Contravaloarea diurnei în valută și a costurilor pentru facilitarea legăturilor cu familia, pentru participarea în calitate de ofițer de poliție, la misiuni în afara teritoriului Statului Român, în zona de operații din Georgia

DREPT ADMINISTRATIV

Recurs. Contravaloarea diurnei în valută și a costurilor pentru facilitarea legăturilor cu familia, pentru participarea în calitate de ofițer de poliție, la misiuni în afara teritoriului Statului Român, în zona de operații din Georgia

- art. 1 lit. a) și art. 3 din H.G. nr. 1086/2004

- H.G. nr. 1130/2008

- Acțiunea comună nr. 2008/736/PESC a Consiliului din 15 septembrie 2008 privind misiunea de monitorizare a Uniunii Europene în Georgia EUMM Georgia

În cazul acestui tip de misiuni sunt aplicabile dispozițiile H.G. nr. 1130/2008 privind unele aspecte legate de participarea României la Misiunea civilă a Uniunii Europene de monitorizare a acordului de încetare a focului din Republica Georgia, care au caracter special față de prevederile H.G. nr. 1086/2004.

Prin acest act normativ s-a statuat că sumele necesare pentru funcționarea unității detașate în Georgia se avansează din bugetele ministerelor potrivit condițiilor de participare stabilite de Uniunea Europeană și sunt ulterior rambursate de Uniunea Europeană.

Nefiind aplicabile prevederile H.G. nr. 1086/2004 pentru personalul detașat în cadrul misiunii EUMM Georgia, reclamantul nu poate pretinde drepturile reglementate prin acest act normativ.

Curtea de Apel Oradea – Secția de contencios administrativ și fiscal

Decizia nr. 206 din 18 martie 2022

Prin Sentința nr. (...) din 16.11.2020, Tribunalul (...) a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră.

A admis acțiunea formulată de reclamantul (R) în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, și în consecință:

A obligat pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră să-i plătească reclamantului, contravaloarea diurnei în valută și a costurilor pentru facilitarea legăturilor cu familia, pentru participarea acestuia în calitate de ofițer de poliție, la două misiuni în afara teritoriului Statului Român, în zona de operații din Georgia, în perioadele 26.09.2008 - 14.09.2010 și respectiv 06.07.2011 - 01.07.2013, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data scadenței, până la data plății efective.

A obligat pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, să-i plătească reclamantului, cheltuieli de judecată în sumă de 3.000 lei, reprezentând onorariu avocațial.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinței criticate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

În motivare, recurentul a arătat că hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Astfel, prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură civilă, apreciază că sentința atacată este nelegală, nefiind suficient motivată, întrucât instanța nu a reținut și nici nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care 1-a adoptat, hotărârea neasigurând transparență asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și grație căreia să poată fi realizat controlul judiciar, astfel încât, în această situație, devine incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă.

Conform susținerilor recurentului, Tribunalul (...) nu a examinat în mod corect susținerile părților, rezumându-se să redea o serie de dispoziții legale, fără însă să indice în concret, modalitatea de aplicare a acestora la speța dedusă judecății.

A mai arătat recurentul, în esență, că sentința recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În ceea ce privește soluția de admitere a cererii de repunere în termenul de prescripție și, implicit, de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârât, recurentul a susținut, în esență, că instanța de fond nu a analizat argumentele prezentate.

Conform susținerilor recurentului, momentul de început al termenului de prescripție, de la care începe să curgă prescripția extinctivă este stabilit cu exactitate de textul legal ca fiind „data când trebuiau plătite" (un moment obiectiv care poate fi stabilit cu certitudine) și nu este lăsat la latitudinea persoanei în defavoarea căreia curge.

Astfel, în opinia recurentului, prescripția extinctivă nu a început să curgă de la data la care reclamantul susține că a cunoscut existența H.G. 1086/2004, ci de la data la care drepturile trebuiau achitate. De asemenea, în ceea ce privește nepublicarea H.G. nr. 1086/2004 în Monitorul Oficial, recurentul a arătat că instanța de fond nu a dat eficiență prevederilor art. 27 alin. (3) din H.G. nr. 555/2001.

Recurentul a mai arătat, în esență, că instanța de fond nu a examinat nici faptul că la data de 27 iulie 2015, H.G. nr. 518/1995 privind unele drepturi și obligații ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, a fost modificată, fiind introdus de pct. 11 al art. I din H.G. nr. 582/2015, art. 9A1, în cuprinsul căruia a fost menționată și H.G. nr. 1086/2004.

Așadar, drepturile reclamate au fost prevăzute și de un act publicat în Monitorul Oficial, în cuprinsul acestuia fiind menționată și H.G. nr. 1086/2004, or, în atare condiții, a apreciat recurentul, starea de pasivitate a reclamantului în promovarea unei acțiuni nu poate fi întemeiată pe motive justificate, care să îi fundamenteze acestuia repunerea în termen.

A mai menționat recurentul că, și în situația în care ar fi de acord cu raționamentul nepublicării H.G. nr. 1086/2004, de la data de 27 iulie 2015, data modificării legislative mai sus menționate, reclamantul ar fi trebuit să cunoască încetarea așa-ziselor motive justificative.

Cu privire la modul de soluționare de către instanța de fond a pretențiilor intimatului, recurentul arată că analizând cererea de chemare în judecată, se constată că reclamantul își întemeiază pretențiile pe prevederile H.G. nr. 1086/2004, omițând însă să dea eficiență prevederilor Hotărârii de Guvern nr. 518/1995.

A susținut recurentul, în esență, că intimatului i-au fost plătite toate drepturile reglementate de prevederile legale în vigoare. În plus, acesta a beneficiat, din partea organizatorului, un cuantum de privilegii economice, între care și cele ce fac obiectul prezentei acțiuni.

Recurentul a mai făcut trimitere la dispozițiile Deciziei I.C.C.J. nr. 30/15.05.2017, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 509/03.07.2017.

În ceea ce privește noțiunea de ”diurnă", recurentul a făcut trimitere la prevederile art. 5 din H.G. nr. 518/1995 privind unele drepturi și obligații ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, care clarifică ce se înțelege prin noțiunea în discuție.

În opinia recurentului, din acest text reiese că diurna cuprinde cheltuieli de hrană și cheltuieli mărunte uzuale, or, aceste drepturi au fost asigurate de organizator, pe perioada participării reclamantului la misiunile internaționale de menținere a păcii.

În considerarea celor menționate, recurentul a apreciat că atât timp cât personalul trimis în misiuni, delegații, activități protocolare, precum și la stagii de pregătire peste hotare a beneficiat de diurnă, sume de bani care să-i acopere cheltuielile de hrană, diurnă și cazare, nu mai beneficiază de drepturile de natura celor solicitate prin prezentul demers judiciar.

În opinia recurentului, norma legală cu caracter general face trimitere la Hotărârea Guvernului nr. 518/1995 privind unele drepturi și obligații ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, act normativ care reglementează, printre altele, și drepturile solicitate de către reclamant ca urmare a participării la misiunile internaționale.

A mai învederat instanței recurentul, în esență, că atât timp cât prevederile O.U.G. nr. 30/2007 conțin mențiunea expresă în sensul că personalului din cadrul M.A.I. trimis în misiuni internaționale umanitare și de menținere a păcii îi sunt aplicabile dispozițiile legale privind personalul trimis în misiune temporară în străinătate, este evident că nu mai poate fi adusă în discuție incidența H.G. 1086/2004, astfel cum a reținut instanța de fond.

În opinia intimatului, acceptând incidența, în cauza dedusă judecății, a prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1086/2004, instanța de fond a încălcat principiul separației puterilor în stat.

Conform susținerilor recurentului, analizând textele de lege și argumentele prezentate, rezultă, dincolo de orice echivoc faptul că încălcarea drepturilor pe care le invocă reclamantul nu există, întrucât prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1086/2004, cu modificările și completările ulterioare, nici măcar nu îi erau aplicabile acestuia.

În drept, recurentul a invocat art. 488, alin. (1), pct. 6 și pct. 8 Cod procedură civilă.

Intimatul, legal citat, nu a formulat întâmpinare.

Analizând recursul, instanța a constatat următoarele:

Intimatul a participat, în calitate de ofițer de poliție, la două misiuni în afara teritoriului României în zona de operații din Georgia, în perioadele 26.09.2008 - 14.09.2010 și respectiv 06.07.2011 - 01.07.2013 și nu a primit diurna în valută și costurile pentru facilitarea legăturilor cu familia conform art. art. l lit. a) și art. 3 din H.G. nr. 1086/2004.

Curtea a constatat că motivele de recurs invocate de recurent vizează nemotivarea sentinței sub aspectul soluției asupra excepției prescripției dreptului la acțiune, motiv ce se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă și greșita aplicare de către instanța de fond a normelor de drept material în ce privește prescripția dreptului la acțiune, precum și normelor în materia drepturilor bănești cuvenite polițiștilor care desfășoară misiuni în străinătate în cadrul forțelor de menținere a păcii sub egida organizațiilor internaționale, motive ce se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

În ceea ce privește soluția asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă este neîntemeiat.

Astfel, Curtea are în vedere faptul că din dispozițiile art. 425 alin. (1) Cod procedură civilă rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, inclusiv arătarea motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței.

Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar. Pentru a da satisfacție acestui principiu nu este însă necesar ca instanța de judecată să examineze și să discute în mod special toate argumentele invocate de părți, fiind suficient ca ea să arate motivele de fapt și de drept care au dus la adoptarea soluției.

Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești a fost subliniată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a arătat că însă că motivarea nu trebuie să trateze separat fiecare dintre problemele punctuale ridicate de parte atât timp cât instanța a atins toate aspectele esențiale ale argumentelor invocate de către părți (cauza Albina versus România).

Examinând sentința recurată, Curtea a apreciat că judecătorul fondului a analizat argumentele părților referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, stabilind în raport de probele administrate momentul de început al prescripției dreptului la acțiune, în baza reglementărilor legale apreciate ca fiind incidente în cauză. Motivarea instanței de fond este amplă, stabilind atât situația de fapt, cât și dreptul material aplicabil, prin examinarea atât a normelor generale, cât și a celor speciale invocate.

Instanța de control judiciar a reținut că în mod corect nu a mai fost examinată cererea de repunere în termenul de exercitare a dreptului la acțiune, cât timp acest termen de prescripție nu s-a împlinit, conform celor stabilite în considerentele arătate de către prima instanță.

Nici al doilea motiv de recurs nu este întemeiat, prima instanță interpretând și aplicând corect dispozițiile legale în ce privește prescripția dreptului material la acțiune al reclamantului.

Drepturile solicitate de către intimatul reclamant sunt drepturi bănești, datorate în baza raportului de serviciu al intimatului pe perioada deplasărilor în străinătate, pentru participarea la misiuni și operații în comun cu forțele armate, desfășurate sub mandatul Organizației Națiunilor Unite.

Aceste drepturi au fost stabilite, au luat naștere, prin H.G. nr. 1086/2004, astfel cum prevede art. 26 din Legea nr. 42/2004, ”în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Guvernul va stabili sporurile specifice, drepturile de diurnă, cazare și hrană ale personalului militar și civil participant la misiunile prevăzute la art. 2 lit. a) - d), precum și ale celui care execută controale, în conformitate cu specificul fiecărui tip de misiune”.

Raportul de serviciu al intimatului reclamant este reglementat prin Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului, iar potrivit acesteia, art. 28, polițistul are dreptul la salariu, ajutoare și alte drepturi bănești, stabilite prin lege.

Întrucât nici Legea nr. 360/2002 nu cuprinde dispoziții speciale în materia prescripției dreptului material la acțiune, devin aplicabile prevederile cuprinse în Legea nr. 284/2010 și apoi ale Legii nr. 153/2017, ambele stabilind un termen general de prescripție de 3 ani de la data când trebuiau plătite drepturile salariale solicitate, astfel cum corect susține și recurentul (art. 67 din Anexa VII a Legii nr. 284/2010 și art. 62 din Legea nr. 153/2017).

Însă, Curtea are în vedere că nici legile privind drepturile salariale ale personalului bugetar, Legea nr. 284/2010 sau Legea nr. 153/2017, nu cuprind dispoziții speciale în materia cursului termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, astfel că devin aplicabile prevederile de drept comun, respectiv ale Legii nr. 53/2003 și ale Codului civil.

Or, potrivit art. 2523 Cod civil prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

De asemenea, potrivit art. 2532 pct. 5 Cod civil prescripția nu începe să curgă, iar dacă a început să curgă, ea se suspendă cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existența datoriei sau exigibilitatea acesteia.

Curtea apreciază că în speță prescripția dreptului material la acțiune nu a început să curgă, cât timp recurentul pârât a ascuns, în mod deliberat, existența drepturilor stabilite prin H.G. nr. 1086/2004, prin necomunicarea ei intimatului reclamant, în condițiile în care aceasta nu a fost publicată în Monitorul Oficial.

Aplicabilitatea acestui text, rezultă din obligația expresă, legală, a recurentului pârât de a îl informa expres pe intimatul reclamant cu privire la salariul de bază, alte elemente constitutive ale veniturilor salariale, precum și periodicitatea plății lor. Această obligație nu a fost îndeplinită și nici nu poate fi considerată a fi îndeplinită, prin comunicarea H.G. nr. 1086/2004 către structurile M.A.I. coroborat cu inexistența unei dovezi de comunicare de către acestea din urmă cu reclamantul.

Faptul că Secretariatul General al Guvernului a comunicat Ministrului Administrației și Internelor, în xerocopie, H.G. nr. 1086/2004, în vederea punerii în aplicare, nu poate fi considerat a respecta obligațiile legale de informare, prevăzute de art. 17 alin. (1) - (3) din Legea nr. 53/2003.

Potrivit acestor texte, obligația de informare a salariatului se consideră îndeplinită de către angajator la momentul semnării contractului individual de muncă sau a actului adițional, după caz, unul din elementele asupra căruia poartă obligația de informare este salariul de bază, dar și alte elemente constitutive ale veniturilor salariale.

Nici referirile la H.G. nr. 1086/2004 cuprinse în H.G. nr. 582/2015 nu întrunesc cerința comunicării actului normativ cu intimatul reclamant, întrucât nefiind publicat în Monitorul Oficial, acesta nu a putut lua cunoștință de conținutul actului normativ, implicit de drepturile ce îi erau conferite prin hotărârea de guvern.

De asemenea, Curtea a reținut că potrivit art. 18 din Legea nr. 53/2003, în cazul în care salariatul urmează să își desfășoare activitatea în străinătate, angajatorul are obligația de a-i comunica în timp util, înainte de plecare, informațiile prevăzute la art. 17 alin. (3), precum și informații referitoare la: a) durata perioadei de muncă ce urmează să fie prestată în străinătate; b) moneda în care vor fi plătite drepturile salariale, precum și modalitățile de plată; c) prestațiile în bani și/sau în natură aferente desfășurării activității în străinătate.

Pe de altă parte, art. 17 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, prezumă îndeplinirea acestei obligații la momentul semnării contractului individual de muncă sau a actului adițional, după caz, instanța arătând că este o prezumție relativă, ce a fost înlăturată, în speță, prin proba contrară.

Astfel, din probele de la dosar rezultă că intimatului reclamant nu i s-au comunicat informații cu privire la drepturile bănești prevăzute de H.G. nr. 1086/2004.

Față de aceste prevederi legale, ce impun obligația de informare în sarcina recurentului pârât, obligație ce nu a fost îndeplinită cu privire la drepturile prevăzute de H.G. nr. 1086/2004, coroborat cu nepublicare și necomunicarea cu intimatul a acestei hotărâri a Guvernului României, instanța a constatat că a intervenit un caz de suspendare a prescripției dreptului material la acțiune, cel reglementat de art. 2532 pct. 5 Cod civil.

Prin urmare, raportat la starea de fapt, astfel cum a fost reținută de către prima instanță, precum și prin prezentele considerente, în mod corect s-a apreciat de către instanța de fond că prescripția dreptului material la acțiune nu s-a împlinit.

În ceea ce privește fondul drepturilor solicitate de către intimat, Curtea a constatat că soluția instanței de fond, raportat la starea de fapt reținută de aceasta, este nelegală.

Astfel, instanța de control judiciar a avut în vedere că raționamentul logico-juridic al primei instanțe are la bază premisa eronată a aplicabilității dispozițiilor H.G. nr. 1086/2004 și în situația polițiștilor care au efectuat misiuni în Georgia.

Or, instanța de control judiciar a constată că în cazul acestui tip de misiuni sunt aplicabile dispozițiile H.G. nr. 1130/2008 privind unele aspecte legate de participarea României la Misiunea civilă a Uniunii Europene de monitorizare a acordului de încetare a focului din Republica Georgia, care au caracter special față de prevederile H.G. nr. 1086/2004.

Astfel, conform art. 2 alin. (4) din H.G. nr. 1130/2008, „Sumele necesare pentru funcționarea Unității sunt avansate din bugetele ministerelor prevăzute la alin. (1), potrivit condițiilor de participare stabilite de Uniunea Europeană, până la completarea procedurilor interne ale Uniunii Europene privind acoperirea nevoilor din costuri comune. Fondurile rambursate de Uniunea Europeană în cursul exercițiului în care au fost efectuate cheltuieli, potrivit prezentului alineat, rămân la dispoziția ordonatorilor de credite din bugetul cărora au fost efectuate, pentru a fi utilizate cu aceeași destinație”.

Prin urmare, printr-o normă derogatorie, care se aplică cu prioritate față de norma generală cuprinsă în H.G. nr. 1086/2004, s-a statuat că sumele necesare pentru funcționarea unității detașate în Georgia se avansează din bugetele ministerelor potrivit condițiilor de participare stabilite de Uniunea Europeană și sunt ulterior rambursate de Uniunea Europeană.

Conform art. 7 alin. (1) din Acțiunea comună nr. 2008/736/PESC a Consiliului din 15 septembrie 2008 privind misiunea de monitorizare a Uniunii Europene în Georgia ”EUMM Georgia este formată în principal din personal detașat de statele membre sau instituțiile UE. Fiecare stat membru sau instituție UE suportă cheltuielile aferente oricărui tip de personal pe care l-a detașat, inclusiv cheltuieli de călătorie spre și dinspre locul de desfășurare, salarii, asigurări medicale și indemnizații, altele decât diurnele aplicabile, precum și indemnizațiile pentru condiții dificile de lucru și de risc.”

Prevederi similare se regăsesc și în Decizia nr. 2010/452/PESC a Consiliului din 12 august 2010 privind misiunea de monitorizare a Uniunii Europene în Georgia, EUMM Georgia care, la art. 7 alin. (1) prevede că ”EUMM Georgia este formată în principal din personal detașat de statele membre sau instituțiile Uniunii. Fiecare stat membru sau instituție a Uniunii suportă cheltuielile aferente oricărui membru de personal pe care l-a detașat, inclusiv cheltuieli de călătorie spre și dinspre locul de desfășurare, salarii, asigurări medicale și indemnizații, altele decât diurnele aplicabile, precum și indemnizațiile pentru condiții dificile de lucru și de risc”.

Din interpretarea sistematică a acestor prevederi legale rezultă că misiunea în Georgia a cunoscut o reglementare specială atât pe plan național, respectiv H.G. nr. 1130/2008, cât și în dreptul UE., respectiv Acțiunea comună nr. 2008/736/PESC a Consiliului din 15 septembrie 2008 privind misiunea de monitorizare a Uniunii Europene în Georgia și Decizia nr. 2010/452/PESC a Consiliului din 12 august 2010 privind misiunea de monitorizare a Uniunii Europene în Georgia, EUMM Georgia.

Or, existând norme speciale care reglementează exact situația personalului detașat în cadrul misiunii EUMM Georgia, acestea se aplică cu prioritate și înlătură de la aplicare dreptul comun, reprezentat prin H.G. nr. 1086/2004, astfel cum corect susține recurentul.

În aceste condiții, nefiind aplicabile prevederile H.G. nr. 1086/2004 pentru personalul detașat în cadrul misiunii EUMM Georgia, intimatul reclamant nu poate pretinde drepturile reglementate prin H.G. nr. 1086/2004, ci doar cele care rezultă din H.G. nr. 1130/2008.

Prin urmare, având în vedere inexistența drepturilor reglementate de H.G. nr. 1086/2004 în patrimoniul intimatului reclamant, se impunea respingerea ca nefondată a acțiunii formulate de acesta.

Pe cale de consecință, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul, a casat în parte sentința recurată în sensul că a respins ca neîntemeiată acțiunea, menținând restul dispozițiilor sentinței recurate.

(Decizie redactată de judecător Alin VĂSONAN și rezumată de judecător Claudia Carmen ORBAN)

Domenii speta

Spete similare