Contestație împotriva raportului asupra fondurilor formulată de creditorul garantat. Acoperirea cheltuielilor de procedură se impun cu prioritate și se achită din sumele obținute din valorificarea bunului garantat

Prin cererea adresată Tribunalului Botoşani la data de 29.07.2021 şi înregistrată sub nr.5706/40/2012/a3, contestatoarea X Bank România SA, în calitate de creditor garantat al debitoarei Y Impex SRL, în temeiul art. 122 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, a formulat contestaţie împotriva Raportului asupra fondurilor obţinute din lichidare întocmit în conformitate cu prevederile art. 122 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, privind procedura falimentului debitoarei, înregistrat sub nr. 3998/20.07.2021, publicat în BPI nr.12666 din 21.07.2021 şi Planul de distribuire asupra fondurilor obţinute privind debitorul Y Impex SRL, întocmit de către lichidatorul judiciar Z SPRL. 

Prin sentinţa nr.208 din 28 octombrie 2021 Tribunalul Botoşani – secţia a II a civilă a  respins, ca nefondată contestaţia formulată de contestatoarea – creditoare X Bank  România SA împotriva Raportului asupra fondurilor şi Planului de distribuire întocmit de Z SPRL Iaşi - lichidator judiciar al debitoarei SC Y Impex SRL.

În temeiul art. 197 Cod procedură civilă a anulat ca netimbrată, cererea formulată de contestatorul – creditor Q Iaşi S.P.R.L. Iaşi.

Pentru a hotărî astfel judecătorul sindic a reţinut că în dosarul de insolvență privind pe debitoarea Y IMPEX SRL, lichidatorul judiciar Z SPRL a întocmit Raportul nr. 3998/20.07.2021 asupra Fondurilor obținute din lichidare întocmit în conformitate cu prevederile art. 122 alin. 1 din Legea 85/2006, aferent perioadei 07.11.2013 -30.06.2021, publicat în BPI nr. 12666 din 21.07.2021.

Contestația formulată de contestatoarea-creditoare X Bank privește mențiunile de la pct. III privind achitarea din fondurile disponibile a cheltuielilor de procedură avansate de lichidator, aferente perioadei 07.11.2013-30.06.2021, în valoare de 13.369 lei și onorariul fostului lichidator Q Iași SPRL, în valoare de 13.685 lei, inclusiv TVA.

Potrivit art. 122 alin. 1 din Legea nr.85/2006, aplicabilă insolvenței debitoarei, la fiecare 3 luni calculate de la data începerii lichidării, lichidatorul  va prezenta comitetului creditorilor  un raport asupra fondurilor obținute din lichidare și din încasarea de creanțe și un plan de distribuire între creditori.

Totodată alin. 11 şi alin. 12  ale  art. 122 din aceeaşi lege stabilește conținutul Raportului asupra fondurilor și datele pe care trebuie să le cuprindă în mod obligatoriu planul de distribuire.

Având în vedere dispozițiile art. 121 alin. 1 din Legea nr.85/2006 care stabilesc ordinea de prioritate a distribuirilor făcute din fondurile obținute din vânzarea bunurilor din averea debitorului, grevate în favoarea creditorului, cum este situația în speța de față, sumele ce fac obiectul distribuirii  potrivit Raportului contestat fiind obținute prin vânzarea unui imobil asupra căruia contestatoarea X Bank are un drept de garanție, judecătorul-sindic a constatat nefondată contestația acestuia.

Astfel, potrivit ordinii de prioritate stabilite  de art.121 alin. 1 din Legea nr.85/2006, taxele, timbrele și orice fel de cheltuieli  aferente vânzării bunurilor grevate de ipoteci, gajuri sau alte garanții reale mobiliare ori drepturi de retenție de orice fel,  inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea  și administrarea acestor bunuri, precum și plata remunerațiilor angajate în condițiile  art. 10, art. 19 alin. 2, art. 23 și 24, vor fi achitate înaintea creanțelor creditorilor garantați.

Așadar, atâta vreme cât cheltuielile de procedură, avansate de lichidator,  au fost evidențiate și justificate prin Rapoartele de activitate întocmite de lichidator, depuse la dosarul cauzei și publicate în BPI, pe parcursul celor 9 ani de procedură, necontestate de creditorul-garantat potrivit art. 21 alin. 2 din Legea 85/2006, onorariul lichidatorului judiciar a fost stabilit de Adunarea Creditorilor, hotărârea de stabilire a onorariului nefiind desființată de judecătorul-sindic potrivit art. 14 alin. 7 din lege, iar onorariul cuvenit fostului lichidator Q Iași SPRL a fost încuviințat prin încheierea nr.760 din data de 07.11.2013, pronunțată de judecătorul-sindic în dosarul nr. 5706/40/2012, solicitarea contestatorului de a se face distribuirile potrivit dorinței sale, respectiv de a nu se respecta ordinea de prioritate stabilită de art. 121 alin. 1 din Legea 85/2006, apare ca nelegitimă.

În ce privește contestația formulată de contestatorul Q Iași SPRL, având în vedere că, în speță, contestatorul nu și-a îndeplinit obligația de a depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, așa cum i s-a pus în vedere prin citația publicată în BPI, în temeiul art. 197 alin. 1 Cod de procedură civilă, contestația contestatorului Q Iași SPRL a fost anulată ca netimbrată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea X Bank România SA Bucureşti, arătând că, în procedura de faliment a debitoarei s-a vândut un imobil care constituia garanţia recurentei.

Ori, dacă se ia în considerare raţiunea instanţei de fond în ceea ce priveşte maniera de distribuire a unor sume provenite din vânzarea unui bun garantat în favoarea recurentei, protecţia pe care legiuitorul a înţeles a o acorda creditorilor garantaţi nu mai există.

În acest sens, legiuitorul a înţeles să acorde o protecţie specială creditorului diligent, care şi-a constituie garanţii asupra bunurilor debitorului pentru recuperarea creanţei sale. Protecţia este urmarea firească a caracterului concursual al procedurii de insolvenţă, raportat la faptul că, dacă acest creditor diligent nu ar fi nevoit să vină în concurs cu ceilalţi creditori în cadrul procedurii de insolvenţă, acesta putea să-şi îndestuleze creanţa din executarea garanţiei în procedura de drept comun.

Or, sub aspectul naturii juridice a lichidării prev. de Legea nr.85/2006, procedura insolvenţei reprezintă şi o procedură execuţională, respectiv o procedură de executare silită concursuală şi egalitară.

Astfel, recurenta consideră că suportarea în întregime de către bancă a cheltuielilor de procedură reprezentate de onorariul administratorului judiciar Q Iaşi SPRL, până la data de 7.11.2013, respectiv a cheltuielilor de procedură, aferente perioadei 7.11.2013 – 30.06.2021, este inechitabilă, în condiţiile în care din valorificarea imobilului ipoteca recurentei, nu i s-a distribuit nicio sumă de bani.

Practic, scopul procedurii insolvenţei a fost astfel deturnat, nemaifiind reprezentat de acoperirea creanţelor înscrise la masa credală – acoperirea pasivului, ci de acoperirea în întregime a cheltuielilor de procedură.

Prin urmare, recurenta consideră că, se impunea ca cheltuielile de procedură, reprezentate de onorariul practicianului în insolvenţă Q Iaşi SPRL, să fie cenzurate de către instanţa de judecată, respectiv ca aceste cheltuieli să fie suportate în mod proporţional, pro rata , între recurentă – creditoare garantată şi practicianul în insolvenţă Q Iaşi SPRL; nu se impunea reţinerea de lichidatorul judiciar a tuturor cheltuielilor de procedură, aferente perioadei 7.11.2013 – 30.06.2021, ci numai a acelor cheltuieli de procedură care au legătură în mod direct cu imobilul valorificat, ipoteca recurentei.

Astfel, această reglementare este una specială, în sensul că se arată contribuţie creanţelor garantate la suportarea unei anumite părţi din cheltuielile generale ale lichidării, în raport cu valoarea tuturor bunurilor din averea debitorului, dar numai a acelei părţi.

Recurenta creditoare solicită instanţei că analizeze cuantumul creanţei pe care o deţine, adică suma de 51.777,98 lei şi să procedeze la efectuarea unei comparații cu suma pe care a încasat-o prin raportul asupra fondurilor contestat.

Disproporţia este vădită, recurentei nefiindu-i distribuită nicio sumă de bani, iar epuizarea garanţiei băncii care a fost constituită pentru realizarea creanţei pe care o deţine nu a adus niciun beneficiu recurentei, ci doar practicienilor în insolvenţă Q Iaşi SPRL, respectiv Z SPRL.

Solicită instanței să observe faptul că deși în cauză apar ca fiind desemnați doi practicieni în insolvență (Q Iaşi SPRL și Z SPRL), în fapt în cauză se poate vorbi de un singur practician în insolvență. Faptul că practicianul în insolvență desemnat inițial s-a divizat, iar conform înțelegerii interne a acestuia dosarul de insolvență al debitoarei SC Y SRL a fost gestionat în continuare de societatea nou creată, nu justifică acordarea onorariului atât societății desemnate inițial cât și continuatorului activității acesteia, în detrimentul creditorilor Ia act de acordul privind transferul parțial de portofoliu din patrimoniul Q Iași S.P.R.L. în patrimoniul Z S.P.R.L., urmare a retragerii doamnei M.L., practician în insolvență, din calitatea de asociat al Q Iași S.P.R.L., astfel încât, începând cu data prezentei încheieri, calitatea de lichidator judiciar în dosarul de insolvență privind pe debitoarea SC Y  IMPEX SRL cu sediul social în sat-, comuna-, județul Botoșani,  o are societatea profesională Z S.P.R.L. Iași.

Apreciază că onorariul practicianului în insolvență acordat în acest dosar ar trebui să fie unic și raportat la activitatea desfășurată și rezultatele obținute, respectiv gradul de acoperire a creanțelor. Nedistribuirea niciunei sume de bani recurentei creditoare, în calitate de creditor garantat, reprezintă o atingere adusă dreptului creditoarei de a se îndestula, într-o proporţie cât mai mare, din creanţa pe care o deţine faţă de debitoare, scopul procedurii nemaifiind reprezentat de acoperirea creanţelor înscrise la masa credală - acoperirea pasivului, ci de acoperirea în întregime a cheltuielilor de procedură reprezentate de onorariile practicienilor în insolvenţă Q Iaşi SPRL, respectiv Z SPRL.

Aşadar, apreciază că, cheltuielile de procedură mai sus menţionate nu se cuvin a fi reţinute exclusiv din preţul obţinut în urma valorificării garanţiei recurentei, întrucât procedându-se în acest fel, banca nu mai primeşte nicio sumă de bani, deşi are o creanţă garantată şi, totodată, având în vedere faptul că, din suma de bani obţinută în urma valorificării bunului în cauză, toată suma a fost alocată în vederea acoperirii cheltuielile de procedură, fără însă a se face dovada faptului că aceste cheltuieli ar fi fost cele aferente vânzării şi conservării exclusiv a garanţiei recurentei.

Practic, lichidatorul judiciar a dedus din suma recuperată toate cheltuielile de procedură, inclusiv onorariul aferent, fără nici un fel de diferenţiere între cheltuielile de procedură şi fără a distribui nici o sumă către creditorii garantaţi îndreptăţiţi să fie îndestulaţi din suma recuperată.

Or, procedând în această manieră, lichidatorul judiciar nu a respectat prevederile legale, motivele de apel invocate sub acest aspect fiind fondate.

Într-adevăr, lichidatorul judiciar este îndreptăţit să fie remunerat pentru activitatea desfăşurată şi această remuneraţie se deduce cu prioritate din sumele obţinute odată cu cheltuielile de procedură, însă în cazul în care, are loc o distribuire a sumelor potrivit prevederilor art. 121 alin.1 din Legea nr. 85/2006, cheltuielile de procedură trebuie stabilite conform pct.1 a prevederii legale, respectiv defalcat, neputându-se deduce din sumele obţinute toate cheltuielile de procedură cumulate, indiferent de izvorul acestora şi fără să se facă o raportare a acestora pro rata la valoarea tuturor bunurilor debitorului, dacă aceste cheltuieli sunt comune tuturor creditorilor şi nu au fost efectuate doar în legătură cu garanţiile valorificate.

În consecinţă, distribuirea integrală a sumelor obţinute din valorificarea imobilului ipotecat recurentei către practicienii în insolvenţă Q Iaşi SPRL, respectiv Z SPRL, încalcă principiile care guvernează procedura insolvenţei, respectiv acela al maximizării averii debitorului în vederea recuperării creanţelor creditorilor, principiul asigurării unei proceduri eficiente, respectiv cel al asigurării unui tratament egal al creditorilor.

Din conţinutul textelor legale cuprinse în Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, se pot deduce principiile fundamentale care guvernează această procedură. Aceste principii au fost dezvoltate în literatura de specialitate, fiind deduse doctrinar, fără a fi beneficiat de o consacrare legislativă expresă.

Potrivit unui punct de vedere exprimat în doctrina juridică, legea nr. 85/2006, aplicabilă în speţa de faţă, este guvernată de următoarele principii:

i) principiul priorităţii procedurii insolvenţei faţă de alte proceduri de recuperare a creanţei; ii) principiul celerităţii; iii) principiul colectivităţii; iv) principiul preeminenţei reorganizării; v) principiul maximizării recuperării creanţelor; vi) principiul continuităţii judecătorului sindic; vii) principiul ordonării rangului creanţelor.

Toate opiniile exprimate în doctrina juridică au identificat şi explicat principiul maximizării recuperării creanţelor, principiu intitulat şi „principiul maximizării averii debitorului”, principiu de aplicare generală şi care vizează toate stadiile procedurale, fiind în acord cu dispoziţiile din legea insolvenţei, în sensul că scopul procedurii insolvenţei este plata datoriilor.

Principiul maximizării averii debitorului nu înseamnă doar că vânzarea activelor debitoarei să se facă la un preţ cât mai mare, ci înseamnă şi înlăturarea oricăror împrejurări care ar determina, în mod nejustificat, nedistribuirea către creditorul garantat a vreunei sume de bani obţinute din valorificarea imobilului, ipoteca sa.

Lichidatorul judiciar, prin modul în care a distribuit sumele de bani obţinute din valorificarea imobilului ipoteca recurenţilor, cu consecinţe pecuniare evident şi net favorabile acestuia, au încălcat principiul maximizării averii debitorului, principiu care, deşi nu este expres consacrat în Legea nr.85/2006, se deduce din conţinutul său, fiind în concordanţă cu scopul primordial al acesteia.

Astfel, potrivit acestui principiu, procedura insolvenţei se derulează şi se înfăptuieşte în interesul creditorilor, iar toate operaţiunile pe care le înfăptuiesc cei mandataţi să dispună în legătură cu drepturile debitorului (în speţă, lichidatorul judiciar), trebuie să se raporteze la acest principiu.

Lichidatorul judiciar este o persoană angajată în interesul comun al tuturor creditorilor, iar plata remuneraţiei sale, la data distribuirii sumelor, trebuie făcută prin raportarea la valoarea tuturor sumelor încasate în procedura insolvenţei, conform prevederilor legale.

În acelaşi timp, a învederat instanţei şi nerespectarea în speţa de faţă a principiului egalităţii, consacrat de art. 2 pct. 23 din Legea nr. 85/2006 : „Prin procedura falimentului se înţelege procedura de insolvenţă concursuală, colectivă şi egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului”.

De asemenea, consideră că lichidatorul judiciar a prejudiciat creditoarea - recurentă prin nedistribuirea către aceasta a vreunei sume de bani obţinute din valorificarea imobilului, ipotecat în favoarea acesteia, cu încălcarea principiului prevăzut de art. 2 din Legea nr. 85/2006, conform căruia “scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă”. Or, din întreg preţul vânzării care se propune spre distribuire, recurenta, deşi are calitatea de creditor garantat cu ipotecă asupra bunului valorificat, ar urma să nu încaseze nicio o sumă de bani, ceea ce nu poate fi nici în spiritul şi nici în litera legii insolventei. Prin urmare, în atare situaţie, măsura reţinerii integrale a sumelor mai sus menţionate, exclusiv aferent cheltuielilor de procedură, contravine legii şi este, totodată, injustă.

În condiţiile în care creditorii nu-şi recuperează creanţele, este inechitabil, de pildă, ca lichidatorul judiciar să-şi primească integral remuneraţia. În acest sens, potrivit art. 451 Cod procedură civilă, instanţa de judecată poate cenzura onorariul avocatului, raportat la complexitatea cauzei, putând aplica prin similitudine această cenzură şi cu privire la onorariul

lichidatorului judiciar.

Concluzionând, învederează şi reiterează instanţei că, scopul procedurii insolvenţei este de a acorda un tratament egal tuturor creditorilor, însă, în cazul de faţă, se creează o situaţie defavorabilă în sarcina recurentei - garantate, prin nedistribuirea niciunei sume de bani din valorificarea imobilului, ipoteca recurentei.

Scopul procedurii insolvenţei este plata creanţelor creditorilor şi nu a onorariului lichidatorului, iar din sumele obţinute prin vânzarea bunurilor garantate trebuie plătiţi cu prioritate creditorii garantati, după cheltuielile aferente vânzării bunului garantat, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art.3 pct.3 şi art.121 din Legea nr.85/2006. Acest text legal se referă atât la vânzările în caz de reorganizare, cât şi pentru vânzările în caz de faliment. Astfel, potrivit prevederilor art. 2345 alin. (2) din Codul civil, creditorul ipotecar are dreptul de a-şi satisface creanţa, în condiţiile legii.

Acest principiu este aplicabil şi în situaţia specială a insolvenţei. Sumele realizate din vânzarea unui imobil afectat garanţiei pot fi folosite exclusiv în condiţiile legii, pentru plata creanţei garantate. Ordinea distribuirii acestor fonduri, aşa cum este determinată de lege, nu cuprinde plata integrală către lichidatorul judiciar, în condiţiile în care creditorului garantat nu i se distribuie nicio sumă de bani.

Faţă de instituţia garanţiei, doar sumele care se încadrează în prevederile art. 121 pct. 1 din Legea nr.85/2006 pot fi plătite din sumele încasate din înstrăinarea unui bun afectat garantării creanţei.

Totodată, conform reglementărilor din legea insolvenţei, plata pasivului debitoarei se poate face prin lichidarea bunurilor debitoarei, recuperarea creanţelor, dar şi prin plata suportată de membrii organelor de conducere sau orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului (art. 138 din Legea nr.85/2006).  Or, lichidatorul judiciar înţelege să solicite închiderea procedurii falimentului debitoarei, fără să facă demersuri pentru atragerea răspunderii patrimoniale a persoanelor care au cauzat starea de insolvenţă a debitoarei, în condiţiile în care creanţele înscrise în tabelul de creante al debitorului nu au fost acoperite din valorificarea bunurilor acestuia, creditorii fiind astfel prejudiciaţi.

Mai mult decât atât, lichidatorul judiciar nu a procedat nici măcar la convocarea unei adunări a creditorilor având ca scop discutarea oportunităţii promovării unei cereri de atragere a răspunderii membrilor organului de conducere al debitoarei, în conformitate cu dispoziţiile art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006. Prejudiciul este reprezentat de creanţa rămasă neacoperită, în condiţiile în care în speţa de faţă nu au fost epuizate toate mijloacele procedurale puse la dispoziţie de lege pentru acoperirea pasivului.

Prin întâmpinarea formulată intimata Z SPRL Iaşi – lichidator judiciar al SC Y Impex SRL Botoşani, a solicitat să se respingă recursul ca nefondat.

În motivare a arătat că, în etapa procesuală a apelului, contestatoarea X România Bank SA a adus noi argumente şi împrejurări faţă de contestaţia iniţială, mod de operare inadmisibil conform prevederilor Codului de procedură civilă. Faptul că, în situaţia în care din valorificarea bunurilor din patrimoniul debitoarei nu se acoperă cel puţin cheltuielile de procedură, se află în ipoteza prevăzută de art.4 alin. 4 din Legea nr.85/2006, această susţinere este exprimată ori ca urmare a unor greve deficienţe în cunoaşterea / interpretarea dispoziţiilor legale, ori ca urmare a relei credinţe a apelantului întrucât decontarea cheltuielilor de insolvenţă în care nu au existat bunuri de valorificat .

Astfel, apelantul nu a fost suficient de diligent pe perioada procedurii de insolvenţă / faliment, astfel încât să propună  un alt onorariu al practicienilor în insolvenţă / să aducă critici de nelegalitate ale actelor intimatelor sau chiar să ofere sprijin pentru valorificarea obiectivului din garanţia sa într-un termen mai scurt, însă după mai bine de 8 ani de cheltuieli avansate în vederea vânzării imobilului, constată că practicienii în insolvenţă ar fi trebuit să gestioneze procedura pro bono şi că modalitatea de distribuire a sumelor de bani ar fi nelegală/ inechitabilă.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate, curtea a constatat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente :

Criticile expuse de recurentă vizează interpretarea greșită a dispozițiilor art.121 din Legea nr.85/2006. În opinia recurentei, pe de o parte, toate cheltuielile de procedură trebuiau să fie suportate în mod proporțional, pro rata, între creditorul garantat și practicianul de insolvență, iar pe de altă parte, nu se impunea reținerea de către lichidatorul judiciar a tuturor cheltuielilor de procedură, ci numai a acelor cheltuieli care au legătură cu bunul valorificat.

O primă critica vizează faptul că raportul contestat nu prevede distribuirea proporţională a costurilor de procedură între creditorul titular al unei garanții și practicianul de insolvență  și se impune a fi analizată din următoarea perspectivă: pornind de la prevederea legală conform căreia cheltuielile de procedură se suportă din averea debitorului, un deziderat al procedurii este împărţirea echitabilă a acestor cheltuieli cu deducerea lor proporţională (pro rata) în funcţie de procentul rezultat din valoarea bunurilor debitoarei la momentul evaluării acestora. Acest lucru se poate realiza într-o situaţie ipotetică, în care bunurile unei debitoare, aflate în garanţia mai multor creditori garantaţi, se vând deodată, prin acelaşi act de vânzare, existând posibilitatea unei singure distribuiri a fondurilor rezultate din vânzare la finalul procedurii. Doar într-o astfel de situaţie există prin ipoteză posibilitatea împărţirii cheltuielilor de procedură între creditorii deţinători de garanţii, proporţional cu valoarea evaluată a bunurilor debitoarei pe care le-au avut în garanţie.

În cazul dedus judecăţii situaţia ipotetică nu este prezentă, întrucât în cauză este vorba de un singur creditor garantat în cadrul tabelului definitiv, ceilalți fiind titulari ai unor creanțe bugetare/chirografare și un singur bun aflat în patrimoniul debitoarei. Totodată,  proporționalitatea invocată de recurenta contestatoare nu vizează suportarea cheltuielilor între mai  mulți creditori, ci între creditorul garantat și practicianul de insolvență.

Concluzia este una singură, în sensul în care principiul proporţionalităţii nu ar putea fi exclus de plano, ci el se poate aplica în ipoteza existenţei unor distribuiri efectuate una după alta cu sume clare de distribuit în care se poate aplica acest principiu şi nu la situaţia dedusă judecăţii.

Cea de-a doua critică se referă la faptul că singurele cheltuieli care pot fi distribuite din fondurile obţinute din vânzarea bunurilor garantate sunt cheltuielile aferente vânzării bunului garantat. De aceea, apreciază că hotărârea instanţei de fond este nelegală, întrucât s-a făcut cu aplicarea greşită a prevederilor art. 121 pct.1, art. 123 din Legea nr.85/2006.

În concret, prima instanţă în mod greşit nu a observat nelegalitatea imputării de către lichidatorul judiciar a tuturor cheltuielilor survenite în procedura insolvenţei din valorificarea bunului garantat. Singurele cheltuieli care pot fi distribuite din fondurile obţinute din vânzarea bunurilor grevate de garanţii reale sunt cheltuielile aferente vânzării bunurilor (incluzând taxe, timbre, alte cheltuieli aferente vânzării bunului, cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate). Astfel, recurenta susţine că urmare a unei aplicări greşite a prevederilor art. 121 din Legea nr.85/2006 hotărârea recurată produce o soluţie eronată în ceea ce priveşte imputarea nelegală de către lichidator a tuturor cheltuielilor de procedură din fondurile obţinute din vânzarea bunului garantat.

Contrar celor susţinute de către recurentă, Curtea relevă că din interpretarea coroborată a prevederilor art. 121 alin.1 şi ale art. 123 din Legea 85/2006, în vechea reglementare nu se poate justifica din punct de vedere legal imputarea proporţională a cheltuielilor procedurii asupra preţului obţinut în urma vânzării bunurilor ce fac obiectul unei garanţii. Aceasta deoarece prevederile art. 121 alin.1 pct.1 precizează în mod expres că se impută „alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri”,  însă continuarea este identică cu art. 123 alin.1 pct.1 din Legea nr.85/2006 în ceea ce priveşte parte din cheltuielile de procedură „precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alin. 2, art. 23 şi 24” .

Câtă vreme nu se prevede în mod expres de către legiuitor faptul că respectivele remuneraţii trebuie să fie în legătură cu bunul respectiv şi nici nu există vreo altă aluzie la restul bunurilor din patrimoniul debitorului, curtea a apreciat că nu există nicio justificare legală de imputare proporţională a acestor cheltuieli. Deşi imputarea proporţională a acestor cheltuieli pare o soluţie echitabilă în ceea ce-i priveşte pe creditori (pentru a justifica preferinţa creditorului garantat) aceasta vine însă în contradicţie cu cele două norme legale sus amintite şi din care rezultă fără putinţă de tăgadă că potrivit Legii nr.85/2006 scopul acesteia este de a fi acoperite cu prioritate cheltuielile procedurii. Această concepţie a legiuitorului a fost modificată prin noua lege a insolvenţei în art. 159 unde prevederile sunt explicite, însă cauza dedusă judecăţii este supusă vechii reglementări, ceea ce nu poate duce la aplicarea acestor din urmă dispoziţii.

 Interpretarea art. 121 din Legea 85/2006 nu oferă o super-prioritate creditorilor garantaţi la orice distribuire, deoarece acest lucru ar determina lipsirea de eficienţă a dispoziţiilor art. 123 din acelaşi act normativ. Legea nr. 85/2006 prevede o regulă şi o excepţie referitoare la ordinea de distribuire a sumelor obţinute din valorificarea bunurilor. Regula este dată de art. 123, iar excepţia de art. 121, criteriul de delimitare fiind sursa fondurilor încasate în procedură.

Recurenta mai susține că prin suportarea în întregime de către creditorul garantat a cheltuielilor de procedură în perioada 07.11.2013-30.06.2021, precum și a onorariului administratorului judiciar până în data de 07.11.2013, în condițiile în care nu i s-a distribuit nicio sumă de bani, lipsește de eficiență caracterul garantat al creanței, precum  și a protecției speciale oferite de legiuitor creditorului diligent care a constituit o garanție pentru plata creanței sale.

Curtea reține că Legea insolvenţei nu modifică efectele atribuite de dreptul comun garanţiilor reale, ci transpune regulile de distribuire a sumelor, numitorul comun al reglementării generale şi a celei din legea insolvenţei fiind recunoaşterea unui drept de preferinţă al creditorului garantat asupra sumelor încasate din valorificarea bunului ce face obiectul propriei garanţii, însă acest drept nu poate fi valorificat prin ignorarea principiilor care guvernează procedura falimentului care este procedura de insolvenţă, concursuală, colectivă şi egalitară, care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului.

Caracterul concursual al procedurii presupune şi asigurarea condiţiilor necesare pentru derularea acesteia astfel că achitarea cheltuielilor aferente procedurii se impun a se face cu prioritate conform art. 121 pct. 1 din Legea nr. 85/2006.

Prin imputarea globală a cheltuielilor nu s-a produs o discriminare creditorului garantat şi nici încălcarea flagrantă a principiului egalităţii, câtă vreme scopul procedurii insolvenţei este unul concursual, iar procedura este una colectivă şi se impune a fi aplicată tuturor creditorilor.

În ceea ce privește citarea unor decizii de practică în sprijinul susținerilor din recurs, curtea a reținut că acestea nu reprezintă izvor de drept şi nu au caracter obligatoriu pentru instanţă, reprezintând un punct de vedere ce nu a fost însă îmbrăţişat de jurisprudenţa constantă în materie.

Faţă de considerentele expuse anterior, curtea a constatat că nu este prezent în cauză niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C.pr.civ., criticile de nelegalitate formulate de contestatoare fiind înlăturate, cu consecinţa respingerii ca nefondat a recursului declarat de creditoarea X  Bank România SA, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin.1 C.pr.civ. şi menţinerea în întregime a hotărârii judecătorului sindic.

Domenii speta

Spete similare