Răspundere civila delictuală. Interpretarea disp art 1673 alin 2 Cod civil în ceea ce priveste drepturile si actiunile accesorii care se transmit odată cu proprietatea in cadrul contractelor de vânzare cumpărare bunuri imobile

Reclamantii nu pot solicita in temeiul raspunderii civile delictuale daune de la un tert pentru degradari aduse imobilului  in conditiile in care au cumpărat imobilul in anul 2018  prin contract de vanzare cumpărare in forma autentica si puteau invoca raspunderea civila contractuala pentru vicii sau pentru evictiune.

 Acţiunea în răspundere civilă delictuală este o acţiune personală care aparține proprietarului imobilului de la momentul producerii faptei ilicite şi potrivit  art. 1707 alin. 4 Cod Civil reclamanţii nu au dreptul să se plângă privitor la starea construcţiilor dobândite, deoarece  lucrul dobândit are exact calitățile pe care le aștepta de la el.

În categoria drepturilor accesorii se pot include drepturi reale (opozabile erga omnes) cum este spre exemplu dreptul de servitute, care se transmite automat odată cu înstrăinarea fondului ( dominant sau aservit) . În ceea ce privește eventualele drepturi personale  consimțite de vânzător, ca regulă generală, acestea nu se transmit la cumpărător, care este un având cauză cu titlu particular.

Prin sentința civilă nr. 284/11.03.2020, pronunțată de Judecătoria  M a fost admisă  excepţia  lipsei calităţii  procesuale  pasive a  pârâtelor A  şi M şi a fost respinsă cererea faţă de aceste pârâte .

A fost respinsă  excepţia  prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta S.

A fost respinsă cererea formulată de  reclamanţii VM şi MM, în contradictoriu cu pârâţii  S,  A şi M, aşa cum a fost precizată.

Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii  M V si M M.

Prin Decizia civilă nr. 1030 din 22 septembrie 2020, Tribunalul Gorj a respins, ca nefondat, apelul.

Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul a reținut că, potrivit raportului de expertiză în specialitatea geologie, construcţiile proprietatea reclamanţilor se află în perimetrul Carierei L., limita acestui perimetru fiind amplasată la o distanţă de 71 m de construcţia principală a reclamanţilor. Se mai arată că, în aval de construcţia reclamanţilor, la o distanţă de 121 de metri, se află calea  ferată  uzinală, pe care a fost şi este transportat cărbunele de către pârâta S.

În aceeaşi lucrarea tehnică, la obiectivul nr.5, au fost identificate degradările constatate la imobilul casă de locuit, experţii apreciind că aceste degradări se datorează modificării majore a morfologiei versantului, care a condus la apariția fenomenului de destabilizare a terenului de fundare şi a construcţiilor din zonă, acest fenomen având la origine  influențe  antropice.

S-a mai arătat în expertiză că în afară de degradarea prin fisurare a structurii de rezistență a construcţiilor în litigiu, pe terenul dintre locuinţă şi lucrările miniere există numeroase deformări, fisuri şi crăpături, care indică descărcări de presiuni active dintre zonele afectate de către lucrările miniere. De asemenea, există indicii că presiunea activă laterală exercitată de  halda  de  steril V.C. a facilitat infiltrarea apei descărcată din halda de steril, cu aflux de umiditate înspre zona construcţiilor.

Potrivit expertizei tehnice în specialitatea construcţii civile, la obiectivul nr.6 al expertizei au fost identificate degradările existente la construcţiile în litigiu, fiind identificate fisuri în elevaţie şi pe pereţii construcţiilor, degradări care din planşele foto ataşate la cele  două expertize rezultă că sunt  degradări vizibile.

Privitor la momentul apariției fisurilor, expertul redă în lucrarea tehnică punctul de vedere exprimat de reclamanţi, aceştia arătând că degradările au început să apară în urmă cu 10 ani, când au fost executate lucrări de întreţinere la imobil.

A mai reţinut tribunalul că  reclamanţii au devenit proprietarii construcţiilor în anul 2018, conform contractului de vânzare cumpărare nr.113/16.01.2018, anterior vânzării construcţiile  fiind proprietatea  tatălui  reclamantului, preţul vânzării fiind de 38.000 lei.

Prima instanţă a respins acţiunea, reţinând că în cauză nu sunt incidente  dispoziţiile  privind angajarea răspunderii civile delictuale, ci sunt incidente dispoziţiile privitoare la garantarea de către vânzător a cumpărătorului contra evicțiunii şi viciilor imobilului, reţinând instanţa că la data la care reclamanţii au dobândit dreptul de proprietatea asupra construcţiilor acestea prezentau deja degradări, iar la scurt timp după data transferului dreptului de proprietate, reclamanţii au promovat acţiunea dedusă judecăţii.

Prin apelul formulat, apelanţii reclamanţi au contestat cele reţinute de prima instanţă, apreciind că în cauză îşi găsesc aplicabilitatea dispoziţiile răspunderii civile delictuale, nefiind incidente dispoziţiile prevăzute de art.1695 alin.2 Cod Civil, privitoare la garanția datorată  de vânzător cumpărătorului contra evicțiunii, întrucât garanția este datorată numai când  tulburarea rezultă din pretenţiile unui terţ când acestea sunt întemeiate pe un drept născut  anterior datei vânzării şi care nu au fost  aduse  la cunoştinţa  cumpărătorului.

Apelanţii au susținut că în prezenta cauză nu poate fi reţinută tulburarea din partea unui terţ, întrucât tulburarea produsă de pârâta S nu are la bază un  temei juridic ci o faptă ilicită .

Privitor la prima critică formulată prin motivele de apel, tribunalul a reţinut că argumentele  decizorii ce stau la baza soluţiei primei instanţe sunt în sensul că reclamanții în cauză nu au deschisă  calea  acţiunii în răspundere civilă delictuală împotriva pârâtelor, în calitate de autori  ai presupusei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu, ci au la dispoziție acţiunea în răspundere civilă contractuală întemeiată pe dispoziţiile Codului Civil privitoare la obligaţia de garanție  a vânzătorului faţă de cumpărător , respectiv art. 1772 C. civ. potrivit cărora vânzătorul are ca obligaţii principale transmiterea proprietăţii bunului sau, după caz, a dreptului vândut, predarea  bunului, garantarea cumpărătorului contra evicțiunilor şi viciilor bunului .

Prin hotărârea apelată prima instanţă nu a făcut aprecieri dacă  în cauză sunt incidente dispoziţiile privitoare la angajarea răspunderii vânzătorului contra evicţiunii, întrucât instanţa nu a fost  investită cu o astfel de cerere, cu atât mai mult cât un astfel de petit s-ar  discuta  în contradictoriu cu vânzătorul Mănescu Ion, ori acesta nu are calitatea de parte în prezenta cauză.

Pentru aceste considerente, tribunalul a reţinut că argumentele teoretice invocate de apelanţi prin motivul nr.1 de apel privitoare la îndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii vânzătorului pentru evicţiune nu au legătură cu cauza şi nu se impun a fi analizate. Analiza făcută prin motivele de apel privitoare la diferențele de regim juridic dintre răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală sunt corecte numai că în prezenta cauză nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale în sarcina pârâte SC Complexul Energetic Oltenia în favoarea reclamanților şi acest aspect a făcut obiectul analizei primei instanţe .

Argumentele invocate de apelanții reclamanți potrivit cărora  dobânditorul se subrogă  în drepturile  şi obligaţiile  vânzătorului cu privire la bunul vândut în raport de dispoziţiile art.1673 alin.2 Cod Civil, potrivit cu care, odată  cu proprietatea cumpărătorul dobândeşte toate drepturile şi acţiuni accesorii ce au aparţinut vânzătorului, nu-și găsesc aplicabilitate în cauză  întrucât distincția făcută de doctrina juridică între accesoriile materiale și accesoriile juridice se impune a se face și în legislație. În timp ce accesoriile materiale sunt legate intrinsec de obligația de predare materială a bunului, transmiterea accesoriilor juridice (drepturile și acțiunile) reprezintă un efect automat, imaterial al transmiterii proprietății de la vânzător la cumpărător și nu fac obiectul unei predări în sens material. Tocmai această distincție o face și art.1673 alin 2 Cciv , afirmând că, odată cu proprietatea, cumpărătorul dobândește toate drepturile și acțiunile accesorii ce au aparținut vânzătorului.

În categoria drepturilor accesorii s-a apreciat de către Tribunal că se pot include drepturi reale (opozabile erga omnes) cum este spre exemplu dreptul de servitute, care se transmite automat odată cu înstrăinarea fondului ( dominant sau aservit) . În ceea ce privește eventualele drepturi personale  consimțite de vânzător, ca regulă generală, acestea nu se transmit la cumpărător, care este un având cauză cu titlu particular.

Acțiunea în repararea prejudiciului produs prin fapta ilicită este o acțiune personală care aparține proprietarului imobilului de la momentul producerii faptei ilicite și nu poate fi încadrată în categoria drepturilor care se transmit cumpărătorului  . În acest sens sunt disp. art. 1349 alin 1 teza ultimă ” orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită .... și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”.

În domeniul răspunderi civile delictuale cel care a suferit un prejudiciu are calitatea de creditor cu privire la despăgubirile reprezentând repararea prejudiciului pe care i le datorează persoana responsabilă, respectiv debitorul său. Pentru a obține aceasta, creditorul are la dispoziție acțiunea  în răspundere civilă delictuală . Acesta este momentul în care debitorul obligației de reparare este de drept pus în întârziere pentru a lua măsuri  în vederea restabilirii situației anterioare , prin repararea daunei cauzate victimei . Dreptul de creanță al celui păgubit face parte din activul patrimoniului său, astfel că poate fi transmis prin acte între vii sau pentru cauză de moarte .

S-a reţinut, aşadar că, acţiunea în răspundere civilă delictuală este o acţiune personală care aparține proprietarului imobilului de la momentul producerii faptei ilicite, în aceste condiţii, raportat la concluziile celor două expertize în specialitatea geologie şi construcţii civile administrate în cauză,  tribunalul reţine că reclamanţii nu au deschisă calea acţiunii în răspundere civilă delictuală împotriva pârâtelor, câtă  vreme la momentul dobândirii  dreptului de proprietate asupra construcţiilor, respectiv 16.01.2018, construcţiile erau deja degradate, iar reclamanţii au avut posibilitatea să cunoască în mod nemijlocit starea fizică a construcţiilor.

Nu în ultimul rând, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 1707 alin. 4 Cod Civil, reclamanţii neavând dreptul să se plângă privitor la starea construcţiilor dobândite, deoarece  lucrul dobândit are exact calitățile pe care le aștepta de la el, acest aspect rezultând şi din preţul vânzării plătit de reclamanţi pentru construcţii, respectiv 38.000 lei, în condiţiile în care prin acţiunea dedusă judecăţii reclamanţii pretind suma de 83.889 lei, reprezentând valoarea de reconstruire a imobilelor.

Nu a putut fi primită nici susţinerea apelanţilor în sensul că au fost încălcate disp. art. 9 alin 2 C. proc. civ. în sensul că instanţa a soluţionat cauza pe o chestiune ce nu a fost pusă în discuţia părţilor. Prima instanţă a administrat probatoriul necesar pentru a verifica îndeplinirea în cauză a condițiilor prevăzute de art.1357 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale şi în urma analizei probatoriului administrat a reţinut că aceste nu sunt îndeplinite, concluzionând că prejudiciul produs prin presupusa faptă ilicită nu s-a produs în patrimoniul reclamanţilor ci în patrimoniul vânzătorului Mănescu Ion.

În ceea ce priveşte critica referitoare la incompatibilitatea expertului în specialitatea  construcţii civile, domnul Preoteasa Nicolae, numit de prima instanţă pentru a întocmi lucrarea tehnică de specialitate, tribunalul a constatat că împotriva expertului reclamanţii nu au formulat cerere de recuzare, deşi încă de la numirea  acestuia ca expert au învederat instanţei că există o relaţie de colaborare între expert şi Societatea Complexul Energetic Oltenia SA, ori invocarea acestor critici în apel nu mai pot fi valorificate prin raportare la dispoziţiile art. 332 alin.2 C.pr.civ.

Concluzionând, tribunalul a reţinut apelul ca  fiind nefondat, soluţia primei instanţe fiind temeinică şi legală, în cauză reclamanţii dobândind dreptul de proprietate asupra  construcţiilor ulterior săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii și ulterior producerii prejudiciului nu au deschisă calea acţiunii în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs anterior momentului  dobândirii dreptului de proprietate.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs recurenții-reclamanți M V si MN considerând-o nelegală și netemeinică.

În motivarea recursului, recurenţii au prezentat istoricul spetei, motivele de apel formulate si solutia data de instanţa de apel acestor motive.

 Au susţinut recurentii că, în mod nelegal, instanţa de apel a apreciat ca  raspunderea civila contractuală nu ar avea aplicabilitate in cauză  şi că, in speta este vorba despre o tulburare de fapt suferita de recurenti din partea unui tert care este intimatul parat.

Se mai arata că, în mod nelegal, instanţa de apel a considerat ca, in cauza,  nu-şi gasesc aplicabilitatea disp art 1673 alin 2 Cod civil susţinand ca actiunea civila delictuala este personala si nu se poate transmite.

 Se mai susţine că, tot nelegal, instanţa de apel a apreciat ca dreptul de creanta face parte din patrimoniul persoanei si nu poate fi transmis decat prin acte intre vii sau pentru cauza de moarte, iar recurentii se afla in situatia în care dreptul le-a fost transmis prin contractul de vanzare cumparare.

Învederează că instanța trebuia să rețină chestiunea de esență, aceea ce privește izvorul care dă naștere obligației, în cazul răspunderii contractuale, aceasta ia naștere ca urmare a încălcării unei obligații ce derivă dintr-un contract, adică a unei obligații contractuale; este vorba, prin urmare, despre o obligație ce derivă dintr-un act juridic, a cărei încălcare atrage răspunderea contractuală, iar modul concret în care răspunde partea semnatară care nu și-a executat contractul este reglementat, în principal, de convenția părților și, în subsidiar, de lege. În schimb, în cazul răspunderii delictuale, nu se poate vorbi despre existența unui contract, întrucât nu se poate imagina existența unei convenții prealabile între autorul faptei ilicite și victimă; într-o astfel de situație, care se regăsește si in speța de față, cauza răspunderii este constituită de o faptă ilicită, considerată ca atare de lege; prin urmare, răspunderea delictuală are ca temei doar legea, iar nu convenția părților.

Astfel, ceea ce a pierdut din vedere instanța de fond a fost aspectul că, fapta ilicită este săvârșită de operatorul minier, nicidecum nu se datorează vânzătorului, de aceea nu poate să opereze răspunderea civilă contractuală, ci doar cea delictuală care de altfel a fost dovedită, prin probele administrate.

Învederează faptul că, prin întâmpinarea depusă la instanța de fond, intimata nu a invocat asemenea apărări legate de răspunderea contractuală sau garanția contra evicțiunii, instanța a pronunțat o hotărâre pe baza unei chestiuni ce n-a fost pusa in discuția părților, deci cu nerespectarea dreptului la apărare, al contradictorialității si al disponibilității pârtilor, dacă se ține seama de faptul ca la art. 9 alin. 2 din CPC este prevăzut că: „Obiectul si limitele procesului sunt stabilite prin cererile si apărările părților”. În acest mod a schimbat și temeiul juridic al acțiunii care a fost fundamentată pe disp. art. 998 din Codul Civil de la 1864 si art. 1357 din Noul Cod civil, nicidecum pe disp. art. 1707 cod civil.

Susține că hotărârea instanței de apel este nelegală prin faptul ca legislatia in materie este reinterpretata grosolan, iar hotararea este contradictorie si ca gospodaria in litigiu este casa parinteasca a reclamantului, iar daca aceasta nu era afectata de lucrari miniere  ar fi putut fi reparata cu succes si locuita in bune conditii.

 S-a mai susţinut că expertul in specialitatea construcții, domnul Preoteasa Nicolae fusese inițial  numit de intimata SC CEO SA ca expert consilier, iar la termenul următor din 27.02.2019 acesta a fost desemnat de instanța chiar daca reclamanții prin reprezentant s-au opus învederând ca este consilierul ales de intimata CEO SA, motiv pentru care expertiza nu se poate bucura de impartialitate.

Consideră că atât hotărârea primei instanțe cât și hotărârea de apel nu îndeplinesc cerințele art. 425 CPC, nefiind clare, concise si lipsite de echivoc, motiv pentru care solicită admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri si trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond sau rejudecarea procesului in fond de către instanța de recurs, în sensul admiterii acțiunii introductive așa cum a fost precizată.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Recurentii au formulat un recurs nestructurat, în care, in mare parte, au făcut istoricul spetei şi au criticat solutia data de prima instanţă, reluând, in mare parte, motivele din cererea de apel .

 Instanţa de recurs nu mai poate reanaliza criticile aduse sentintei primei instanţe, critici care  au fost analizate de instanţa de apel, deci recurenţii au beneficiat de două grade de juridictie  ci poate analiza doar critici de nelegalitate aduse de recurenţi deciziei date in apel.

 In ceea ce priveste criticile de nelegalitate aduse deciziei recurate, Curtea reţine că s-au invocat, în drept, disp art 488 alin 1 pct 5,6, 8 Cpc.

 Cu privire la motivul de casare prevăzut de art 488 pct 5 Cpc, Curtea reţine că acest motiv se refera la faptul ca decizia este data cu incalcarea regulilor de procedura a căror nerespectare atrage sanctiunea  nulităţii.

In acest sens, recurenţii au invocat nerespectarea disp art 9 Cpc in sensul că s-a încalcat principiul disponibilitatii, contradictorialitatii si dreptului la apărare fiind schimbat temeiul juridic al actiunii.

Curtea constată că instanţa de apel a răspuns tuturor criticilor aduse prin motivele de apel pe care le-a considerat nefondate, fara sa se pronunţe pe aspecte care nu au fost invocate in apel, deci nu a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului, iar aspectele solutionate in apel au fost puse in discutia contradictorie a partilor, cererile depuse de acestia fiind si reciproc comunicate.

Recurentii se refera insa tot la sentinta data in prima instanţă, desi in mod legal si temeinic, instanţa de apel a arătat că prima instanţă nu a schimbat cauza, ci doar  a arătat în considerentele sentinţei ca recurentii nu aveau deschisă calea unei actiuni in răspundere civilă delictuală împotriva intimatei pârâte  întrucat au un contract incheiat in anul 2018 ar putea sa formuleze actiune in raspundere civila contractuală pentru eventuale vicii pe care le-au constatat cu privire la imobil.

 Mai mult, asa cum s-a retinut si de către instanta de apel, prima instanţă a încuviinţat si administrat probe pentru a verifica dacă sunt intrunite condiţiile raspunderii civile delictuale.

Prin urmare, nu exista o incalcare a disp art 9 Cpc privind dreptul de dispozitie al partilor si implicit  nici o incalcare a principiului contradictorialităţii sau al dreptului la apărare, motivul de recurs intemeiat pe disp art 488 pct 5 Cpc fiind nefondat.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe disp art 488 pct 6 Cpc, respectiv nemotivarea deciziei sau faptul ca aceasta ar cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, Curtea constată că, în sustinerea acestui motiv de casare,  recurentii au aratat ca  decizia nu indeplineste conditiile art 425 Cpc, nefiind clară, concisa si lipsita de echivoc.

Curtea constată că, dimpotrivă,  prin considerentele deciziei date de instanţa de apel  se răspunde in mod argumentat tuturor motivelor de apel, desi acestea nu au fost structurate, cererea de apel fiind informa in raport de disp art 470 Cpc, instanţa explicând in mod logic si clar care sunt argumentele pentru care apreciază apelul ca fiind neîntemeiat şi solutia instanţei de fond temeinica si legală.

De altfel, art 425 Cpc care reglementează conţinutul unei hotărari judecatoresti impun ca, in ceea ce priveste motivarea hotararii ,  aceasta sa fie clară, precisa si necontradictorie.

Or, Curtea constată ca decizia data in apel indeplineste aceste cerinte, din toate argumentele prezentate de instanţă rezultând în mod clar ca motivele de apel sunt  neîntemeiate, nepunându-se problema echivocului sau a unor considerente ce ar tinde spre admiterea apelului si al altor considerente care ar tinde spre respingerea acestuia.

Instanţa de apel a explicat in considerente de ce nu a existat o schimbare a cauzei cererii, a răspuns criticilor privind numirea expertului precum si celor privind existenta sau inexistenta răspunderii civile delictuale.

Ultimul motiv de apel si, de altfel, singurul pe care instanţa de recurs il apreciaza ca nefiind invocat doar formal, este cel întemeiat pe disp art 488 alin 1 pct 8 Cpc, respectiv gresita interpretare a dispozitiilor de drept material aplicabile in cauză.

Curtea constată ca recurenţii reclamanti nu au indicat ce dispozitie de drept material a fost gresit aplicata de instanţa de apel, dar  si-au intemeiat, în drept, cererea pe disp art  998 Cod civil de la 1964, art 1357 N C Civil si pe dispozitiile legi 61/1998 şi legii 85/2003, legea minelor si OUG 195/2005 privind protectia mediului.

Prin urmare, recurenţii reclamanţi au înteles să invoce împotriva intimatei pârâte temeiurile de drept de la răspunderea civilă delictuală.

Curtea constată că, în ceea ce priveste antrenarea răspunderii civile delictuale, atât  Codul civil de la 1864 cat si noul cod civil  stipulează, pe langa celelalte conditii privind existenta faptei ilicite,  a legăturii de cauzalitate intre aceasta si prejudiciu, a vinovatiei, ca si conditie esentială ce  trebuie îndeplinită, conditia existenţei unui prejudiciu.

Pentru a putea angaja răspunderea delictuală pentru fapta proprie, aşa cum este reglementată în art. 1349 coroborat cu art. 1357-1371 din noul Cod civil, este deci necesară producerea unei pagube victimei. Esenţa răspunderii civile delictuale constă în existenţa unui prejudiciu cauzat prin încălcarea drepturilor subiective sau a unor interese legitime ale unei persoane, condiţii obiective în lipsa cărora nu se poate stabili obligaţia de reparare ce se naşte în sarcina persoanei responsabile.

Or, recurentul reclamant a cumpărat chiar in anul 2018, anul promovării prezentei actiuni, un imobil casa,  in starea in care acesta se afla la acea dată,  impreuna cu o suprafata  de teren de 3720 mp din care curti constructii - 931 mp, vie-880 mp , livada 917 mp  si pentru care a plătit suma de 38 000 lei.

Prin urmare, recurentii reclamanti nu pot pretinde ca au suferit un prejudiciu, ca au o paguba care ar echivala cu valoarea de reconstructie a imobilelor construcţii cumpărate, respectiv de trei ori pretul pe care recurentii reclamanti l-au plătit atât pentru constructie cât si pentru terenul in suprafata de 3720 mp, intrucat nu au facut dovada ca au suferit un astfel de prejudiciu. Dimpotriva, este evident că recurentii reclamanti au plătit pentru constructii pretul corect pentru starea in care se aflau acestea,  iar dacă apreciau ca acest pret nu a fost corect, că au suferit un prejudiciu pentru că, eventual, nu au observat fisurile imobilului la data incheierii contractului de vanzare-cumpărare, cel impotriva caruia trebuiau să se îndrepte era vânzătorul nu o terta persoană. 

Recurentii reclamanti au susţinut ca operatorul minier este cel care a cauzat degradările imobilului si răspunderea acestuia este una delictuală, ope legis, indiferent cine este proprietarul imobilului .

Curtea apreciază că pentru a da naştere dreptului la reparaţiune, prejudiciul cauzat prin presupusa activitate ilicită a intimatei pârâte  trebuie să fie unul cert atât sub aspectul existenţei sale, cât şi sub aspectul întinderii acestuia, să fie actual, direct şi personal.

Or, fisurile care au apărut in urma cu 10 ani la constructii, aşa cum insasi reclamantii  au declarat si cum rezulta din raportul de expertiză, existau la data la care reclamanţii au devenit proprietari ai imobilului, acestia cumpărând imobilul in starea in care se afla, deci nu puteau fi prejudiciati  prin activitatea intimatei parate.

Caracterul personal al prejudiciului presupune faptul că, dreptul de a pretinde repararea acestuia aparţine numai persoanei care a suferit un prejudiciu injust. Desigur că acelaşi drept, de a cere repararea unui prejudiciu injust, îl are nu numai persoana privită individual, ci şi grupul de persoane, colectivul de persoane care a suferit un prejudiciu injust, dar şi victimele indirecte, persoanele care au fost prejudiciate prin ricoşeu, dar, in speta, nu exista aceasta situatie.

Prin urmare, Curte apreciază ca disp art 1357 Cod civil au fost interpretate si aplicate in mod legal faţă de starea de fapt reţinută in cauză.

Prima instanta nu a schimbat cauza actiunii, ci a arătat că, pentru degradările imobilului, atunci când exista un contract încheiat după ce aceste degradări existau,  nu poate fi invocata răspunderea civila delictuală, ci cea contractuală.

Desi recurentii reclamanti nu au invocat in actiune  dispozitiile art 1673 alin 2 Cod civil,  ci abia in motivele de apel, contrar disp art 478 Cpc,  şi au arătat faptul ca actiunea în raspundere civila delictuală, neexercitata de vânzatori, poate fi exercitată de cumpărători, instanţa de apel a analizat si interpretat in mod legal aceste dispozitii legale constatând  ca  eventuale drepturi personale ale vânzatorului nu reprezinta un drept sau o actiune accesorie in sensul celor la care se refera dispozitiile art 1673 alin 2 Cod civil.

Astfel, Tribunalul a reţinut, in mod legal, ca actiunea in repararea prejudiciului produs prin fapta ilicita este una personala si apartine proprietarului constructiei din momentul producerii faptei ilicite. De altfel, nu poate fi considerat ca accesoriu un drept de creanta prin valorificarea căruia cumparatorii ar obtine cu mult peste pretul plătit pentru imobil.

Tribunalul a mai retinut ca dreptul de creanta poate fi transmis prin acte intre vii sau pentru cauza de moarte, iar recurentii au arătat ca si contractul de vânzare cumpăre încheiat in 2018 privind imobilele in cauza reprezinta un act in sensul celor enumerate de Tribunal.

Este adevarat ca si contractul de vanzare cumparare reprezinta un act încheiat intre vii, dar obiectul lui nu este transmiterea unui drept de creanţă, ci vânzarea unui teren si a unor constructii.

Prin urmare, Curtea apreciază că,  in mod legal, instanţa de apel a  retinut că  dreptul de creanta nu  le-a fost transmis recurentilor odata cu transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilelor teren si constructii, dand o interpretare corecta şi disp art 1673 alin 2 Cpc.

Domenii speta

Spete similare