererii de intervenție este identic cu obiectul cererii principale nu este de natură să conducă la concluzia unei alte calificări a actului de procedură.

Cu privire la regimul juridic al terenurilor în litigiu, prima instanță a reținut că aceste terenuri se află „în incinta unității militare”, potrivit precizărilor din raportul de expertiză (în forma inițială). În atare situație, fiind vorba despre terenuri destinate exclusiv instrucției militare, imobilele în cauză fac parte din domeniul public al statului, potrivit pct. I.23 din Lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului și al unităților administrativ - teritoriale, anexa 1 la Legea nr. 213/1998; „terenurile pentru nevoile apărării aparțin domeniului public”, potrivit art. 5 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar.

Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, conform art. 11, alin. 1 din Legea nr. 213/1998, coroborat cu art. 136 alin. 4 teza întâi din Constituția României. Asemenea bunuri nu pot fi înstrăinate, potrivit art. 11 alin. 1 lit. a) teza întâi din Legea nr. 213/1998. Așadar, bunurile aflate în proprietatea publică sunt scoase din circuitul civil general.

Aceste prevederi de ordine publică au fost încălcate prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. (...)/18.01.2006 de BNP (...). Sancțiunea aplicabilă acestui contract este nulitatea absolută, conform art. 11 alin. 2 din Legea nr. 213/1998.

 Referitor la apărările pârâtei (P3), sub aspectul dreptului de proprietate recunoscut prin Sentința civilă nr. (...)/2005, pronunțată de către Judecătoria (...) în dosar nr. (...)/2005, prima instanță a constatat că prin această sentință s-a stabilit dreptul de proprietate asupra terenurilor în cauză, dobândit prin succesiune, în favoarea pârâtei (P3).

Această apărare (dreptul de proprietate stabilit printr-o hotărâre judecătorească – Sentința civilă nr. (...)/2005) a fost analizată în raport cu efectele juridice ale Sentinței civile nr. (...)/25.11.2004, pronunțată de către Judecătoria (...) în dosarul nr. (...)/2004.

Prin cererea de chemare în judecată care a făcut obiectul dosarului civil nr. (...)/2004, pârâta (P3) (reclamantă în acțiunea respectivă) a solicitat recunoașterea dreptului de proprietate asupra terenului în cauză, invocând dispozițiile Legii nr. 1/2000. Cererea a fost examinată și respinsă pe fond, astfel cum rezultă din Sentința civilă nr. (...)/2004 pronunțată de către Judecătoria (...) în dosarul nr. (...)/2004, reținându-se, în esență, că pârâta (P3) nu este îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor în litigiu, deoarece aceste imobile „sunt exceptate de la reconstituirea în natură, fiind terenuri cu destinație specială”, conform Legii nr. 18/1991. Totodată, s-a reținut că pârâta (P3) (reclamantă în procedura respectivă) este „îndreptățită la despăgubiri.”

Sentința civilă nr. (...)/25.11.2004 pronunțată de către Judecătoria (...), prin care s-a respins cererea reclamantei (P3) privind reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor în litigiu, a rămas definitivă și irevocabilă, fiindu-i recunoscută puterea lucrului judecat.

Sub aspectul efectelor puterii lucrului judecat, potrivit efectului obligatoriu al hotărârii judecătorești (definitive și irevocabile), părțile sunt îndatorate să se supună actului jurisdicțional. Astfel, partea interesată (pârâta (P3) nu ar putea invoca, în scopul înlăturării efectelor puterii lucrului judecat, împrejurarea că prima cerere de chemare în judecată a fost examinată și soluționată din perspectiva unei legi speciale, aceasta fiind deosebirea importantă față de a doua cerere de chemare în judecată, care a fost examinată și soluționată exclusiv din punct de vedere al dispozițiilor generale (în materia succesiunii).

La o asemenea opțiune pentru legea generală, cu nesocotirea legii speciale, se opune, în mod evident, principiul specialia generalibus derogant (normele speciale derogă de la cele generale). Această concluzie a fost exprimată prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a admis un recurs în interesul legii.

Așadar, Sentinței civile nr. (...)/2005 nu i se poate recunoaște niciun efect juridic, deoarece ea însăși nesocotește o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă (anterioară): Sentința civilă nr. (...)/2004.

Cu privire la principiul bunei-credințe invocat de pârâta S.C. (P2) S.R.L. instanța a reținut că la data încheierii contractului de vânzare- cumpărare nr. (...)/2006 terenurile respective se aflau în incinta unității militare, fiind delimitate printr-un gard despărțitor de terenurile aflate în imediata vecinătate. În raport cu această situație de fapt, pârâtei nu i se poate recunoaște, așa cum această parte afirmă, buna-credință la data încheierii contractului, sub aspectul dreptului de proprietate al pârâtei (P3), chiar dacă era înscris în cartea funciară.

Nu s-a putut aprecia că pârâta S.C. (P2) S.R.L., față de situația de fapt concretă, a putut fi convinsă că pârâta (P3) are realmente dreptul de proprietate asupra terenurilor respective, în condițiile în care, cu minime diligențe, se putea observa că terenurile se află în folosința Ministerului Apărării Naționale, fiind afectate unității militare.

De altfel, chiar dacă s-ar putea reține buna-credință a pârâtei S.C. (P2) S.R.L., conform afirmațiilor acesteia, este de precizat că acest principiu nu este, totuși, de natură să afecteze regimul juridic aplicabil bunurilor aflate în domeniul public al Statului.

Cu alte cuvinte, sancțiunea nulității absolute a contractului în cauză este incidentă pentru nesocotirea caracterului inalienabil al bunului aflat în proprietatea publică, neavând sub acest aspect nicio relevanță atitudinea subiectivă a părților contractante.

Prima instanță a mai reținut că interesul reclamantului Ministerul Apărării Naționale nu poate fi decât limitat la suprafețele de teren aflate, în mod efectiv, în folosința sa, doar în aceste limite putând fi recunoscută proprietatea publică. Obiectul derivat al dreptului de proprietate publică nu îl constituie un anumit nr. topografic, ci bunul privit din punct de vedere material.

Sancțiunea nulității absolute lipsește de efecte juridice contractul de vânzare- cumpărare autentificat sub nr. (...)/18.01.2006 la BNP (...), numai în măsura în care au fost nesocotite dispozițiile imperative relative la apărarea dreptului de proprietate publică.

În raport cu terenurile afectate instrucției militare, contractul de vânzare-cumpărare nr. (...)/18.01.2006 este lovit de nulitate absolută doar în mod parțial, în limita necesară pentru apărarea dreptului de proprietate publică.

Având în vedere caracterul accesoriu al cererilor în materie de carte funciară (anularea înscrierilor din cărțile funciare în care sunt înscrise terenurile în cauză), acestea au fost admise în limita în care a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare nr. (...)/18.01.2006.

S-a mai reținut că, cererea privind dezlipirea suprafeței de teren aflată în domeniul public este legală și întemeiată, în acord cu dispozițiile art. 728, alin. 1, teza întâi din Cod civil, coroborat cu art. 6731, art. 6735, alin. 1, teza întâi și alin. 2, teza întâi, precum și art. 67314, alin. 1 Cod procedură civilă. Suprafața de teren în litigiu este evidențiată (delimitată) convențional prin pct. 1 - 21 (suprafața de 113.288 mp) din raportul de expertiză (în forma inițială).

În baza art. 274 alin. 1 și art. 277 Cod procedură civilă au fost obligate pârâtele (P3) și S.C. (P2) S.R.L., în solidar, să plătească reclamantului Ministerul Apărării Naționale suma de 21.238 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (taxe judiciare de timbru, onorariu expert).

Împotriva acestei sentințe au declarat apel intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP (...) și pârâtele S.C. (P2) S.R.L și (P3).

Prin Decizia civilă nr. (...)/A/26.03.2018 pronunțată de Tribunalul (...) s-au respins apelurile formulate de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP (...) și de apelanta (P3).

 S-a admis apelul formulat de apelanta S.C. (P2) S.R.L. împotriva Sentinței civile nr. (...)/16.12.2013 pronunțată de Judecătoria (...), care a fost schimbată în parte în sensul că:

 S-au anulat parțial contractele de vânzare-cumpărare nr. (...)/18.01.2006 și nr. (...)/27.10.2005 cu privire la suprafața totală de 86.752 mp. identificată cu nr. top (...)/6 din CF nr. (...) (...) și nr. top (...)21, (...)22 și (...)23 din CF nr. (...) (...), cu rectificările corespunzătoare în CF nr. (...) și nr. (...) (...).

S-a constatat dreptul de proprietate publică al Statului Român, cu drept de administrare în favoarea Ministerului Apărării Naționale, asupra suprafeței totale de 86.752 mp identificată cu nr. top. (...)/6, nr. top. (...)21, nr. top. (...)22 și nr. top (...)23 în raportul de contraexpertiză întocmit de experții (...), (...) și (...) și cuprinsă în suprafața totală de 113.288 mp. delimitată de acest raport.

 S-au menținut restul dispozițiilor Sentinței atacate. Nu s-au acordat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

În ceea ce privește apelul declarat de intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP (...), s-a constatat că, în esență, apelantul critică hotărârea deoarece prima instanță nu a admis în totalitate acțiunea formulată. Astfel, prin acțiune s-a solicitat să constate că terenul în suprafață de 3852 mp. cu nr. top. (...)/2 din CF nr. (...) (...) este proprietate publică a statului, aflat în administrarea Ministerului Apărării, terenul în suprafață de 82.900 mp. este tot proprietate publică a statului aflat în administrarea aceluiași minister, fiind lovite de nulitate absolută parțială contractele de vânzare- cumpărare încheiate între pârâtele (P3) și SC (...) SRL pentru aceste suprafețe.

Prin sentința pronunțată, judecătoria a constatat existența proprietății publice a statului, aflată în administrarea Ministerului Apărării, pentru o suprafață totală de 113.288 mp.

Motivul de apel formulat este acela că prin completarea raportului de expertiză topografică întocmit de expert (...) s-a identificat o suprafață de 5115 mp. care nu este inclusă în cei 113.288 mp. recunoscuți prin hotărâre ca fiind proprietate publică. Astfel apelantul tinde, prin motivele de apel formulate, la completarea acestei suprafețe de 113.288 mp. cu suprafața de 5115 mp., astfel încât în final suprafața totală asupra căreia să se constate dreptul de proprietate publică a statului să fie de 118.403 mp.

Această solicitare este nefondată din două perspective: pe de o parte cererea de chemare în judecată a stabilit cadrul procesual și a indicat obiectul acțiunii ca fiind suprafața de 86.752 mp., fără ca ulterior efectuării raportului de expertiză să existe vreo cerere modificatoare. Potrivit principiului disponibilității, reclamantul este cel care indică obiectul acțiunii, judecătorul fiind obligat a se pronunța numai în limita celor solicitate, fără a putea acorda mai mult sau ce nu s-a cerut, iar pe de altă parte în apel nu se poate modifica cadrul procesual sau obiectul cererii de chemare în judecată. Dacă în fața instanței de fond pretențiile reclamantului s-au limitat la suprafața de 86.752 mp., în apel nu pot fi extinse la suprafața de 118.403 mp.

Potrivit art. 294 Cod procedură civilă „(1) În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.” A solicita constatarea dreptului de proprietate publică direct în apel asupra unor suprafețe excedentare celor solicitate la fond contravine acestor dispoziții legale.

Pe de altă parte, prin raportul de contraexpertiză se relevă și de cei trei experți topografi suprafața de 113.288 mp. ca fiind aflată în incinta Unității Militare (nr. UM) (...). Astfel cei 5115 mp. sunt incluși în această suprafață și nicidecum nu ar fi separați și ar trebui adăugați la cei 113.288 mp.

 Pentru aceste considerente a fost admis ca fondat apelul formulat de apelanta S.C. (P2) S.R.L., întrucât a dispune asupra unei suprafețe excedentare celei solicitate prin cererea de chemare în judecată echivalează cu încălcarea principiului disponibilității, principiu ce guvernează procesul civil.

 Astfel, prin sentința civilă nr. (...)/16.12.2013 pronunțată de Judecătoria (...) s-a dispus anularea contractelor pentru o suprafață de 113.288 mp. și s-a constatat dreptul de proprietate publică pentru aceeași suprafață, deși reclamantul Ministerul Apărării solicitase anularea contractelor doar pentru suprafața de 86.752 mp. Cererea de intervenție a Statului Român este pentru aceeași suprafață de 86.752 mp. și nu pentru alte suprafețe.

Procesul civil este, în regulă generală, un proces al intereselor private. Rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu principiul disponibilității ce guvernează procesul civil. Principiul disponibilității în procesul civil lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual și a limitelor cererii de chemare în judecată.

Conform art. 129 alin. final Cod procedură civilă, instanța este ținută de limitele investirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății.

În speță, prin cererea de chemare în judecată și cererea de intervenție a Statului Român, reclamantul și intervenientul au solicitat să se constate dreptul de proprietate publică și anularea contractelor doar pentru suprafața de 86.752 mp. În acest context, prima instanță recunoscând dreptul de proprietate al statului și pentru alte suprafețe ce nu au fost solicitate nici de reclamant, nici de intervenient, a pronunțat o hotărâre ce contravine dispozițiilor art. 129 Cod procedură civilă, dispunând asupra a ceea ce nu s-a solicitat.

Cu privire la apelul declarat de pârâta (P3), tribunalul a constatat nefondate motivele invocate, întrucât regimul juridic al terenurilor a fost corect stabilit de prima instanță. Terenurile din litigiu sunt proprietatea publică a Statului Român și se află în administrarea Ministerului Apărării.

Conform art. 3 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. 4 - în prezent art. 136 alin. 3 - din Constituție, din cele prevăzute la pct. I din anexa la această lege, precum și din alte bunuri de uz sau interes național, declarate ca atare prin lege. La pct. I, nr. 23 din „Lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului și unităților administrativ - teritoriale”, anexă la Legea nr. 213/1998, sunt specificate ca făcând parte din domeniul public al statului „terenurile destinate exclusiv instrucției militare”.

Din probele administrate a reieșit că destinația terenului în discuție este cea de poligon militar, astfel că acest imobil se încadrează în categoria „terenurilor destinate exclusiv instrucției militare”. Mai mult, la pct. 29 din listă sunt prevăzute ca făcând parte din domeniul public al statului terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea unitățile Ministerului Apărării Naționale, așa cum sunt și cele în litigiu. Potrivit textelor de lege precizate, imobilul face obiectul exclusiv al proprietății publice a statului.

Astfel, acest imobil a fost validat ca făcând parte din „Inventarul bunurilor din domeniul public al statului” prin HG nr. 1045/2000, în conformitate cu prevederile art. 19 și art. 20 din Legea nr. 213/1998, inventar aprobat succesiv prin mai multe hotărâri ale Guvernului, printre care și H. G. nr. 1705/2006.

Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse in circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public.

Față de aceste prevederi legale, tribunalul a constatat că proprietatea în speța pendinte nu poate aparține apelantei pârâte (P3), ci în mod legal la data exproprierii a intrat în domeniul public al intervenientului Statul Român, motiv pentru care aceasta a devenit inalienabilă, imprescriptibilă și insesizabilă. De aceea nu poate face obiectul vreunei constituiri de drepturi sau vreunei retrocedări, astfel că în mod corect a stabilit prima instanță că actele de dispoziție ale pârâtei (P3) sunt lovite de nulitate absolută.

În ceea ce privește sentința civilă nr. (...)/2005 invocată de apelantă, prin care s-a stabilit dreptul său succesoral, este neaplicabilă în cauză, având în vedere încălcarea regimului juridic al terenurilor.

Apelanta (P3) a formulat inițial o cerere privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestor terenuri, iar prin sentința civilă nr. (...)/2004 cererea a fost respinsă, reținându-se că aceste terenuri sunt exceptate de la reconstituirea în natură fiind terenuri cu destinație specială, conform Legii nr. 18/1991, în consecință este îndreptățită la despăgubiri. Deși a atacat cu apel această sentință, ulterior, a renunțat la judecarea apelului, hotărârea rămânând astfel definitivă.

După acest demers a formulat o nouă acțiune prin care a solicitat instanței să i se stabilească un drept de moștenire pentru aceleași terenuri, profitând de faptul că pentru acestea nu era întabulat dreptul de proprietate al Statului Român și de administrare al ministerului. În cadrul acestui demers nici statul, nici ministerul, nu au fost părți, deși terenul era în fapt și în drept proprietatea publică a statului și în administrarea Ministerului Apărării Naționale începând cu anul 1940, respectiv cu anul 1959. Această hotărâre nu poate fi opusă nici Statului Român și nici Ministerului Apărării, astfel că nu are putere de lucru judecat în speță.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâta SC (P2) SRL și intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.R.F.P. (...)- A.J.F.P. (...).

Prin recursul formulat pârâta SC (P2) SRL a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, și, reapreciind problemele de drept ridicate și probele administrate, admiterea în totalitate a apelului și respingerea acțiunii reclamantului Ministerul Apărării Naționale și a cererii de intervenție voluntară depusă de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

În motivarea recursului s-a arătat că, prin admiterea doar în parte a apelului declarat, a fost menținută o hotărâre nelegală și nefondată, în ce privește anularea parțială a contractelor de vânzare prin care societatea a achiziționat terenul în litigiu - suprafața de 86.752 mp., urmare a constatării dreptului de proprietate publică a Statului Român, cu drept de administrare în favoarea reclamantului Ministerul Apărării.

În opinia recurentei, concluziile și raționamentul instanței de apel cu privire la catalogarea terenului în litigiu ca aparținând proprietății publice a Statului Român sunt greșite, hotărârea instanței de apel fiind pronunțată prin aplicarea greșită a legii.

Astfel, instanța a considerat că terenul în litigiu aparține domeniului public, întrucât acest teren se regăsește în „Inventarul bunurilor din domeniul public al statului” aprobat prin HG nr. 1045/06.11.2000, în conformitate cu prevederile art. 19 și art. 20 din Legea nr. 213/1998, inventar aprobat succesiv prin mai multe hotărâri ale Guvernului, printre care și H.G. nr. 1705/2006. În opinia tribunalului, includerea acestui teren în „Inventarul bunurilor din domeniul public al Statului” face ca acesta să fie validat „prin lege” ca făcând parte din domeniul public al Statului.

Recurenta a apreciat că un astfel de raționament este greșit, instanța de apel indicând incomplet, pentru a putea verifica susținerile sale, în care anexă și la care poziție se regăsește terenul în litigiu în „Inventarul bunurilor din domeniul public al Statului” aprobat prin hotărârile succesive de Guvern, practic instanța face referire la H.G. nr. 1045/2000 de aprobare a acestui Inventar al bunurilor din domeniul public al Statului și la H.G. nr. 1705/2006.

S-a învederat că „Inventarul bunurilor din domeniul public al Statului” a fost aprobat prin H.G. nr. 1045/2000 abrogată de H.G. nr. 1326/2001 prin care se adoptă noul Inventar. Această H.G. este abrogată prin H.G. nr. 45/2003 care adoptă noul Inventar, fiind la rândul său abrogată prin H.G. nr. 15/2004 prin care se aprobă noul Inventar. Și aceasta este apoi abrogată prin H.G. nr. 2060/2014 prin care se adoptă noul Inventar, care, în fine, este abrogată prin H.G. nr. 1705/2006, în vigoare, prin care este adoptat actualul „Inventar al bunurilor din domeniul public al Statului”. Instanța de apel a arătat că terenul în litigiu face parte din acest inventar fără ca, însă, la dosarul cauzei să se găsească Anexa în care apare acest teren, sau să se indice care este Anexa și la ce poziție se regăsește terenul în litigiu.

Recurenta a precizat că, deși a încercat să obțină aceste anexe, ele nu sunt disponibile, practic tribunalul a acceptat susținerile reclamantului că acest teren se regăsește în anexe, fără însă ca acest lucru să fie verificabil. Și dacă terenul s-ar regăsi în aceste inventare, succesiv aprobate prin hotărâre de Guvern, susținerea și raționamentul instanței în sensul că aceste hotărâri de guvern au valoare de lege care validează caracterul de teren aparținând proprietății publice a Statului sunt complet eronate.

S-a mai arătat că, raportat la art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, reclamantul și intervenientul nu au prezentat nici un titlu care să confirme dreptul statului asupra terenului în litigiu. Legile adoptate după anul 1989 și hotărârile de guvern invocate de aceștia nu pot constitui titlu de proprietate. Așadar, Statul român ar fi trebuit să prezinte un titlu valabil prin care proprietatea bunului ar fi intrat în patrimoniul său înainte de anul 1990.

Potrivit recurentei, hotărârile de guvern prin care a fost aprobat inventarul bunurilor din domeniul public al statului nu pot constitui temei pentru includerea bunului în patrimoniul statului, întrucât aceste acte nu erau apte să transfere proprietatea, ci doar să reglementeze regimul juridic al unor bunuri care preexistau în patrimoniul statului, practica Înaltei Curți de Casație și Justiție fiind constantă în acest sens.

Față de aceste aspecte, și întrucât instanța de apel a înțeles să-și fundamenteze hotărârea pe prevederile hotărârilor de Guvern prin care a fost aprobat inventarul bunurilor din domeniul public al statului, recurenta SC (P2) SRL a invocat excepția de nelegalitate a acestor acte administrative, solicitând admiterea acestei excepții și a se constata nelegalitatea parțială a H.G. nr. 1045/2000, H.G. nr. 1326/2001, H.G. nr. 45/2003, H.G. nr. 15/2004, H.G. nr. 2060/2014 și H.G. nr. 1705/2006, în privința includerii terenului în litigiu în inventarul bunurilor din domeniul public al statului.

S-a susținut că includerea unui imobil în inventarul centralizat al bunurilor aparținând domeniului public al statului nu constituie, în sine, un titlu de proprietate în favoarea statului, valabilitatea atestării domeniului public al statului fiind condiționată de existența, ca premisă, a unui mod legal de dobândire a proprietății publice, or, în speță nu s-a făcut dovada trecerii în proprietatea publică a Statului Român cu just titlu a terenului în litigiu.

Așa cum prevedea art. 35 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 „terenurile proprietatea statului sunt acele suprafețe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 și înregistrate ca atare în sistemul de evidență al cadastrului funciar general și în amenajamentele silvice”. Or, terenul în litigiu nici nu a trecut în patrimoniul Statului Român conform legislației în vigoare și nici nu se află în sistemul de evidență al cadastrului general și în amenajamentele silvice de la data de 01.01.1990.

S-a mai menționat că, în justificarea acțiunii sale, reclamantul face referire la Decretul Regal nr. 4/08.01.1940 emis în baza art. 67- 78 din Legea Generală a Exproprierii nr. 1378/1864, prin care o suprafață de 3.852 mp. din imobilul cu nr. topo. (...)/2 ar fi fost expropriată și la Deciziunea nr. 1303/1959 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Regiunii (...), emisă în baza Decretului nr. 409/1955, prin care suprafața de 82.900 mp ar fi trecut în administrarea Statului Român.

Recurenta a susținut că decretul de expropriere nu și-a mai produs efectele, neexistând nici o dovadă dacă suma stabilită a fost achitată sau nu domnului (Pi). Potrivit inscripțiilor de carte funciară, dreptul antecesorilor pârâtei (P3) este înscris și azi la cartea funciară. Din analiza C.F. nr. (...) (...), din care provin aceste nr. top., (Pi) apare și rămâne proprietar, iar ulterior decretului, la 20.11.1940, se încheie un contract de donație, prin care (Pi2) dobândește aceste terenuri. Or, dacă terenurile ar fi fost scoase din circuitul civil, nu s-ar mai fi putut încheia un astfel de contract.

De asemenea, în anul 1941, potrivit încheierii nr. (...) de sub B5, parcela cu nr. top. (...) se dezmembrează în nr. top. (...)/1 și (...)/2, iar parcela cu nr. top. (...)/1 se transnotează în CF. (...) (...), în favoarea Statului Român - Ministerul Apărării Naționale, parcela cu nr. top. (...)/2 se readnotează în favoarea vechilor proprietari de carte funciară, fiind evident că dacă acest teren ar fi fost și el expropriat cu ocazia acestei operațiuni de carte funciară s-ar fi întabulat întregul teren în favoarea Statului Român.

Recurenta a precizat că, pentru a evidenția faptul că pentru terenurile care au făcut obiectul unor legi de expropriere, Statul Român și-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, menționându-se și dreptul Ministerului Apărării, a depus în probațiune CF nr. (...) (...), referitor la imobilul cu nr. top. (...), C.F. nr. (...) (...) în ceea ce privește imobilul cu nr. top. (...)01/2 și (...)02/10, C.F. (...) (...), nr. top. (...)15, C.F. (...) (...), C.F. (...) (...). Astfel, atunci când a fost vorba despre o expropriere reală, Statul Român și-a înscris în mod corespunzător dreptul de proprietate, cu titlu de expropriere în colile de carte funciară, la vremea la care aceste exproprieri s-au făcut.

Ori, potrivit dispozițiilor art. 32 din Decretul - Lege nr. 115/1938, reluate și de art. 33 alin. 1 din Legea nr. 7/1996, „dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună credință atâta timp cât nu se dovedește contrariul”. Dreptul familiei (Pi) nu se poate contesta că a fost dobândit cu bună-credință și a rămas neșters, chiar după dezmembrarea imobilului cu nr. top. (...). Dacă s-ar fi dobândit acel drept prin expropriere, cu siguranță era înscris alături de inscripțiile de sub B5 din C.F. (...) (...), în acest caz dispozițiile art. 26 din Legea nr. 115/1938, invocate de reclamant, nefiind aplicabile.

În ceea ce privește suprafața de 82.900 mp., cu privire la care se susține de către reclamant că a intrat în patrimoniul Statului cu titlu de schimb, recurenta-pârâtă a arătat că, în primul rând, nu există o descriere a suprafeței, în al doilea rând, potrivit dispozițiilor art. 1405 și urm. din Codul civil, contractele de schimb se încheie întotdeauna în formă autentică, ori un astfel de contract nu există. Adresa nr. (...)/02.11.1959 a Trustului Regional (...) invocată ca și probă, nu poate justifica existența unui astfel de contract de schimb, la care forma autentică este cerută ad validitatem.

Față de toate aceste aspecte și față de lipsa unui just titlu prin care terenul în litigiu să fi fost dobândit în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 și înregistrate ca atare în sistemul de evidență al cadastrului funciar general și în amenajamentele silvice, recurenta a solicitat a se constata nelegalitatea parțială a H.G. nr. 1045/2000, H.G. nr. 1326/2001, H.G. nr. 45/2003, H.G. nr. 15/2004, H.G. nr. 2060/2014 și H.G. nr. 1705/2006, în privința includerii terenului în litigiu în inventarul bunurilor din domeniul public al statului.

Totodată, recurenta a susținut că nu sunt incidente în speță prevederile art. 3 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 care stabilesc ca făcând parte din domeniul public al statului „terenurile destinate exclusiv instrucției militare”, și nici pct. 29 din anexa la Legea nr. 213/1998, în care sunt prevăzute ca făcând parte din domeniul public al statului terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea unitățile Ministerului Apărării Naționale, invocate de instanța de apel.

Astfel, probațiunea administrată în cauză nu relevă că în prezent, pe imobilul în litigiu ar funcționa poligon de instrucție, ci din contră, terenurile sunt îngrădite, dezafectate de destinația anterioară, aflându-se în totală paragină. Terenul care a fost folosit pentru poligon de instrucție nu este terenul în litigiu, ci terenul cu nr. topo (...)/2 înscris în C.F. (...) (...), unde a figurat poligonul de tragere situat la limita Comunei (...). În această coală Statul Român este proprietar cu titlu de expropriere, potrivit inscripțiilor de sub B1.

Recurenta a mai susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii și în privința analizării elementului volitiv intern al societății la momentul achiziționării terenului în litigiu, societatea fiind de bună-credință. Potrivit prevederilor art. 1899 Cod Civil, buna-credință se prezumă întotdeauna, iar cel care invocă reaua credință trebuie să facă dovada susținerilor sale.

Invocând principiul bunei credințe, în condițiile în care asociații recurentei sunt persoane cu cetățenie belgiană, care la momentul perfectării contractelor nu aveau cum să aibă cunoștință de eventualele decrete de expropriere, dacă imobilele se aflau sau nu în administrarea altor persoane, recurenta a considerat că încheierea contractelor de vânzare - cumpărare s-a făcut în urma depunerii minimelor diligențe de către cumpărător, în vederea stabilirii situației juridice a imobilelor care urmau a fi cumpărate.

Atâta timp cât în cartea funciară vânzătoarea era întabulată în baza sentinței civile nr. (...)/2005, nu se mai pune problema bunei sau relei-credințe a vânzătoarei cu ocazia perfectării contractului de vânzare-cumpărare. Hotărârile judecătorești definitive și irevocabile sunt susceptibile de a fi executate întocmai și nicidecum de a fi criticate sub aspectul bunei sau relei credințe a vreunei părți. Întreaga suprafață de teren de 113.288 este folosită de societate din anul 2010, când i-a fost predat pe bază de proces - verbal de către comisia MApN, stabilindu-se noile limite, pe care s-a mutat gardul.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, art. 4 din Legea nr. 554/2004, Decizia Î.C.C.J. nr. 36/2016 dată în dezlegarea unor chestiuni de drept, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 35 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, art. 32 din Decretul-Lege nr. 115/1938, art. 33 alin. 1 din Legea nr. 7/1996, art. 1405 și urm., art. 1899 Cod civil.

Prin recursul declarat recurentul intervenient Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.R.F.P. (...)- A.J.F.P. (...), a solicitat admiterea recursului, cu consecința modificării deciziei atacate, în sensul admiterii apelului formulat și admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată și a cererii de intervenție voluntară principală.

În motivarea recursului s-a arătat că decizia atacată este nelegală.

Astfel, recurentul a precizat că, deși argumentele care au stat la baza formării convingerii primei instanțe, concretizate în soluția pronunțată au vizat faptul că “interesul reclamantului Ministerul Apărării Naționale nu poate fi limitat decât la suprafețele de teren aflate, în mod efectiv, în folosința sa, doar în aceste limite putând fi recunoscut dreptul de proprietate publică”, cu privire la cele trei suprafețe care aparțin atât imobilului identificat cu nr. top. (...)/10, cât și imobilului identificat cu nr. cadastral (actual), respectiv S1 - în suprafață de 444 mp, S2 - în suprafață de 5738 mp și S3 - în suprafață de 1925 mp, însumând 8107 mp., instanța a dispus respingerea acțiunii.

Deși terenurile în suprafață totală de 8107 mp. au făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare încheiat între pârâtele (...) și SC (P2) SRL și au același regim juridic, respectiv terenuri aflate în domeniul public al statului ca și celelalte terenuri care au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. (...)/18.01.2006 în privința căruia s-a dispus anularea parțială, în mod eronat prima instanță a considerat că este necesar ca aceste suprafețe să fie scăzute din suprafața totală de 75.600 mp.

Contrar celor reținute de instanța de fond, interesul Ministerului Apărării Naționale și al Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare în privința celor trei suprafețe este justificat, chiar dacă în prezent administratorul bunului exercită posesia asupra acestor bunuri, întrucât o trăsătură distinctivă a dreptului de proprietate este aceea că titularul acestui drept real exercită în mod absolut, exclusiv și perpetuu, cu respectarea limitelor materiale și a limitelor juridice, toate atributele corespunzătoare acestui drept real, respectiv posesia, folosința și dispoziția.

Or, în condițiile în care pârâta SC (P2) SRL deține un titlu pe care-l poate opune atât apelantului reclamant, cât și intervenientului, interesul acestora în promovarea unei astfel de acțiuni este pe deplin justificat.

Recurentul intervenient a mai arătat că sentința civilă nr. (...)/2005 dată de Judecătoria (...) în dosarul nr. (...)/2005, prin care s-a admis acțiunea reclamantei (P3) și s-a stabilit masa succesorală rămasă de pe urma defunctei (Pi2), nu a fost pronunțată în contradictoriu cu cel ce putea pretinde un drept asupra terenurilor, respectiv Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de titular al dreptului de proprietate publică sau cu Ministerul Apărării Naționale, în calitate de administrator.

Actul jurisdicțional produce efecte obligatorii între părți întemeiate pe principiul relativității. Față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Apărării Naționale, care nu au figurat ca părți în litigiu, hotărârea se va opune doar cu valoarea unui fapt juridic și cu valoarea unui mijloc de probă.

A mai menționat recurentul că, așa cum rezultă din actele aflate la dosarul cauzei, terenurile ce fac obiectul litigiului au fost expropriate prin Decretul regal nr. 4/08.01.1940, respectiv prin Decretul nr. 409/1955, reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea intimatei-pârâte (...) fiind supusă reglementării dispozițiilor Legii nr.18/1991.

Deși, ca urmare a exproprierii, dreptul de proprietate asupra terenurilor nu exista în patrimoniul autoarei intimatei-pârâte la momentul pronunțării sentinței civile nr. (...)/2005, procedura de reconstituire fiind guvernată de prevederile Legii nr. 18/1991, Judecătoria (...) a dispus prin această hotărâre predarea succesiunii, în masa succesorală fiind incluse și suprafețele de teren al căror regim juridic era reglementat de Legea nr. 18/1991. Or, în situația în care terenul nu a fost deținut de autoarea sa în calitate de titular al dreptului de proprietate, acest drept nu putea fi transmis pe calea succesiunii.

De altfel, intimata-pârâtă (P3) a urmat procedura reconstituirii dreptului de proprietate prevăzută de Legea nr. 18/1991, adresându-se în acest sens Comisiei de aplicare a Legii nr. 18/19991 (...), cererea i-a fost însă respinsă, iar prin Sentința civilă nr. (...)/2004, irevocabilă, s-a respins acțiunea pe considerentul că terenurile solicitate se află în domeniul public al statului.

Efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

În raport de aceste aspecte, rezultă că, prin această hotărâre judecătorească, opozabilă intimatei-pârâte, s-a tranșat irevocabil regimul juridic al terenului litigios, ca aparținând domeniului public al statului și totodată, s-a statuat asupra imposibilității reconstituirii dreptului său de proprietate pe vechiul amplasament.

Cu privire la titlul statului, recurentul intervenient a invocat pct. 29 din Anexa la Legea nr. 213/1998 - Lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului și al unităților administrativ teritoriale. Astfel, prin efectul legii, imobilele-unități ale Ministerului Apărării Naționale au intrat în proprietatea publică a statului și în administrarea Ministerului Apărării Naționale.

Având în vedere atât prevederile art. 136 alin. 4 din Constituția României, cât și cele ale Legii nr. 213/1998 potrivit cărora bunurile aparținând domeniului public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, recurentul a susținut că prin includerea acestor imobile în masa succesorală rămasă de pe urma autoarei intimatei-pârâte s-au înfrânt aceste dispoziții, încălcându-se dreptul de proprietate publică al statului.

Potrivit recurentului, contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea acestor dispoziții legale au la bază o cauză juridică ilicită, acordul de voință al părților contractante formându-se cu privire la un bun inalienabil prin efectul legii. Astfel, actele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu încălcarea normei imperative reprezentată de art. 963 Cod civil care prevede că numai lucrurile ce sunt în circuitul civil pot face obiectul unui contract și, pe cale de consecință, sunt lovite de nulitate absolută.

S-a mai arătat că reaua credință a intimatei-pârâte este relevată de actele aflate la dosarul cauzei, din care rezultă că, deși aceasta cunoștea faptul că reconstituirea dreptului său de proprietate asupra terenurilor intra sub incidența dispozițiilor Legii nr. 18/1991, dovadă în acest sens fiind demersurile administrative și cele judiciare efectuate în acest scop, a inițiat o acțiune prin care a solicitat includerea terenurilor ce fac obiectul acestui litigiu în masa succesorală a autoarei sale.

Raportat la împrejurarea că o abordare restrictivă a întregii problematici expuse ar conduce la consfințirea unei inechități sociale, protejând culpa pârâtelor în detrimentul dreptului de proprietate publică al statului, recurentul a apreciat că se impune anularea contractelor de vânzare-cumpărare și cu privire la cele trei suprafețe de teren.

În drept s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Intimatul reclamant Ministerul Apărării Naționale, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului promovat de către recurenta pârâtă SC (P2) SRL și respingerea excepției de nelegalitate invocată de această recurentă.

A arătat intimatul că instanța de apel nu a pronunțat hotărârea pe considerentul exclusiv că terenul în litigiu se regăsește în “Inventarul din domeniul public al statului”, așa cum susține recurenta S.C. (P2) S.R.L.

S-a menționat că imobilul în litigiu a intrat în administrarea Ministerului Apărării Naționale începând cu anul 1940, respectiv începând cu anul 1959, astfel: suprafața de 3852 mp. cu nr. top. (...)/2 înscris în C.F. nr. (...) (...), a intrat în administrarea Ministerului Apărării Naționale prin Decretul nr. 4/1940 și face parte din domeniul public al statului; terenul în suprafață de 82.900 mp a intrat în administrarea Ministerului Apărării Naționale prin transfer prin Deciziunea nr. 1303/1959 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Regiunii (...), fiind în domeniul public al statului. Prin urmare, decizia instanței de apel a fost fundamentată pe aceste titluri.

Potrivit art. 3 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, Ministerul Apărării Naționale a făcut dovada apartenenței imobilului în litigiu la domeniul public al statului, întrucât Decretul nr. 4/1940, precum și Deciziunea din anul 1959 reprezentau la acea vreme titluri valabile, constitutive de proprietate.

În consecință, intimatul a apreciat că instanța de apel a pronunțat o decizie legală și temeinică, având la bază întreaga probațiune administrată în cauză și nu doar hotărârile de guvern prin care a fost aprobat inventarul bunurilor din domeniul public al statului, cum în mod greșit susține recurenta-pârâtă.

Totodată, intimatul a solicitat respingerea excepției de nelegalitate a HG nr. 1045/2000, nr. 1326/2001, nr. 45/2003, nr. 15/2004, nr. 2060/2014, precum și a H.G. nr. 1705/2006, reiterând cele susținute pe parcursul întregului proces cu privire la titlurile în baza cărora imobilul în litigiu a intrat în administrarea Ministerului Apărării Naționale.

S-a arătat că Decretul nr. 4/1940 a stabilit niște drepturi pentru persoana expropriată, precum și obligații pentru Ministerul Forțelor Armate, iar dispozițiile cuprinse în acest decret au fost obligatorii pentru toate părțile implicate, astfel, în lipsa unor dovezi contrare, susținerile făcute de către recurenta-pârâtă în sensul că acest decret nu și-a mai produs efectele rămân simple speculații.

În ceea ce privește suprafața de 82.900 mp., intrată în administrarea Ministerului Apărării Naționale prin Deciziunea nr. 1303/1959, s-a precizat că recurenta S.C. (P2) S.R.L. susține în mod eronat că nu există o descriere a acestei suprafețe, însă, anexată acestei deciziuni, după cum este prevăzut și la art. 1 din această Deciziune, există schița terenului solicitat de către unitatea militară din (...), teren care este identificat cu aceleași numere topografice (...)21, (...)23, (...) și având aceeași conformație cu a terenului din litigiu.

Referitor la susținerea recurentei în sensul că nu există un contract de schimb încheiat în formă autentică, deși era obligatoriu, intimatul-reclamant a menționat că, potrivit art. 1405 și urm. din Codul civil, cu modificările aflate în vigoare în anul 1959, schimbul se face prin singurul consimțământ, întocmai ca și vânzarea, nefiind regăsită nicio dispoziție expresă referitoare la forma autentică a unui astfel de contract. Prin urmare, la acea dată nu exista nicio dispoziție expresă în ceea ce privește încheierea contractului de schimb în formă autentică.

Intimatul a mai arătat că HG nr. 1705/2006 se bucură de prezumția de legalitate, și prin urmare admiterea excepției de nelegalitate poate fi reținută doar dacă din împrejurările cauzei a rezultat o îndoială puternică și evidentă asupra legalității actului. HG nr. 1705/2006 a fost adoptată în conformitate cu dispozițiile art. 108, art. 136 alin. 2, 3, 4 din Constituția României și art. 20 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică.

S-a menționat că excepția de nelegalitate a unui act administrativ este reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 76/2012. În conformitate cu aceste prevederi doar “legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate.” Potrivit alin. 4 al aceluiași articol, “actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepției de nelegalitate”, astfel încât, “controlul judecătoresc al acestor acte administrative se exercită de către instanța de contencios administrativ în cadrul acțiunii în anulare, în condițiile prevăzute de prezenta lege”.

S-a susținut că hotărârile de Guvern atacate de recurentă prin excepția de nelegalitate reprezintă, conform prevederilor art. 2 lit. c) din Legea contenciosului administrativ, acte administrative cu caracter normativ, emise de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care conțin reguli generale cu aplicabilitate repetată și produc efecte erga omnes, acestea fiind supuse unui regim special. Or, actele administrative cu caracter normativ, raportat la prevederile art. 4 alin. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum acest articol a fost modificat prin Legea nr. 76/2012, nu pot forma obiect al excepției de nelegalitate. În concluzie, s-a solicitat respingerea excepției invocată de recurentă.

Totodată intimatul a precizat că prin Legea nr. 213/1998 legiuitorul a delimitat clar domeniul public al statului, în deplin acord cu dispozițiile art. 135 alin. 4 (în prezent art. 136 alin. 3) din Constituție, în cuprinsul căruia sunt prevăzute, în afara celor enumerate, și alte bunuri stabilite de legea organică, care fac obiectul exclusiv al proprietății publice. Prin art. 7 din Legea nr. 213/1998 se consacră ca moduri de dobândire a dreptului de proprietate publică, exproprierea pentru cauză de utilitate publică și legea.

La pct. I, nr. 23 din „Lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului și unităților administrativ - teritoriale”, anexă la Legea nr. 213/1998, sunt specificate ca făcând parte din domeniul public al statului „terenurile destinate exclusiv instrucției militare”. Cum destinația terenului în discuție este cea de poligon militar, este evident că acesta se încadrează în această categorie. Mai mult, la pct. 29 din listă sunt prevăzute ca făcând parte din domeniul public al statului terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea unitățile Ministerului Apărării Naționale, așa cum sunt și cele în litigiu.

Rezultă că, potrivit textelor de lege precizate, imobilul în litigiu face obiectul exclusiv al proprietății publice a statului, sens în care intimatul a invocat dispozițiile art. 11 din Legea nr. 213/1998.

De asemenea, intimatul-reclamant a arătat că recurenta-pârâtă din eroare susține că pe imobilul în litigiu nu ar funcționa un poligon de instrucție. Astfel, trebuie făcută clar o diferențiere între un poligon de instrucție și un poligon de tragere (cum este cel la care face referire recurenta, respectiv poligonul situat la limita Comunei (...), terenul în litigiu fiind un poligon de instrucție, al cărui rol este de a asigura pregătirea/instruirea practică a personalului militar din cadrul Ministerului Apărării Naționale.

În ceea ce privește buna-credință invocată de recurenta SC (P2) SRL, intimatul- reclamant a susținut că nu se poate vorbi de bună-credință în condițiile în care, la momentul încheierii tranzacției, terenul în litigiu era împrejmuit cu gard fără acces din exterior, fiind parte din perimetrul Unității Militare (...) (...), iar pârâta (P3) a vândut o parte din terenul U.M. (...) (...) cu tot cu gard.

Potrivit intimatului, încheierea tranzacției privind transferul acestui imobil s-a făcut cu încălcarea flagrantă a legii, prin disprețuirea acesteia și a ordinii publice impusă de respectarea legii într-un stat de drept european. Este greu de imaginat cum o persoană poate să achiziționeze un bun imobil fără să-l vadă și fără a-i fi predat, cu atât mai mult cu cât dispozițiile legale de la acea dată prevedeau expres acest lucru.

Astfel, conform art. 1314 și urm. din vechiul Cod civil, una dintre obligațiile vânzătorului este de a preda bunul vândut, respectiv terenul la locul unde acesta se afla. Or, din moment ce la data vânzării pârâta (...) nu avea posesia terenului, nu putea preda ceva ce nu deținea. Ambele pârâte au cunoscut apartenența imobilului la domeniul public al statului și faptul că acesta era în administrarea MApN, prin U.M. (...) (...), realități ce erau de notorietate publică având în vedere că (...) este o localitate mică, iar terenul a fost în ultimii 40 de ani până în prezent parte din teritoriul unității militare (...) (...). Aceste aspecte rezultă și din interogatoriul luat apelantei SC (P2) SRL, din răspunsurile ezitante la întrebări se desprinde concluzia că cele două apelante au cunoscut situația reală a imobilului, prin urmare nu se poate reține buna-credință a recurentei.

Prin întâmpinarea formulată la recursul promovat de către recurentul intervenient Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, intimatul reclamant Ministerul Apărării Naționale a solicitat admiterea acestuia.

Intimatul a apreciat că recursul formulat de către intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este întemeiat, întrucât cele trei suprafețe care aparțin imobilului identificat cu nr. cadastral (actual) (S1- 444 mp., S2- 5738 mp., S3-1925 mp.) au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtele (P3) și SC (P2) SRL și au același regim juridic, respectiv terenuri aflate în domeniul public al statului.

Guvernul României, a formulat întâmpinare față de la excepția de nelegalitate ridicată de recurenta-pârâtă, invocând inadmisibilitatea acestei excepții, întrucât societatea recurentă nu mai poate solicita în instanță, după mai mult de un deceniu de la publicarea HG nr. 1705/2006, controlul de legalitate al acestui act administrativ, nici chiar pe cale incidentală a excepției de nelegalitate, opinia contrară fiind de natură a aduce atingere principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

Astfel, deși prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 permit, de principiu, cenzurarea legalității actelor administrative pe calea excepției de nelegalitate, fără impunerea unui termen limită, este evident că interpretarea acestui text legal trebuie făcută atât din perspectiva stării de fapt specifice fiecărui dosar, cât și din aceea a prerogativei judecătorului național căruia îi revine rolul de a aprecia cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, cum este cazul CEDO, precum și cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența comunitară.

S-a susținut că invocarea la această dată a excepției de nelegalitate a HG nr. 1705/2006 contravine dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 CEDO, precum și de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene. În egală măsură, această atitudine procesuală a părții este contrară și practicii CJCE care, în cauze similare, a reținut că, atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al lui, nici chiar pe cale incidentală a excepției de nelegalitate.

Raportat la aceste considerente, s-a apreciat că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, care permit repunerea în discuție, în mod repetat și fără limită în timp, a legalității oricărui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, încalcă principiile și drepturile fundamentale arătate, contravenind practicii CEDO și a Curții de Justiție de la Luxemburg, pronunțate în situații juridice similare, cu atât mai mult cu cât în privința actelor administrative individuale admiterea excepției de nelegalitate produce efecte similare, ca întindere și conținut, cu anularea actului respectiv.

Prin urmare, excepția de nelegalitate nu poate fi invocată decât atât timp cât nu s-a împlinit termenul de prescripție sau de decădere (prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004) în care dreptul la acțiune trebuia exercitat, pentru că, dacă acest din urmă drept se află în această situație, nici excepția analizată nu mai poate fi invocată pentru identitate de rațiune. Or, potrivit art. 11 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 “pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă și peste termenul prev. la alin. 1, dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului”.

Sintagma “oricând” folosită în cuprinsul textului art. 4 alin. 1 din lege, se referă la momentul în care poate fi invocată excepția, din punct de vedere procesual și anume, în orice fază a procesului – prima instanță, apel, recurs și în căile extraordinare de atac – adică, atâta timp cât părțile litigiului se pot apăra.

Este adevărat că admiterea excepției de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ, ci doar înlăturarea lui din litigiul în care a fost invocată excepția, dar în ambele cazuri beneficiarul actului administrativ constitutiv sau constatator de drepturi nu se mai poate prevala de el în fața instanței, văzându-se lipsit astfel de fundamentul dreptului afirmat.

În speță, nu a existat niciun impediment legal pentru ca societatea recurentă să formuleze o acțiune în anularea actului administrativ, în termenele și cu respectarea dispozițiilor prevăzute de art. 7 alin. 3 și 7 și art.11 din Legea nr. 554/2004.

Guvernul a arătat că susținerile sale privind inadmisibilitatea excepției de nelegalitate a HG nr.1705/2006 sunt bazate inclusiv pe practica conturată în spețe similare la nivelul secției specializate de contencios administrativ a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în acest sens fiind, spre exemplu, deciziile nr. 1043/2016, nr. 1660/2014, nr. 135/2013, nr. 3419/2011, nr. 5490/2010, nr. 4596/2010, nr. 237/2010, nr. 2020/2009. Astfel, prin decizia nr. 1043/2016, instanța supremă a statuat că „actul administrativ cu caracter individual necontestat prin mijloacele prevăzute de legislația anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 este similar, în privința efectelor produse, cu o hotărâre judecătorească irevocabilă”.

În speță, deși HG nr. 1705/2006 este emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004, aceste considerente ale instanței supreme sunt pe deplin aplicabile, deoarece includerea imobilului în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului a avut loc prin HG nr. 1045/2000, aceasta fiind data de la care imobilul se află în mod continuu inventariat în domeniul public al statului. Hotărârile următoare prin care Guvernul a aprobat inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului nu au anulat acest inventar, ci l-au actualizat.

Pe fondul excepției de nelegalitate, s-a solicitat a se dispune respingerea acesteia ca neîntemeiată, având în vedere că HG nr. 1705/2006 este temeinică și legală, fiind adoptată conform prevederilor art. 108 din Constituție și al art. 20 alin. 2 din Legea nr. 213/1998.

La elaborarea actului au fost respectate dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, precum și cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, aprobat prin H.G. nr. 50/2005, proiectul actului administrativ fiind avizat de către Ministerul Justiției. De asemenea, proiectul a primit din partea Consiliului Legislativ avizul nr. 1081/08.08.2006, conform prevederilor art. 2 alin. l lit. a) din Legea nr. 73/1993.

S-a arătat că, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 213/1998 și a Ordinului Ministrului finanțelor publice nr. 618/2002, ministerele, organele de specialitate ale administrației publice centrale și instituțiile publice care aveau în administrare bunuri din domeniul public al statului, au actualizat inventarele acestor bunuri și le-au transmis Ministerului Finanțelor Publice.

În acest context, fiind întrunite condițiile legale prevăzute de actele normative ce reglementează procedura inventarierii anuale a domeniului public al statului, Ministerul Finanțelor Publice a centralizat inventarul bunurilor proprietate publică a statului, iar Executivul l-a aprobat prin H.G. nr. 1705/2006. Prin urmare, s-a susținut că executivul a adoptat H.G. nr. 1705/2006 cu respectarea strictă a atribuțiilor și competențelor sale legale, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/1998.

Totodată, s-a menționat că imobilul în discuție a intrat în administrarea Ministerului Apărării Naționale începând cu anul 1940, respectiv anul 1959, astfel: terenul în suprafață de 3852 mp. care face parte din imobilul cu nr. topo (...)/2 înscris în C.F. nr. (...) (...) a intrat în administrarea Ministerului Apărării Naționale prin Decretul nr. 4/1940; terenul în suprafață de 82.900 mp a intrat în administrarea Ministerului Apărării Naționale prin Deciziunea nr. 1303/1959 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Regiunii (...), fiind în domeniul public al statului.

Acest imobil a primit indicativul cazarma (nr. UM) (...) și a fost inclus în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului aprobat, inițial, prin H.G. nr. 1045/2000 și ulterior, prin H.G. nr. 1326/2001, H.G. nr. 45/2003, H.G. nr.1 5/2004 și H.G. nr. 2060/2004, iar în prezent, prin H.G. nr. 1705/2006; așadar imobilul s-a aflat în mod continuu în domeniul public al statului și în administrarea ministerului.

Ca urmare, s-a apreciat că excepția de nelegalitate nu poate fi admisă, în condițiile în care înscrierea în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului s-a făcut în temeiul unui titlu valabil, care nu a fost contestat și produce efecte juridice.

Pe de altă parte, s-a învederat că terenul aparținând cazărmii (nr. UM) (...), având nr. MF (...) și cod clasificare 8.19.01, este un teren cu destinație specială care aparține domeniului public al statului prin declarația legii.

Totodată au fost invocate prevederile art. 5 alin. 1 și 2 din Legea nr. 18/1991 și dispozițiile art. 35 alin. 1 din aceeași lege. S-a solicitat a se observa suplimentar și dispozițiile art. 3 alin. 1 și art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora, domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. 4 din Constituție, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din această lege și din orice alte bunuri, care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unități administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.

Or, este incontestabil că la pct. I nr. 29 din Anexa la Legea nr. 213/1998, cuprinzând Lista cu bunurile care alcătuiesc domeniul public al statului, sunt menționate terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea unități ale Ministerului Apărării Naționale.

Încadrarea prin lege organică a terenurilor destinate instrucției militare și a celor în care își desfășoară activitatea unități ale Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului de Interne în categoria terenurilor cu destinație specială, precum și reglementarea unui regim juridic special al acestora, propriu domeniului public al statului, se justifică prin interesul național al activității desfășurate de aceste unități și corespund pe deplin regimului constituțional de protecție a proprietății.

În speță, imobilul aparține Unității Militare (...) (...), are numărul de cazarmă (nr. UM) și este utilizat drept poligon de instrucție. Prin urmare, în deplin acord cu textele de lege mai sus precizate, imobilul în discuție face obiectul exclusiv al proprietății publice a statului.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate de către cele două părți recurente, cât și din oficiu pentru motive de ordine publică, Curtea a constatat următoarele:

I. În ceea ce privește recursul declarat de recurentul intervenient Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.R.F.P. (...) - A.J.F.P. (...), se reține că acesta a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului formulat și admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată și a cererii de intervenție voluntară principală, invocându-se în drept motivul de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Modificarea unei hotărâri se poate cere, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Analizând cererea de recurs formulată de recurentul-intervenient, Curtea a constatat că aceasta nu cuprinde critici care să se încadreze în motivul de nelegalitate menționat.

Astfel, criticile recurentului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice se referă la faptul că prima instanță – Judecătoria (...) – a respins cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare cu privire la cele trei suprafețe care aparțin atât imobilului identificat cu nr. top. (...)/10, cât și imobilului identificat cu nr. cadastral (actual), respectiv S1 - în suprafață de 444 mp, S2 - în suprafață de 5738 mp și S3 - în suprafață de 1925 mp, însumând 8107 mp.

Criticile formulate de recurentul-intervenient nu sunt dezvoltate în raport de cele reținute de instanța de apel în considerentele deciziei ce face obiectul recursului și nu reprezintă veritabile motive de nelegalitate care să vizeze decizia atacată cu recurs.

Sub acest aspect, este de precizat că instanța de apel a schimbat în parte sentința Judecătoriei (...), constatând dreptul de proprietate publică al Statului Român, cu drept de administrare în favoarea Ministerului Apărării Naționale, asupra suprafeței totale de 86.752 mp. identificată cu nr. top. (...)/6 (în prezent, urmare a dezmembrărilor intervenite pe parcursul soluționării cauzei - nr. top. (...)/10), nr. top. (...)21, nr. top. (...)22 și nr. top (...)23 și anulând parțial contractele de vânzare-cumpărare încheiate între pârâtele (P3) și SC (P2) SA cu privire la această suprafață, dispunând în limitele învestirii.

Așa cum corect a reținut tribunalul, prin cererea de chemare în judecată și prin cererea de intervenție voluntară principală s-a stabilit cadrul procesual și s-a indicat obiectul acțiunii ca fiind suprafața de 86.752 mp., respectiv terenul în suprafață de 3852 mp. ce face parte din imobilul cu nr. topo (...)/2 înscris în C.F. nr. (...) (...), ce a intrat în administrarea Ministerului Apărării Naționale prin Decretul nr. 4/1940 și terenul în suprafață de 82.900 mp., ce a intrat în administrarea Ministerului Apărării Naționale, prin transfer, prin Deciziunea nr. 1303/1959 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Regiunii (...).

Or, instanța de apel a admis acțiunea și cererea de intervenție, astfel cum acestea au fost formulate, cu respectarea principiului disponibilității, judecătorul fiind obligat a se pronunța numai în limita celor solicitate, fără a putea acorda mai mult decât s-a cerut sau ce nu s-a cerut.

Totodată, judicios a reținut tribunalul că, raportat la prevederile art. 294 Cod procedură civilă, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată. Dacă în fața primei instanțe pretențiile reclamantului și ale intervenientului s-au limitat la suprafața de 86.752 mp., solicitându-se a se constata dreptul de proprietate publică a Statului asupra acestei suprafețe și anularea contractelor de vânzare-cumpărare doar pentru această suprafață, în apel nu pot formula pretenții pentru alte suprafețe de teren.

S-a constatat astfel că, în motivarea recursului, nu se invocă critici de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, recurentul-intervenient făcând doar o prezentare a obiectului cererii de chemare în judecată, a dispozițiilor sentinței judecătoriei, a unor texte de lege și acte normative, exprimându-și nemulțumirea față de soluția dată de instanța de apel, fără a arăta care sunt argumentele juridice pentru care tribunalul, ce a admis cererea principală și cererea de intervenție astfel cum acestea au fost formulate, ar fi pronunțat soluția cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Raportat la cele de mai sus, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, a fost respins ca nefondat recursul declarat de recurentul intervenient Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.R.F.P. (...) - A.J.F.P. (...).

II. În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă SC (P2) SRL s-a constatat, în primul rând că, recurenta a invocat, în procedura incidentală reglementată de art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1.045/2000, nr. 1326/2001, HG nr. 45/2003, nr. 15/2004, nr. 2060/2004 pentru aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului și a HG nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, în ceea ce privește anexa nr. 4, poziția referitoare la imobilul în litigiu, aflat în administrarea Ministerului Apărării Naționale.

Cu privire la admisibilitatea excepției de nelegalitate, instanța de recurs a reținut că, prin H.G. nr. 1705/29.11.2006, modificată și completată prin H.G. nr. 812/15.07.2009 (în ceea ce privește bunurile din domeniul public al statului aflate în administrarea Ministerului Apărării Naționale), a fost aprobat Inventarul bunurilor din domeniul public al statului, fiind individualizate, în anexele la această hotărâre, bunurile ce fac parte din această categorie.

Nefiind vorba de un act administrativ care să conțină reglementări de principiu, norme generale și impersonale, aplicabile pentru un număr nedeterminat de subiecte de drept ori situații juridice, se poate afirma că H.G. nr. 1705/2006 este un act administrativ individual, susceptibil de a fi atacat atât pe calea acțiunii directe, cât pe calea excepției de nelegalitate, în condițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

În consecință, susținerea intimatului Ministerul Apărării Naționale în sensul că această hotărâre de Guvern reprezintă act administrativ cu caracter normativ și nu poate face obiectul excepției de nelegalitate este nefondată.

Totodată, nu au putut fi primite susținerile Guvernului României în sensul că recurenta-pârâtă nu mai poate solicita în instanță, după mai mult de un deceniu de la publicarea HG nr. 1705/2006, controlul de legalitate al acestui act administrativ, nici chiar pe cale incidentală a excepției de nelegalitate întrucât s-ar aduce atingere principiului stabilității și securității raporturilor juridice și că excepția de nelegalitate nu poate fi invocată decât atât timp cât nu s-a împlinit termenul de prescripție sau de decădere (prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004) în care dreptul la acțiune trebuia exercitat.

Astfel, dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 reprezintă o instituție juridică a cărei finalitate este aceea de a lipsi de efecte, exclusiv în cauza dedusă judecății, actul administrativ individual de care partea adversă s-ar putea prevala, în cadrul litigiului pendinte. Or, conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, excepția poate fi invocată “oricând în cadrul unui proces”, interpretarea în sensul că excepția nu poate fi invocată decât în termenul prevăzut de art. 11 din aceeași lege în care se poate formula cererea prin care se solicită anularea actului administrativ individual, fiind contrară principiului conform căruia legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării.

Excepția de nelegalitate, astfel cum este reglementată de dispozițiile legale în vigoare, apare ca fiind transformată într-un mijloc de apărare comun, soluție care nu poate conduce decât la concluzia că ea poate fi invocată pentru prima dată oricând, inclusiv în căile de atac.

În speță, societatea-recurentă nu a formulat o acțiune în anularea actului administrativ, pentru care trebuie respectate termenele prev. de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Asupra fondului excepției de nelegalitate, Curtea a reținut că verificarea legalității actului administrativ contestat pe calea excepției de nelegalitate presupune analiza acestuia prin raportare la actele normative cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea cărora a fost emis, ținând seama de principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. 5 din Constituție și art. 4 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Din această perspectivă, se constată că H.G. nr. 1705/2006 a fost adoptată în temeiul art. 108 din Constituția României, republicată, și art. 20 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Adoptarea acestei hotărâri de Guvern a fost determinată de necesitatea actualizării inventarului bunurilor din domeniul public al statului, ca urmare a modificărilor survenite de la data intrării în vigoare a H.G. nr. 2060/2004, astfel cum rezultă din Nota de fundamentare ce a însoțit proiectul H.G. nr. 1705/2006.

Chestiunea esențială ce se impune a fi dezlegată în cauză vizează legalitatea apartenenței imobilului în litigiu la domeniul public al statului, în administrarea Ministerului Apărării Naționale.

Este de precizat că imobilul respectiv a fost inclus pentru prima dată în inventarul bunurilor din domeniul public al statului aprobat inițial, prin H.G. nr. 1045/2000 și ulterior, prin H.G. nr. 1326/2001, H.G. nr. 45/2003, H.G. nr. 15/2004 și H.G. nr. 2060/2004, iar în prezent, prin H.G. nr. 1705/2006.

Imobilul a primit indicativul cazarma (nr. UM) (...), având nr. MF (...), baza legală a dobândirii fiind Decretul de expropriere nr. 3029/1939, Decretul expropriere nr. 4/1940, Decretul de expropriere nr. 587/1948, Decizia nr. 1303/1959, Decretul nr. 218/1960.

La art. 135 alin. 4 din Constituție (art. 136 alin. 3 în forma revizuită), sunt enumerate exemplificativ bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietății publice, cu posibilitatea de a fi stabilite și altele prin lege organică. Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia constituie legea organică în această materie, iar la art. 3 alin. 1 sunt identificate trei categorii de bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului, respectiv: bunurile prevăzute la art. 135 alin. 4 din Constituție, cele stabilite în anexa la lege, precum și orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de către stat sau de către unitățile administrativ- teritoriale prin modurile prevăzute de lege.

La pct. I nr. 23 din Anexa la Legea nr. 213/2008 sunt indicate terenurile destinate instrucției militare, iar la pct. I nr. 29 sunt menționate terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea unitățile militare din Ministerul Apărării Naționale.

Având în vedere destinația și uzul date efectiv imobilului în litigiu, respectiv imobil destinat instrucției militare și activităților Ministerului Apărării Naționale, se constată că acesta aparține domeniului public al statului, prin declarația legii, astfel că includerea imobilului în Inventarul bunurilor aparținând domeniului public al statului este legală.

Prin urmare, excepția de nelegalitate invocată de către recurenta-pârâtă este neîntemeiată.

Pe fondul recursului declarat de recurenta SC (P2) SRL, criticile din cererea de recurs se referă la încălcarea și la greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor legale incidente în cauză, motiv de recurs care se circumscrie prevederilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Instanța de recurs a apreciat ca fiind nefondat motivul de nelegalitate invocat, pentru argumentele ce succed.

Astfel, nu pot fi primite susținerile recurentei în sensul că instanța de apel și-a fundamentat soluția exclusiv pe considerentul că terenul aparține domeniului public întrucât se regăsește în Inventarul bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin HG nr. 1045/2000, și ulterior prin H.G. nr. 1705/2006.

Decizia recurată a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 3 alin. 1 și 2 din Legea nr. 231/1998 (forma la data introducerii acțiunii), pct. I, nr. 23 și 29 din „Lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului și unităților administrativ - teritoriale”, anexă la Legea nr. 213/1998, art. 5 alin. 1 și 2 din Legea nr. 18/1991, a căror aplicare a fost în mod corect făcută de către instanța de apel.

Curtea a reținut că terenul în suprafață de 3852 mp. (1070 stj.) ce face parte din imobilul cu nr. topo. (...)/2 înscris în C.F. nr. (...) (...), a intrat în proprietatea statului și în administrarea Ministerului Apărării Naționale cu titlu de expropriere pentru cauză de utilitate publică prin Decretul regal nr. 4/08.01.1940, urmând a servi pentru construcții militare, fiind expropriat de la (Pi), antecesorul pârâtei (P3). Este de precizat că în anul 1939 s-a expropriat de la același proprietar o suprafață de 13 jug. și 1545 stj. prin Decretul regal nr. 3029/1939, pentru interese militare.

Susținerile recurentei-pârâte SC (...) SRL în sensul că decretul de expropriere nu și-a mai produs efectele, neexistând nici o dovadă dacă suma stabilită cu titlu de despăgubiri a fost achitată numitului (Pi) sunt nefondate. Astfel, prin memoriul adresat Ministrului Apărării Naționale și înregistrat cu nr. (...)/01.07.1941 (fila 37 dosar atașat nr. (...)/2006 al Curții de Apel (...), (Pi) confirmă plata despăgubirilor pentru o suprafață de 13 jug. și jumătate teren și solicită plata despăgubirilor pentru suprafața de teren de 1 jug. și jumătate, expropriată ulterior. Conform extrasului de cont din data de 30.07.1941, i s-a achitat numitului (Pi) suma de brută de 28.462 lei, indemnizație de expropriere pentru suprafața de teren expropriată prin Decretul regal nr. 4/1940 (fila 38 dosar atașat nr. (...)/2006).

Conform art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară când provin din expropriere.

În ce privește terenul în suprafață de 82.900 mp., instanța de recurs a reținut că acesta a intrat în administrarea Ministerului Apărării Naționale, prin transfer, prin Deciziunea nr. 1303/1959 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Regiunii (...). Potrivit acestei decizii, terenul în suprafață de 8,29 ha proprietatea de stat, identificat conform schiței anexă, aflat în administrarea Gostat (...), a trecut în administrarea UM (nr. UM) (...), în scopul înființării unui poligon de instrucție, suprafața respectivă fiind scoasă din circuitul agricol.

Rezultă așadar că, terenul în suprafață de 82.900 mp. era anterior anului 1959 teren agricol cooperativizat, aflat în administrarea Gospodăriei agricole de stat.

Susținerile recurentei-pârâte în sensul că, în această situație, contractul de schimb trebuia încheiat în formă autentică nu pot fi primite, în cauză nefiind vorba despre un contract de schimb, ci despre o decizie a Statului (prin organele sale executive) de trecere a unui teren din administrarea Gospodăriei agricole de stat în administrarea M.Ap.N. - UM (nr. UM) (...).

De asemenea, este nefondată afirmația recurentei-pârâte că nu există o descriere a acestei suprafețe de teren în Deciziunea nr. 1303/1959, în condițiile în care terenul a fost identificat prin schița anexă la această decizie (depusă la dosarul cauzei).

Cu privire la critica recurentei-pârâte în sensul că în speță sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, Curtea a reținut că terenul în suprafață de 3852 mp. (1070 stj.) a intrat în proprietatea statului anterior anului 1945, cu titlu valabil – expropriere prin decret regal.

Referitor la terenul în suprafață de 82.900 mp., sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, conform cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, acest teren a făcut obiectul legii speciale de reparație – Legea fondului funciar, iar cererea pârâtei (P3) de reconstituire în natură a dreptului de proprietate asupra acestei suprafețe a fost respinsă prin hotărâre irevocabilă – Sentința civilă nr. (...)/2004 pronunțată de Judecătoria (...) în dosarul nr. (...)/2004. Prin această hotărâre s-a reținut, în esență, că dreptul de proprietate nu poate fi reconstituit în natură, fiind teren cu destinație specială, pe care sunt amplasate construcții, pârâta (P3) (reclamantă în procedura respectivă) fiind îndreptățită la despăgubiri, această hotărâre având putere de lucru judecat.

Deși pârâta (P3) cunoștea faptul că terenul intra sub incidența dispozițiilor Legii nr. 18/1991, a inițiat ulterior pronunțării Sentinței civile nr. (...)/2004, o acțiune prin care a solicitat includerea terenurilor în masa succesorală a autoarei sale, iar în cadrul acestui demers nici Statul român, nici Ministerul Apărării, nu au fost părți, astfel că hotărârea pronunțată nu le este opozabilă.

Având în vedere destinația și uzul efectiv al imobilului în litigiu, respectiv imobil destinat instrucției militare și activităților Ministerului Apărării Naționale, acesta aparține domeniului public al statului, prin declarația legii (art. 5 din Legea nr. 18/1991, art. 3 din Legea nr. 231/1998, pct. I nr. 23 și 29 din Anexa la Legea nr. 213/1998).

Curtea a constatat că nu poate fi primită nici critica recurentei-pârâte în sensul că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1899 alin. 2 Cod civil, potrivit cărora buna-credință se prezumă întotdeauna, iar cel care invocă reaua credință trebuie să facă dovada susținerilor sale, în mod judicios reținând instanțele de fond, raportat la probațiunea administrată în cauză, că s-a făcut dovada relei-credințe a pârâtei S.C. (P2) S.R.L. la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare. Astfel, la acea dată terenurile se aflau în incinta unității militare, fiind delimitate printr-un gard despărțitor de sârmă ghimpată față de terenurile aflate în imediata vecinătate și erau afectate de construcții militare.

Pe de altă parte, potrivit art. 11 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 și art. 5 din Legea nr. 18/1991, bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Raportat la art. 11 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, sancțiunea nulității absolute a contractului în cauză intervine pentru nesocotirea caracterului inalienabil al bunului aflat în proprietatea publică, neavând sub acest aspect nicio relevanță atitudinea subiectivă a părților contractante.

Față de cele de mai sus, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, a fost respins ca nefondat recursul declarat de recurenta pârâtă SC (P2) SRL.

S-a constatat că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către intimați, iar recurenții nu sunt îndreptățiți la acordarea acestora.

Domenii speta

Spete similare