Hotărâre consiliu local de instituire restricţie tonaj drum. Instituirea unei atari restricţii trebuie să fie temeinic justificată.

Rezumat:

În cuprinsul hotărârii consiliului local nu se regăseşte nicio motivare cu privire la situaţia porţiunii de drum pentru care a fost instituită restricţia, care sunt motivele pentru care acest drum este în pericol de degradare. Dispoziţiile art. 44 alin. (2) din OG nr. 43/1997 conferă administratorului drumului dreptul de a institui restricţii de circulaţie în cazul în care este necesar pentru protecţia unor sectoare de drumuri dar această competenţă nu este una necondiţionată şi arbitrară. Instituirea unei asemenea restricţii, cu atât mai mult cu cât nu este una temporară, trebuie să fie temeinic justificată, iar rutele alternative indicate să fie practicabile şi nu doar să existe din punct de vedere scriptic.

Hotărârea:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 15.07.2019, reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local al comunei B. şi Primarul comunei B. a solicitat:

1. anularea Hotărârii Consiliului Local al Comunei B. nr. 17/30.05.2019 (HCL nr. 17) privind impunerea unei restricții de tonaj pentru vehiculele care circulă pe porțiunea drumului DE 23 situată între limita intravilanului satului C. și intersecția cu DE 11; precum și a actelor premergătoare adoptate,

2. anularea Răspunsului la plângerea prealabilă nr. 3406/4 iulie 2019 al Primăriei B.,

3. Obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâţii au solicitat respingerea acţiunii ca nefondată. Pe cale de excepţie au invocat lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Primarul Comunei B.

Prin sentinţa nr. 563 din 27 noiembrie 2019, Tribunalul Botoşani – Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primarului Comunei B. şi a respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea de chemare în judecată formulată de S.C. A. S.R.L., cu sediul procesual ales la Societatea Civilă de Avocaţi Nestor Nestor Diculescu Kingston Peterson din Bucureşti în contradictoriu cu Consiliul Local al Comunei B., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a promovat recurs societatea reclamantă.

În motivarea căii de atac promovate, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1), pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta a apreciat că sentinţa este nelegală în ceea ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Primarului Comunei B., fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 şi art.13 din Legea nr: 554/2004.

În susţinerea acestui punct de vedere a arătat că potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr.215/2001, autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune, oraşe şi municipii sunt consiliile locale, comunale, orăşeneşti şi municipale, ca autorităţi deliberative şi primarii, ca autorităţi executive. Mai mult, primarul, ca autoritate executivă locală, a participat la procesul decizional şi a soluţionat plângerea prealabilă formulată de societate împotriva HCL nr.17, răspunsul fiind depus la dosarul cauzei.

Instanţa a făcut şi o aplicare greşită a prevederilor art. 13 din Legea nr. 554/2004, în sensul că a apreciat în mod nefondat că dispoziţiile acesteia ar limita sfera subiecţilor procesuali pasivi la emitentul actului administrativ atacat. Dimpotrivă, art. 13 din Legea nr. 554/2004 introduce ca o condiţie obligatorie împrejurarea ca emitentul actului administrativ atacat să stea în justiţie în calitate de pârât, fără ca posibilitatea de a chema în judecată alte persoane juridice implicate în procesul decizional să fie îngrădită într-un fel.

De altfel, în cazul în care un terţ vătămat în drepturile sale de un act administrativ individual contestă legalitatea acestuia, beneficiarul actului administrativ atacat are calitatea de pârât alături de autoritatea publică emitentă, de unde rezultă fără îndoială faptul că art.13 citat de instanţă nu trebuie interpretat în sens restrictiv.

În condiţiile în care Primarul Comunei B., în calitate de autoritate publică locală executivă a participat la procesul de emitere a actului administrativ atacat şi a soluţionat plângerea prealabilă (recursul graţios), în mod evident acesta a dobândit calitate procesual pasivă în procedura contencioasă de suspendare a efectelor sau de anulare a HCL nr.17.

A mai susţinut societatea recurentă că sentinţa este nelegală în ceea ce priveşte soluţia de respingere a acţiunii în anulare, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material respectiv: prevederile Legii nr.52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 31 alin. (2), art. 44, art. 45, art. 53, art. 134 din Constituţie, art. 70 lit. g) din OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului, prevederile OG nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, prevederilor Ordinului nr. 1112/2000 al ministrului de interne şi al ministrului transporturilor pentru aprobarea Normelor metodologice privind condiţiile de închidere a circulaţiei de lucrări în zona drumului public şi/sau pentru protejarea drumului.

 A arătat că în mod eronat a decis instanţa de fond că actul administrativ normativ nu ar încalcă prevederile Legii nr. 52/2003 privind transparenţă decizională în administraţia publică („Legea Transparenţei Decizionale”).

Legea Transparenţei Decizionale impune, cu titlu general, prin art. 7, alin. (2) obligaţia de a respecta un termen de cel puţin 30 de zile lucrătoare în care proiectul de act normativ trebuie adus la cunoştinţa publicului, înainte de a-l supune spre avizare autorităţilor competente. În cadrul acestui termen, se fixează şi obligaţia în sarcina autorităţilor de a stabili o perioadă de cel puţin 10 zile calendaristice pentru a primi în scris propuneri, sugestii sau opinii cu privire la proiectul de act normativ supus dezbaterii publice.

De la aceste termene este instituită şi o excepţie prin art. 7, alin. (13) conform căreia în cazul reglementării unei situaţii care, din cauza circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public, proiectele de acte normative se supun adoptării în procedura de urgenţă prevăzută de reglementările în vigoare.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, în cazul HCL nr.17 nu au fost respectat prevederile art.7 impus de cadrul legal în vigoare. Astfel: la data de 12.04.2019 pe site-ul Primăriei Comunei B. a fost publicat un anunţ privind deschiderea procedurii de consultare publică, proiectul actului normativ, expunerea de motive nr. 2054/04.04.2019, precum şi Raportul de Specialitate nr.2055/04.04.2019, precum şi faptul că persoanele interesate pot formula un punct de vedere până la 3 mai 2019, care va fi depus la secretarul comunei B.; la data de 24.05.2019 pe site- Primăriei Comunei B. a fost publicat un anunţ prin care se aducea la cunoştinţa persoanelor interesată că şedinţa Consiliului Local B. se va ţine în data de 30 mai 2019 la Biblioteca comunală, pe ordinea de zi aflându-se chiar votarea proiectului HLC nr.17.

După cum se poate constata, la data publicării anunţului de deschidere a procedurii de consultare publică (12.04.2019) proiectul fusese deja avizat favorabil de Inspectoratul General al Poliţiei Române, Inspectoratul de Poliţie Judeţean, Serviciul Rutier, care a emis Avizul nr.94308 la 5 aprilie 2019, fiind încălcată astfel cerinţa publicării anunţului cu cel puţin 30 de zile înainte de supunerea spre avizare către autorităţile competente, împrejurare faţă de care instanţa de fond a apreciat în mod nefondat că nu ar produce vreo vătămare.

Prin Răspunsul la plângerea prealabilă, emitentul a arătat în mod nefondat că ar fi fost necesară avizarea favorabilă a priori de către Poliţia Rutieră, pentru ca avizul să circule înainte de supunerea proiectului spre dezbatere publică, câtă vreme norma legală incidenţă arată exact contrariul.

În ceea ce priveşte posibilitatea reglementată de a adopta un proiect de act normativ fără a respecta termenul de 30 de zile lucrătoare, a precizat recurenta că nici proiectul actului administrativ normativ, după cum nici nota de prezentare a deschiderii procesului de consultare publică nu cuprind absolut nicio referire expresă la aplicarea procedurii de urgenţă în adoptarea proiectului de act normativ, nefiind realizată nicio trimitere la excepţiile de la termenele de consultare publică instituite de actele normative anterior menţionate, împrejurare trecută sub tăcere de prima instanţă.

Mai mult, deşi cadrul legal aplicabil impunea precizarea expresă a circumstanţelor excepţionale care au condus la aplicarea procedurii de urgenţă, nota de prezentare care a însoţit proiectul nu conţine astfel de menţiuni, aspect de asemenea ignorat de prima instanţă.

Importanţa precizării şi argumentării unei situaţii de urgenţă în cadrul procedurii aprobării unui act normativ a fost clar reţinută şi în jurisprudenţa naţională, stabilindu-se că: „O astfel de procedură de urgenţă trebuie să rezulte chiar din fundamentarea actului.”

Mai mult, anunţul nu conţine şi nici nu este însoţit de niciunul din documentele obligatorii prevăzute de art. 7 alin.2 din Legea Transparenţei Decizionale, respectiv nota de fundamentare şi studiul de impact, iar expunerea de motive şi raportul de specialitate care îl însoţesc au un conţinut identic şi sumar, care nu oferă nicio justificare cu privire la necesitatea adoptării restricţiei de circulaţie, contrar celor arătate de prima instanţă.

Prin urmare, în lipsa notei de fundamentare şi a studiului de impact nu se poate cunoaşte raţiunea şi necesitatea concretă a adoptării acestei măsuri, ceea ce atrage nulitatea actului administrativ.

De altfel, conform art.7 alin.8 din Legea Transparenţei Decizionale, proiectul de act normativ se va trimite spre avizare autorităţilor publice interesate numai după definitivare, pe baza observaţiilor şi propunerilor primite de la persoanele interesate.

Or, la data publicării anunţului, Inspectoratul General al Poliţiei Române avizase favorabil proiectul, în lipsa oricăror propuneri/sugestii/puncte de vedere primite de la cetăţeni.

De asemenea, prevederile art. 8 alin. (1) din Legea Transparenţei Decizionale prevăd faptul că anunţul privind aprobarea actului administrativ normativ va fi transmis către mass media, cerinţă legală de asemenea nesocotită în prezenta cauză.

Este de remarcat faptul că prin Răspunsul la plângerea prealabilă, emitentul nu a referit şi nu a motivat sub nicio formă soluţia de respingere a acestor critici.

Prin urmare, prima instanţă ar fi trebuit să observe faptul că autoritatea: nu a respectat procedura legală în vigoare pentru consultarea publicului în cazul HCL nr.17, nu a respectat cerinţele legale în cazul adoptării unui act normativ în situaţii de excepţie şi, nici nu ar putea justifica o asemenea situaţie de excepţie în cazul aprobării HLC nr.17.

Sentinţa recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 31 alin. (2) din Constituţie care consacră regula motivării în fapt şi în drept a actelor administrative emise de autorităţile publice.

Prima instanţă ar fi trebuit să observe faptul că expunerea de motive a proiectului HCL nr.17, astfel cum aceasta a fost publicată pe site-ul autorităţii, dispune în mod vag doar că „pentru siguranţa traficului rutier precum şi pentru prevenirea degradării carosabilului în comuna B., propun instituirea unei restricţii de circulaţie.” Expunerea de motive nu arată care sunt studiile pe baza cărora aceasta s-a concluzionat că este necesară adoptarea măsurii şi nici nu arată pe baza căror criterii s-a decis setarea restricţiei la limita de 7,5 tone.

Prin Răspunsul la plângerea prealabilă, autoritatea nu a motivat în fapt sau în drept soluţia de respingere, ci a afirmat cu titlu general că fie „Au fost respectate prevederile legale”, fie „criticile nu fac obiectului HCL nr.17”, fie excede competenţei lor, aspect validat în mod nefondat de prima instanţă.

Autoritatea nu a indicat temeiul de drept al răspunsului, ci s-a rezumat la a face afirmaţii neargumentate şi nesusţinute de textele legale. Astfel, prima instanţă ar fi trebuit să observe faptul că autoritatea a încălcat prevederile art. 31, alin. (2) din Constituţie prin modul în care a pregătit expunerea de motive aferentă proiectului de HCL nr.17.

Sentinţa recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1 alin. 3 şi 5 din Constituţia României.

Cu referire la această critică, recurenta a arătat că prima instanţă a ignorat împrejurarea că actul atacat a fost emis cu încălcarea principiului previzibilităţii din următoarele motive:

HCL nr.17 nu reglementează perioada de timp supusă restricţiei şi nici nu conţine o rută alternativă practicabilă pentru vehicule de mare tonaj, cum sunt utilajele societăţii şi utilajele care asigură fertilizarea şi lucrările solului la ferma vegetală. Lipsa informaţiilor menţionate mai sus îi pune pe adresanţi în imposibilitatea de a pregăti procedurile necesare şi îi dă posibilitatea autorităţii să blocheze arbitrar activitatea comercială a societăţii, cu consecinţe deosebit de nefaste.

De asemenea, principiul previzibilităţii este încălcat şi din perspectiva perioadei calendaristice în care acesta a fost adoptat. Astfel, interdicţia de trafic a intrat în vigoare după ocazionarea lucrărilor de fertilizare şi de plantare, investiţiile necesare pentru cultura anului 2019 fiind avansate în integralitate. Cu toate acestea, din cauza faptului că interdicţia de circulaţie a intrat în vigoare înainte de recoltare, societatea s-a văzut în pericol de a fi în imposibilitate de valorificare a recoltei, de efectuare a lucrărilor de întreţinere, precum şi de onorare a oricăror obligaţii contractuale asumate.

A precizat recurenta că, urmare a lipsei de previzibilitate, a trebuit să aleagă între sistarea activităţii cu toate consecinţele prevăzute mai sus şi eventualele sancţiuni ce ar putea fi aplicate de sub imperiul legislaţiei APIA.

Sentinţa recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 53 din Constituţie privitor la restrângerea unor drepturi sau a unor libertăţi.  Pentru ca restrângerea exerciţiului drepturilor ori libertăţilor să fie necesară într-o societate democratică, trebuie ca statul să îşi păstreze neutralitatea în cursul procedurii.

Aceasta presupune, mai întâi, ca substanţa motivelor care determină restrângerea să fie determinată în mod neutru, ceea ce presupune ca statul: să nu impună o valoare contra alteia când invocă motivele prevăzute de art. 53 din Constituţie, să determine conţinutul conceptelor utilizate de dispoziţia constituţională în funcţie de dreptul sau libertatea concretă a căror protecţie o vizează, adică să le determine opoziţional, astfel încât analiza preponderenţei unui drept asupra altuia să fie făcută după o procedură neutră, care depăşeşte simpla lor juxtapunere.

Alegerea unuia dintre motivele care pot justifica restrângerea trebuie făcută pentru a atinge un obiectiv concret, iar modul utilizării motivului trebuie să fie proporţional cu scopul, adică cu echilibrarea drepturilor aflate în conflict potenţial. Dacă alegerea este făcută pentru a asigura prevalenta a priori a unuia dintre drepturi, atunci alegerea nu este neutră, iar restrângerea nu mai este necesară într-o societate democratică.

Prima instanţă a ignorat împrejurarea că, în expunerea de motive, autoritatea nu a identificat raţiunea concretă pentru care s-a impus limitarea exerciţiului dreptului de proprietate şi libertăţii economice al societăţii (prin abolirea accesului rutier la ferma din localitatea D.) şi nu a corelat în niciun fel în ce măsură impunerea restricţiei satisface cerinţa proporţionalităţii între scopul urmărit şi restrângerea consfinţită, neanalizându-se efectele sau repercusiunile pe care intrarea în vigoare a actului administrativ normativ le-ar produce.

Mai mult decât atât, instanţa trebuia să observe faptul că se impunea necesitatea limitării în timp a consecinţelor restrictive în materie de libertate datorate apărării interesului general. Limitarea în timp a restrângerii trebuie să fie previzibilă, adică subiecţii trebuie să poată estima în mod clar care este limita în timp a restrângerii exerciţiului drepturilor ori libertăţilor lor. Autoritatea trebuie să indice cel puţin mijloacele de determinare a duratei restrângerii exerciţiului dreptului ori libertăţii. Lipsa indiciilor rezonabile necesare estimării duratei măsurii restrictive face ca măsura să nu fie necesară într-o societate democratică, căci ea permanentizează limita libertăţii, în loc să permanentizeze exerciţiul neîngrădit al dreptului individual.

A precizat recurenta că a fost expusă unei vătămări disproporţionate, concrete şi certe pricinuită prin adoptarea HCL nr.17, în sensul că ferma proprietatea sa situată în comuna D. şi intabulată în CF 50415 UAT D. şi nr. cadastral 50415 are ca singur drum de acces chiar tronsonul de drum supus restricţiei de circulaţie cu vehicule de mare tonaj.

Parcul auto al societăţii este compus exclusiv din vehicule de mare tonaj, destinate exploatării terenului agricol şi derulării activităţii, iar instituirea unei restricţii de circulaţie paralizează activitatea, ducând la imposibilitatea de onorare a contractelor în derulare. În acest sens, restricţia afectează nu doar relaţia comercială cu parteneri precum E., faţă de care societatea şi-a asumat obligaţia de a livra 11.828,4 tone de zahăr în 2019 prin Contractul din 21.02.2019, dar şi posibilitatea de a efectua lucrări de fertilizare cu caracter de regularitate, impuse de specificul activităţii, care presupun, de asemenea accesul utilajelor şi autovehiculelor de mare tonaj. De asemenea, societatea este beneficiară a fondurilor APIA, iar exigibilitatea sa depinde de îndeplinirea în mod constant a obligaţiilor asumate, respectiv livrarea unei cantităţi minime de sfeclă de zahăr la hectar cultivat.

A precizat recurenta că în condiţiile în care are inclusiv o autorizaţie de depozit şi spaţiu de depozitare integrat fermei, iar accesul camioanelor de mare tonaj este restricţionat, este pusă în imposibilitatea de a valorifica cultura aferentă anului 2019 şi de a efectua livrări, ceea ce generează pagube însemnate, la valoarea mărfii pierdute adăugându-se penalităţile de întârziere pe care le va datora partenerilor comerciali precum E., precum şi diminuarea lichidităţilor, care va afecta capacitatea de plată a salariilor angajaţilor săi, majoritatea localnici.

Este important de reţinut faptul că în depozitele din ferma ce-i aparţine ce este afectată de interzicerea accesului, se realizează nu numai activitatea de producţie cât şi activitatea esenţială a depozitării seminţelor şi îngrăşămintelor pentru activitatea agricolă a societăţii, condiţii în care restricţia paralizează activitatea societăţii, consecinţele fiind dintre cele mai grave pentru situaţia sa financiară şi viitorul celor 59 salariaţi care nu vor mai avea un obiect al muncii. A subliniat recurenta faptul că restricţionarea activităţii societăţii adânceşte imediat diferenţa dintre datoriile înregistrate şi rezervele existente şi compromite buna desfăşurare a activităţii sale economice şi, în mod indirect, a furnizorilor şi clienţilor acesteia.

Senţinţa recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor care ocrotesc dreptul de proprietate al societăţii – corelaţii între art. 44 din Constituţia României şi noţiunea autonomă de „bun” consacrată de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 al CEDO.

Noţiunea de „bun” a primit o definiţie autonomă în cadrul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, reţinându-se că aceasta nu se limitează la proprietatea unor bunuri corporale; alte drepturi şi interese ce constituie active pot să fie considerate „drepturi de proprietate”, deci „bunuri” potrivit acestei dispoziţii (Cauza Fasys Doiser-und Fordertechnik GmbH c. Pays-Bas). Totodată, protecţia instituită de text are în vedere şi alte drepturi reale.

Insecuritatea circuitului civil şi incertitudinea măsurilor legislative, judiciare sau administrative ale statelor contractante constituie în concepţia Curţii un factor important pe care ea îl are în vedere pentru a examina îndeplinirea de către autorităţile statale a obligaţiei de a asigura protecţia dreptului de proprietate.

Prin urmare, bunurile obţinute din exploatarea unor activităţi comerciale, precum şi sursele de finanţare de tip fonduri APIA, reprezintă „bunuri” în sensul jurisprudenţei CEDO - a căror protecţie este garantată de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO. Cu alte cuvinte, asupra sumelor de bani obţinute ca urmare a exploatării obiectului de activitate, concesionarul are un veritabil drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, aspect nesocotit de prima instanţă, care trebuia să observe faptul că beneficiile obţinute de societate din activitatea economică constituie un „interes substanţial de natură patrimonială”, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale.

Prin reglementarea unei restricţii de circulaţie şi abolirea posibilităţii de exploatare a fermei A. - cultură, întreţinere, valorificare, actul administrativ normativ înfrânge garanţiile convenţionale ale dreptului de proprietate. Restricţia de circulaţie îngreunează desfăşurarea activităţii societăţii, generând întârzieri în onorarea obligaţiilor contractuale şi la încasarea preţului, dar şi la plata salariilor şi a cheltuielilor curente ale societăţii.

Or, conţinutul actului atacat aduce atingere interesului substanţial, de natură patrimonială al societăţii, constând în dobândirea şi păstrarea beneficiilor obţinute din activitatea economică desfăşurată, de vreme ce restricţia de circulaţie determină diminuarea acestor beneficii, prin încetinirea activităţii agricole.

A subliniat recurenta că indirect, se conturează o ingerinţă cu privire la acest interes substanţial de natură patrimonială, reprezentat de beneficiile sale aduse de exploatarea fermei din localitatea D., contrar dispoziţiilor art. 44 alin. 3 din Constituţie, aspect ignorat de prima instanţă.

Limitarea dreptului de proprietate privată, constând în restrângerea atributului dispoziţiei juridice prin intermediul unei hotărâri de consiliu local, act administrativ normativ cu forţă juridică inferioară legilor şi ordonanţelor, încalcă – în opinia recurentei - prevederile art. 44 alin. (1) din Constituţie, coroborate cu art.53 din Constituţie. Conform doctrinei şi jurisprudenţei naţionale şi europene, orice limitare adusă dreptului de proprietate trebuie să fie proporţională cu interesul urmărit.

Instanţele naţionale au reiterat condiţia proporţionalităţii în analiza limitărilor aduse dreptului de proprietate consacrat prin art. 44 din Constituţie, Curtea Constituţională însăşi, într-una dintre deciziile sale a arătat că „pot fi stabilite prin lege anumite limite, îngrădiri fie în privinţa obiectului dreptului, fie în privinţa unor atribute ale dreptului. Pentru apărarea intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor altor persoane. Esenţial este ca prin aceste restricţii stabilite de lege să nu se atingă fondul acestui drept, să nu se anihileze complet dreptul de proprietate. Altfel spus, aceste limite aduse dreptului de proprietate sunt supuse principiului proporţionalităţii, înscris în art. 49 alin. (2) din Constituţie (devenit art. 53 după republicarea din 2003 a Constituţiei).”

În situaţia de faţă, instanţa de fond a preluat în mod eronat poziţia autorităţii, nesancţionând împrejurarea că expunerea de motive nu explică care este interesul general urmărit prin impunerea restricţiei de circulaţie cu vehicule de mare tonaj, iar nota de fundamentare lipseşte cu desăvârşire, fiind astfel imposibilă analizarea respectării principiului proporţionalităţii.

Mai mult, indiferent de interesul general urmărit (în cazul în care acesta există), în contextul legislativ actual, limitarea dreptului de proprietate adusă prin HCL nu poate fi decât neproporţională.

În condiţiile în care ruta alternativă propusă de către autoritate este inexistentă şi impracticabilă, drumul fiind denivelat şi acoperit de vegetaţie spontană în totalitate, privarea de bun este absolută, şi se manifestă atât prin imposibilitatea de exploatare a fermei, cât şi prin pierderea câştigului rezultat din activitatea agricolă.

Din acest punct de vedere, efectele pe care actul administrativ atacat le produce în plan patrimonial societăţii, echivalează cu o expropriere de bunul proprietatea sa, lipsindu-1 de conţinut patrimonial.

Sentinţa recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor care ocrotesc dreptul la libertate economică – art. 45 şi art. 134 din Constituţie.

Curtea Constituţională s-a exprimat în jurisprudenţa sa în sensul că limitările aduse prerogativei dispoziţiei din conţinutul dreptului de proprietate pot constitui ingerinţe în libertatea de a desfăşura o activitate economică.

Libertatea de a desfăşura o activitate economică este consacrată şi la nivelul convenţiilor internaţionale, inclusiv în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Potrivit art. 16 („Libertatea de a desfăşura o activitate comercială”) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene: „libertatea de a desfăşura o activitate comercială este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii şi cu legislaţiile şi practicile naţionale.”

După cum rezultă din însuşi textul constituţional, statul are posibilitatea de a adopta prin lege reguli pentru desfăşurarea activităţilor economice, însă, potrivit doctrinei şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale, limitele aduse libertăţii economice trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, respectiv: să fie nediscriminatorii, să fie justificate de un interes general şi să fie proporţionale cu scopul urmărit.

A susţinut recurenta, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a instanţei europene că principiul proporţionalităţii este încălcat în speţa de faţă prin simpla lipsă a unor rute ocolitoare, care să permită derularea activităţii sale comerciale.

Potrivit doctrinei de specialitate, parte din conţinutul libertăţii economice este şi obligaţia statului de a asigura „procedura prin care subiectul de drept devine participant efectiv la viaţa economică să nu fie dificilă, greoaie, să fie caracterizată de celeritate, astfel încât cel interesat să devină parte a sistemului economic să poată îndeplini anumite condiţii minimale de ordin material într-un termen scurt pentru a putea să exercite activitatea propusă [...]”. Astfel, restricţia de trafic impusă constituie o piedică efectivă în exercitarea activităţii agricole pe care societatea are dreptul să o desfăşoare, prin imposibilitatea de exploatare, acces şi valorificare a culturilor.

Sentinţa recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art.70 lit. g) din OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului.

Atât în Expunerea de motive nr. 2054/4 aprilie 2019, cât şi în Raportul de specialitate nr. 2055/4 aprilie 2019 se face trimitere expresă la prevederile art.70 lit. g) din OUG nr. 195/2005, ca temei de drept pentru adoptarea restricţiei de circulaţie.

Conform prevederii legale citate, pentru a asigura un mediu de viaţă sănătos, autorităţile administraţiei publice locale, precum şi, după caz, persoanele fizice şi juridice au obligaţia (...) să reglementeze, inclusiv prin interzicerea temporară sau permanentă, accesul anumitor tipuri de autovehicule sau desfăşurarea unor activităţi generatoare de disconfort pentru populaţie în anumite zone ale localităţilor, cu predominanţă în spaţiile destinate locuinţelor, în zonele destinate tratamentului, odihnei, recreerii şi agrementului.

Prin urmare, scopul normei invocate de autoritate în justificarea măsurii adoptate este evitarea disconfortului creat în zonele destinate locuinţelor sau activităţilor de recreere şi agrement, iar în niciun caz în ariile nepopulate, agricole.

Prima instanţă a ignorat faptul că restricţia de circulaţie vizează porţiunea drumului DE 23 situată între limita intravilanului satului C. şi intersecţia cu DE 11, aşadar un perimetru nelocuit, situat în extravilanul satului C., care are unică funcţie asigurarea accesului auto în vederea exploatării agricole către ferma A., proprietatea societăţii.

Este prea puţin probabil, prin urmare, ca reglementarea citată să poată justifica restrângerea unui drept, în condiţiile în care nu sunt întrunite premisele stabilite de legiuitor: circulaţia privească o zonă aflată în vecinătatea locuinţelor sau a spaţiilor de recreere, odihnă şi agrement.

Prima instanţă trebuia să observe faptul că actul administrativ normativ şi măsura adoptată nu deservesc scopul legii, ci deturnează scopul legii, fiind evident că dispoziţiile acestuia încalcă norma juridică în baza căreia autoritatea susţine că ar fi reglementat o măsură de protecţie, ceea ce atrage- în opinia recurentei - nelegalitatea HCL nr.17.

Sentinţa recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor OG nr.43/1997 privind regimul drumurilor.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, instituirea unor restricţii de circulaţie de către administratorii drumurilor se poate face doar temporar şi exclusiv pentru executarea unor lucrări, ori pentru protecţia unor sectoare de drumuri, după ce administratorul drumului va fi informat în prealabil utilizatorii asupra rutei alternative de trafic, precum şi Ministerul Transporturilor şi poliţia rutieră.

În speţă, prima instanţă a ignorat împrejurarea că documentaţia prealabilă adoptării actului administrativ normativ atacat nu referă nicio informare prealabilă efectuată de către Consiliul Local F. către utilizatori ori către Ministerul transporturilor şi nici nu conţine, în expunerea sa de motive, vreo justificare care să fi determinat adoptarea măsurii.

În mod nefondat a apreciat emitentul prin Răspunsul la plângerea prealabilă că nu ar fi fost necesar avizul Ministerului Transporturilor decât pentru restricţii pe drumurile naţionale, întrucât norma de drept substanţial incidenţă nu face o asemenea distincţie.

Astfel, instanţa de fond a precizat cu titlu generic că măsura este necesară „pentru siguranţa traficului rutier şi pentru prevenirea degradării carosabilului în comuna B.”, fără a arăta care sunt limitele instituirii acestei restricţii - durata de timp pentru care se instituie restricţia, ori dacă aceasta este necesară în scopul efectuării unor lucrări de reabilitate/consolidare, ori exclusiv pentru conservarea stării carosabilului.

În opinia recurentei, în măsura în care autoritatea publică a depăşit în activitatea sa de reglementare limitele impuse prin legislaţia aplicabilă, manifestând un exces de putere nejustificat şi instituind o restrângere a drepturilor dincolo de ceea ce este necesar şi rezonabil a fi protejat, actul administrativ normativ este nelegal. Ruta alternativă de circulaţie propusă de autoritate reprezintă un pericol public pentru toţi participanţii la trafic, în condiţiile în care accesul se face în curbă, pe o zonă de linie continuă, în care vizibilitatea este sever redusă şi maşinile nu pot întoarce în mod regulamentar de pe sensul opus.

Mai mult, prin Adresa nr.98421/27.01.2020, IGPR, IPJ, Serviciul Rutier a retras avizul nr.94308/05.04.2019, care a stat la baza emiterii HCL nr.17/2019, confirmând concluziile raportului de expertiză extrajudiciară depus de societate la dosarul cauzei şi împrejurarea că actul administrativ atacat a fost emis în condiţii de nelegalitate.

Autoritatea a confirmat împrejurarea că accesul se face în curbă, pe o zonă de linie continua, în care vizibilitatea este sever redusă şi maşinile nu pot întoarce în mod regulamentar de pe sensul opus şi de asemenea faptul că „după aproximativ 3 km de la intersecţia cu drumul naţional, ruta alternativă nu se mai poate distinge, continuând pe teren accidentat, impracticabil pentru orice categorie de vehicul.”

Sentinţa recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor Ordinului nr. 1112/2000 al ministrului de interne şi al ministrului transporturilor pentru aprobarea Normelor metodologice privind condiţiile de închidere a circulaţiei şi de instituirea restricţiilor de circulaţie în vederea executării de lucrări în zona drumului public şi/sau pentru protejarea drumului.

Prima instanţă a ignorat faptul că autoritatea a depăşit limitele de reglementare stabilite prin Ordinul nr.112/2000 şi a impus o restricţie de circulaţie permanentă , în absenţa unui studiu de impact sau a unei note de fundamentare, prin care să se analizeze consecinţele acestei restricţii, precum şi dacă aceasta este menită să răspundă imperativului în virtutea căreia a fost instituită - protejarea carosabilului şi a traficului rutier.

Recurenta a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Prin întâmpinarea depusă la 30 martie 2020, intimaţii Consiliul Local al Comunei B. şi Primarul Comunei B. au solicitat în principal anularea recursului ca nemotivat iar în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat.

Tot prin întâmpinare s-a solicitat suspendarea judecării cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1), pct. 1 Cod procedură civilă până la soluţionarea cauzei ce formează obiectul dosarului nr. .../40/2020 aflat pe rolul Tribunalului Botoşani.

Au apreciat intimaţii că recursul nu este fondat. În susţinerea acestui punct de vedere, au precizat că Tribunalul Botoşani a admis în mod legal excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în cauză a intimatului Primarul comunei B..

În ceea ce priveşte primarul comunei B., aceasta nu are personalitate juridică, deci nu poate sta în judecată, cu excepţia litigiilor de anulare titluri de proprietate şi în situaţia contestării actelor emise de acesta în calitatea pe care o deţine, conform dispoziţiilor Legii nr. 215/2001. Hotărârea a cărei suspendare se solicită a fost adoptată de către Consiliul Local al comunei B., aceasta fiind entitatea juridică cu calitate procesuală pasivă în cauză.

A reţinut instanţa că sistemul de organizare şi funcţionare a administraţiei publice locale, astfel cum este stabilit legislativ, presupune exerciţiul concertat, real şi efectiv al competenţelor partajate ce revin autorităţii deliberative şi autorităţii executive în scopul satisfacerii optime şi efective a nevoilor comunităţii locale, fiind de neconceput un conflict între cele două autorităţi din cadrul aceleiaşi unităţi administrativ-teritoriale. Atribuţiile primarului prevăzute de art. 63 din Legea nr. 215/2001 conferă autorităţii executive toate pârghiile şi iniţiativele necesare în vederea satisfacerii nevoilor comunitare, în timp ce atribuţiile consiliului local reglementate de art. 36 din Legea nr. 215/2001 conferă autorităţii deliberative dreptul de iniţiativă şi de a hotărî, în condiţiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi ale administraţiei publice locale sau centrale.

Raportat la aceste argumente, atâta timp cât atribuţiile partajate conferite autorităţii deliberative şi autorităţii executive se prezumă a fi exercitate deopotrivă în scopul satisfacerii nevoilor comunitar în numele, în interesul şi pentru unitatea administrativ-teritorială, nu poate fi acceptată teza recunoaşterii calităţii procesuale la active în justiţie al subiectului de drept (unitatea administrativ-teritorială, prin autoritatea sa executivă) în litigiile rezultând din activitatea unităţii administrativ teritoriale prin autoritatea sa deliberativă.

Cu trimitere la motivele de nelegalitate şi netemeinicie ale actului administrativ atacat, au precizat intimaţii că situaţia de fapt reţinută de prima instanţă este una legală, reală şi are la bază probatoriul administrat. Astfel, din administrarea probei cu înscrisuri solicitată de ambele părţi, a rezultat că prin HCL B. nr. 17/30.05.2019 s-a dispus instituirea restricţiei de tonaj de 7,5t pe De 23, între limita intravilanului localităţii C. şi De 11. Această hotărâre a fost luată justificat de asigurarea fluenţei şi siguranţei traficului rutier, precum şi pentru protejarea mediului înconjurător, locuitorilor şi a sistemul circulaţiei rutiere de pe raza comunei B., în condiţiile în care, această porţiune de drum face legătura cu porţiunea modernizată a drumului comunal DC 29 situată între punctele DN 29 şi limita de vest a satului C., investiţie de anvergură a comunităţii.

Au apreciat intimaţii că HCL nr.17 din 30 mai 2019 este pe deplin legală, s-au respectat toate prevederile legale, atât din punctul de vedere al procedurilor cât şi al transparenţei decizionale (Legea nr.52/2003 republicată cu modificările şi completările ulterioare), hotărârea primind avizul de legalitate al Instituţiei Prefectului Judeţului.

În esenţă, reclamanta a invocat nelegalitatea hotărârii prin raportare la aspecte ce ţin de pretinsa nerespectare a procedurilor administrative de adoptare a unei hotărâri de consiliu, fie de o pretinsă restricţionare a drepturilor constituţionale. De asemenea, s-a invocat o pagubă iminentă, prin raportare la susţinerea că prin această restricţionare nici un utilaj cu masa mai mare de 7,5 t nu mai are acces la ferma societăţii, fiind puse în primejdie funcţionarea societăţii. De asemenea, s-a mai invocat nemotivarea actului administrativ.

Asemenea susţineri sunt, în opinia intimaţilor, străine de realitate şi lipsite de fundament.

Au arătat că reclamantei i s-a asigurat ruta ocolitoare în chiar anexa hotărârii atacate, respectiv pe De l75, De 329 şi De 310, drumuri deschise circulaţiei rutiere conform datelor transmise de autorităţile locale ale comunei D., astfel că şi la acest moment accesul utilajelor cu masa mai mare de 7,5t este posibilă la ferma societăţii reclamante.

Sub acest aspect se poate constata că nu se regăsesc în cauză susţinerile cu privire la restrângerea vreunui drept constituţional, reclamanta având acces, pe alte drumuri, din aceeaşi categorie cu cel pe care s-a aplicat restricţia.

Mai mult, susţinerea reclamantei cu privire la existenţa cazului bine justificat, prin raportare la încălcarea legislaţiei cu privire la adoptarea hotărârii atacate nu se regăseşte în cauză.

Potrivit dispoziţiilor art. 128 alin. (1) lit. a) şi c) din OUG nr. 195/2002, republicată, autorităţile administraţiei publice locale iau măsuri pentru menţinerea permanentă în stare tehnică bună a drumurilor pe care le administrează şi stabilesc reglementări referitoare la regimul de acces şi circulaţie, staţionare şi parcare pentru diferite categorii de vehicule, cu avizul poliţiei rutiere.

De 23, conform art. 22 din acelaşi act normativ, reprezintă drum de interes local, a cărui administrare revine consiliilor locale pe raza administrativ-teritorială a acestora. Potrivit art. 36, 44 din OG nr. 43/1997, pe drumurile publice se vor aplica măsuri de protecţie a mediului, pe baza studiilor de impact al traficului asupra acestuia, iar pentru protecţia unor sectoare de drumuri, administratorul acestora poate institui restricţii de circulaţie, semnalizate corespunzător, privind categoriile de transport, viteză, perioadele şi intervalele orare, masele şi/sau dimensiunile maxime admise ale vehiculelor ce pot utiliza sectorul respectiv, în conformitate cu prevederile stabilite prin ordin comun al ministrului transporturilor sau al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice, după caz, şi al ministrului afacerilor interne, cu informarea prealabilă, inclusiv asupra variantelor de rute alternative, a Ministerului Transporturilor, a poliţiei rutiere şi a utilizatorilor. Fiind vorba despre un drum de exploatare agricolă (şi nu un drum naţional de utilitate publică), informarea prealabilă se face doar către poliţia rutieră şi utilizatori.

Referitor la susţinerile potrivit cărora actul administrativ atacat nu respectă dispoziţiile legale ce reglementează transparenţa decizională, nu respectă dispoziţiile OG nr. 43/1997 cu privire la existenţa documentaţiei prealabile, încalcă dispoziţiile art. 70 lit. g) din OUG nr. 195/2005, instituind restricţii în afara localităţii şi că încalcă şi Ordinul nr. 1112/2000, acestea aprecieri sunt nefondate.

Cu privire la documentaţia prealabilă a hotărârii şi transparenţa decizională, au arătat intimaţii că la sfârşitul lunii martie 2019 şi începutul lunii aprilie 2019, au făcut demersurile necesare pentru obţinerea avizului de la Inspectoratul de Poliţie Judeţean, Serviciul Rutier (dovezi de la Primăria comunei D. şi, în data de 2 aprilie 2019, cu adresa 2001 din 02.04.2019 au solicitat aviz). La adresă au ataşat proiectul de hotărâre privind impunerea unei restricţii de tonaj pentru vehiculele care circulă pe porţiunea drumului De 23 situată între limita intravilanului satului C. şi intersecţia cu De 11 şi documentele arătate în adresă.

Inspectoratul de Poliţie Judeţean, prin Serviciul Rutier, a acordat avizul solicitat cu adresa nr. 94.305 din 05.04.2019. Avizul este obligatoriu, prealabil, în vederea adoptării hotărârii.

În data de 12 aprilie 2019 a fost afişată întreaga documentaţie la sediul Consiliului local şi pe pagina proprie de internet la adresa …., pe pagina principală. S-a afişat anunţul, avizul I.P.J., expunerea de motive, raportul de specialitate al compartimentului de resort din cadrul aparatului de specialitate al primarului comunei şi proiectul de hotărâre. Prin anunţ s-a acordat un termen mai mare de 10 zile pentru ca persoanele interesate să poată depune în scris propuneri, sugestii sau opinii cu privire la proiectul de hotărâre, fiind respectate dispoziţiile art.7 alin. (4) din Legea nr.52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, republicată.

Expunerea de motive, raportul de specialitate şi proiectul de hotărâre au fost înaintate tuturor membrilor în funcţie ai Consiliului local, care, în şedinţele comisiilor de domenii de specialitate au avizat proiectul de hotărâre.

De asemenea, în data de 3 mai 2019 s-a organizat o şedinţă publică cu cetăţeni din satul C., pe unde trec tirurile cu marfa şi alte vehicule grele, care au fost şi sunt nemulţumiţi că distrug drumul comunal din sat, le distrug casele, anexele gospodăreşti şi alte clădiri. S-a încheiat procesul verbal nr.2525 din 3 mai 2019.

Consiliul local a fost convocat prin Dispoziţia nr.61 din 24 mai 2019 în şedinţă ordinară, pentru data de 30 mai 2019, ora 11,00, la sediul Bibliotecii comunale din B..

In această şedinţă a fost adoptată hotărârea nr.17 din 30 mai 2019 privind impunerea unei restricţii de tonaj pentru vehiculele care circulă pe porţiunea drumului DE 23 situată între limita intravilanului satului C. şi intersecţia cu DE 11.

Proiectul de hotărâre a fost adoptat în data de 30 mai 2019 cu majoritate de voturi, 7 voturi pentru şi 4 abţineri, nici un vot împotrivă, fiind un număr mai mare de 30 zile lucrătoare înainte de supunere spre avizare de consiliului local. Au fost respectate prevederile art. 181, alin. (1), punctul 2 din Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.

În data de 28 iunie 2019 s-a înregistrat la nr. 3406 Plângerea prealabilă a S.C. A. S.R.L. împotriva HCL nr.17/2019. S-a răspuns la aceasta cu adresa nr.3406/2019 din 4 iulie 2019, transmisă prin poştă cu confirmare de primire. Societatea a primit scrisoarea în data de 7 iulie 2019.

Aşadar, din analiza cronologică a datelor expuse, se constată că emiterea hotărârii contestate s-a făcut în deplină concordanţă cu legislaţia ce reglementează transparenţa decizională, în baza documentaţiei legale, respectând principiile securităţii raporturilor juridice.

De asemenea, dispoziţiile art. 70 lit. g) din OUG nr. 195/2005 nu limitează puterea de decizie a autorităţilor locale la limita teritorială a intravilanului. Dimpotrivă, dispoziţia legală amintită permite autorităţilor locale să reglementeze, inclusiv prin interzicerea temporară sau permanentă, accesul anumitor tipuri de autovehicule sau desfăşurarea unor activităţi generatoare de disconfort pentru populaţie în anumite zone ale localităţilor, fără a se face o diferenţiere între zona intravilană sau cea extravilană limitrofă.

Au subliniat intimaţii faptul că limitarea de tonaj adoptată prin hotărârea contestată a condus şi la limitarea traficului rutier greu în localitatea C., com. B.

Referitor la dispoziţiile Ordinului nr. 1112/2000, acestea nu se regăsesc în enumerarea temeiurilor hotărârii atacate şi vizează alte situaţii juridice decât cele din prezenta cauză. Dispoziţiile Ordinului nr. 112/411/2000 nu se regăsesc în enumerarea temeiurilor hotărârii atacate şi vizează alte situaţii juridice decât cele din prezenta cauză, astfel că, era datoria reclamantei de a explica în ce manieră aceste norme sunt aplicabile.

Cert este că în mod eronat recurenta a considerat că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile pct. 8 din Ordinul nr. 112/411/2000. Potrivit dispoziţiilor art. 1 din ordin, administratorii drumurilor publice prevăzuţi la art. 21 şi 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 13/1997 privind regimul drumurilor, aprobată prin Legea nr. 82/1998 şi republicată, pot aproba, cu acordul poliţiei rutiere, închiderea sau instituirea restricţiilor de circulaţie, pe sectoare de drum determinate şi de timp limitat, în vederea executării de lucrări autorizate, conform prevederilor legale, în zona drumurilor publice sau pentru protejarea drumurilor şi a participanţilor la trafic. Mai mult, din chiar titlul textului de lege, rezultă că acestea sunt Norme Metodologice privind condiţiile de închidere a circulaţiei şi de instituire a restricţiilor de circulaţie în vederea executării de lucrări în zona drumului public şi/sau pentru protejarea drumului.

Prevederile Ordinul nr. 112/411/2000 nu sunt norme metodologice de aplicare OG nr. 43/1997, nicăieri în actul normativ ordin nefiind făcută nici o trimitere la această normă.

Cu privire la nemotivarea actului administrativ atacat, din formulările reclamantei, reiese faptul că aceasta a considerat actul administrativ atacat, ca fiind act administrativ cu caracter normativ. Pornind de la această încadrare, trebuie făcută distincţia între cerinţa motivării actelor administrative normative şi a celor individuale. În cazul actelor administrative normative, motivarea trebuie să se refere - potrivit art. 31 din Legea nr. 24/ 2000 la motivul emiterii actului normativ, impactul socio-economic, impactul financiar asupra bugetului general consolidat, impactul asupra sistemului juridic, etc.

Astfel, doctrina reţine faptul că actul trebuie justificat prin „cerinţele care justifică adoptarea actului, principiile de bază şi finalitatea reglementării propuse, efectele de ordin social, economic, politic, cultural, urmărite, implicaţiile asupra reglementării în vigoare şi fazele parcurse în emiterea sau adoptarea actului. în cazul actelor individuale motivarea se referă în principal la cauzele de fapt şi de drept care au impus adoptarea actului.”

Având în vedere aceste considerente, în cazul de faţă, fiind vorba despre un act administrativ normativ, sub aspectul cerinţei motivării acestuia, se referă în esenţă la motivarea necesităţii adoptării actului. Au susţinut intimaţii că hotărârile Consiliului Local B. respectă cerinţa motivării impusă de lege, în dispoziţiile sale regăsindu-se atât necesitatea luării unei asemenea măsuri cât impactul acestei hotărâri, ce rezultă din demersurile consiliului pentru asigurarea unei rute ocolitoare tuturor cetăţenilor.

 Au subliniat faptul că prin aprobarea HCL nr.17 din 30 mai 2019 nu a fost îngrădit nici un drept, vehiculele cu masa mai mare de 7,5 tone pot circula pe ruta alternativă indicată în anexa HCL nr.17/2019, De 23 nefiind singura cale de acces la fermă, accesul se poate face pe ruta ocolitoare indicată în HCL precum şi pe De 11. Din chiar cuprinsul hotărârii şi anexele sale, rezultă că reclamanta are ruta alternativă pe De l75, De 329 şi De 310, drumuri deschise circulaţiei rutiere conform adresei nr. 2625/29.03.2019 a Primăriei Comunei D., fiind incluse în inventarul acestei localităţi, astfel că şi la acest moment accesul utilajelor cu masa mai mare de 7,5t este posibilă la ferma societăţii reclamante. Pentru cele sub această masă, acestea pot circula pe vechea rută.

Cu referire la adresa nr. 98421/27.01.2020 prin care s-a dispus „retragerea” avizului cu nr. 94308/05.04.2019 invocată de recurentă, intimaţii au precizat că au contestat legalitatea acestui act administrativ, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani, sub nr. 474/40/2020. Aşa zisa retragere a avizului nu afectează legalitatea HCL B. nr. 17/30.05.2019, întrucât, la momentul adoptării hotărârii, dispoziţiile legale au fost respectate, IPJ prin Poliţia Rutieră emiţând avizul cu nr. 94308/05.04.2019. Faptul că ulterior, emitentul IPJ a retras avizul, acest aspect nu conduce la retroactivarea legalităţii actului administrativ atacat.

Analizând dispoziţiile art. OG nr. 43/1997, republicată, în baza căruia a fost emis avizului cu nr. 94308/05.04.2019 se constată că legea nu prevede posibilitatea ca şefului poliţiei rutiere „să retragă” avizul acordat. Dimpotrivă, dispoziţiile art. 44 alin. (2) din OG nr. 43/1997, prevăd că, pentru protecţia unor sectoare de drumuri, administratorul acestora poate institui restricţii de circulaţie, semnalizate corespunzător, privind categoriile de transport, viteză, perioadele şi intervalele orare, masele si/sau dimensiunile maxime admise ale vehiculelor ce pot utiliza sectorul respectiv. în conformitate cu prevederile stabilite prin ordin comun al ministrului transporturilor sau al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice, după caz, şi al ministrului afacerilor interne, cu informarea prealabilă, inclusiv asupra variantelor de rute alternative, a Ministerului Transporturilor, a politiei rutiere şi a utilizatorilor, iar art. 5 alin. (7) din OUG nr. 195/2002 prevăd doar procedura emiterii avizului. La verificarea în teren menţionată în actul invocat de către recurentă, nu au participat nici reprezentanţii UAT B. şi nici cei ai UAT D., pe raza teritorială pe care se află drumul, astfel încât, procedura exercitată, dincolo de faptul că nu este prevăzută de lege, a fost efectuată discreţionar, fără prezenţa părţilor şi doar cu scopul de a favoriza S.C. A. S.R.L. în exercitarea recursului.

 Au susţinut intimaţii că ulterior respingerii acţiunii la Tribunalul Botoşani, prin hotărârea ce face obiectul prezentului recurs, pentru pregătirea acestuia, S.C. A. S.R.L. a exercitat o presiune constată asupra factorilor de decizie de la nivel local şi mai ales judeţean, în urma acestora, a fost efectuată operaţiunea de „retragere” a avizului.

Au subliniat intimaţii că după emiterea avizului, verificarea viabilităţii drumului nu este atributul şefului poliţiei rutiere; că din raportul întocmit de Comisia de Verificare a Instituţiei Prefectului Judeţului, nr. 1271/23.01.2020, constituita în baza Ordinului Prefectului cu nr. 27/21.01.2020, reiese ca: „Din documentele (inclusiv hărţile cadastrale) puse la dispoziţia Comisiei de Verificare, a reieşit că drumurile De 175, De 329 şi De 310 stabilite ca şi rută ocolitoare ca urmare a restricţionării aprobate de Consiliul Local B., prin HCL nr. 17/2019, se afla pe raza comunei D., administrator acestora fiind UAT D. Aceste drumuri deschise circulaţiei publice, potrivit Adresei nr. 2659/29.03.2019 a Primăriei comunei D.”

Totodată, conform legislaţiei în vigoare, viabilitatea (menţinerea stării tehnice corespunzătoare a părţii carosabile) unui drum deschis circulaţiei publice este de competenta UAT-urilor, iar avizul Inspectoratului de Politie Judeţean, Serviciul Rutier pentru ruta alternativa indicată în HCL se eliberează în baza actelor de proprietate a acelui drum public, de aceeaşi categorie cu cel restricţionat.

Au concluzionat intimaţii arătând că la data adoptării hotărârii de consiliu atacate, întreaga documentaţie prevăzute de lege era completă, actul administrativ fiind emis în condiţii de deplină legalitate.

Au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Prin încheierea de şedinţă din 17 iunie 2020, Curtea a respins excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare şi a admis cererea de suspendare a judecării cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1), pct. 1 Cod procedură civilă, până la soluţionarea dosarului nr. 474/40/2020.

La data de 27 noiembrie 2020, recurenta S.C. A. S.R.L. a depus cerere de repunerea cauzei pe rol având în vedere faptul că dosarul nr. 474/40/2020 a fost soluţionat definitiv, motivul care a determinat suspendarea nemaisubzistând.

Examinând sentinţa recurată prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului precum şi a motivelor de recurs formulate, Curtea reţine următoarele:

În ceea ce priveşte critica vizând greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului-pârât Primarul comunei B. curtea reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Codul de procedură civilă „Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii.”

Reclamantul a formulat o acţiune, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, împotriva Hotărârii nr. 17/2019 a Consiliului Local al comunei B.. Dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 stabilesc că „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.”

În speţă, actul administrativ care, susţine recurentul-reclamant, i-a produs o vătămare este emis de Consiliul Local al comunei B. aşa încât, în mod legal, a reţinut instanţa de fond că Primarul comunie B. nu are calitate procesuală pasivă.

Dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ reglementează citarea părţilor şi solicitarea de relaţii şi nu are legătură cu stabilirea calităţii procesuale a părţilor. De asemenea, faptul că primarul are atribuţii legate de executarea hotărârilor consiliului local nu duce la concluzia că ar avea calitate procesuală pasivă într-o acţiune în anularea unei asemenea hotărâri, într-o asemenea acţiune discutându-se despre evenimente şi acte întocmite anterior sau cel mult la data emiterii hotărârii de consiliu local şi nu despre fapte ulterioare ce privesc executarea ei.

Pe fondul cauzei, curtea reţine că prin Hotărârea Consiliului Local al Comunei B. nr. 17/30.05.2019 a fost instituită o restricţie de tonaj pentru vehiculele care circulă pe porţiunea drumului DE 23 situat între limita satului C. şi intersecţia cu DE 11.

Printre temeiurile de drept indicate în hotărâre relevante sunt dispoziţiile art. 44 alin. 2 din OG nr. 43/1997 privind regimul juridic al drumurilor şi cele ale art. 70 lit. g din OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului întrucât ipotezele acestor texte legale au fost invocate ca motive determinante în adoptarea HCL B. nr. 17/2019.

În conformitate cu dispoziţiile art. 70 lit. g din OUG nr 195/2005 privind protecţia mediului „pentru asigurarea unui mediu de viaţă sănătos, autorităţile administraţiei publice locale, precum şi, după caz, persoanele fizice şi juridice au următoarele obligaţii: (…) să reglementeze, inclusiv prin interzicerea temporară sau permanentă, accesul anumitor tipuri de autovehicule sau desfăşurarea unor activităţi generatoare de disconfort, disconfort olfactiv pentru populaţie în anumite zone ale localităţilor, cu predominanţă în spaţiile destinate locuinţelor, în zonele destinate tratamentului, odihnei, recreerii şi agrementului, unităţi sanitare şi unităţi de învăţământ.”

Din actele dosarului rezultă, însă, că porţiunea de drum pentru care a fost instituită restricţia este situată în afara localităţii, respectiv între limita intravilanului satului C. şi intersecţia cu drumul DE 11. Rezultă că, în speţă, nu este dată ipoteza normei juridice prevăzute de art. 70 lit. g din OUG nr. 195/2005.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 44 alin. 2 din OG nr. 43/1997 privind regimul juridic al drumurilor, curtea reţine că dispoziţiile acestui text normativ stabilesc că „pentru protecţia unor sectoare de drumuri, administratorul acestora poate institui restricţii de circulaţie, semnalizate corespunzător, privind categoriile de transport, viteză, perioadele şi intervalele orare, masele şi/sau dimensiunile maxime admise ale vehiculelor ce pot utiliza sectorul respectiv, în conformitate cu prevederile stabilite prin ordin comun al ministrului transporturilor sau al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice, după caz, şi al ministrului afacerilor interne, cu informarea prealabilă, inclusiv asupra variantelor de rute alternative, a Ministerului Transporturilor, a poliţiei rutiere şi a utilizatorilor.”

În cuprinsul Hotărârii nr. 17/2019 a Consiliului Local B. nu se regăseşte nicio motivare cu privire la situaţia porţiunii de drum pentru care a fost instituită restricţia, care sunt motivele pentru care acest drum este în pericol de degradare. O astfel de motivare nu se regăseşte nici în documentaţia care a stat la baza emiterii acestei hotărâri.

Este real că dispoziţiile art. 44 alin. 2 din OG nr. 43/1997 conferă administratorului drumului dreptul de a institui restricţii de circulaţie în cazul în care este necesar pentru protecţia unor sectoare de drumuri dar această competenţă nu este una necondiţionată şi arbitrară. Este important ca instituirea unei asemenea restricţii, cu atât mai multe cu cât nu este una temporară, să fie temeinic justificată iar rutele alternative indicate să fie practicabile şi nu doar să existe din punct de vedere scriptic.

Ori, din analiza documentelor aflate la dosarul cauzei, respectiv adresa nr. 98421/27.01.2020 emisă de Inspectoratul de Poliţie Judeţean – Serviciul rutier, adresa nr. 736/31.01.2020 emisă de Instituţia Perfectului Judeţului şi planşe fotografice rezultă faptul că drumurile DE175, DE329 şi DE310 stabilite ca şi rută ocolitoare ca urmare a restricţiei de circulaţie impuse4 prin HCL nr. 17/2019, drumuri aflate pe raza comunei D., nu îndeplinesc condiţia de viabilitate, aşa cum este definită prin HG nr. 1391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.

Astfel, din adresa nr. 98421/27.01.2020 a Inspectoratului de Poliţie Judeţean rezultă că „ruta alternativă aprobată conform avizului cu nr. 94308/05.04.2019, respectiv drumurile de exploatare DE175, DE329 şi DE310, începe de la intersecţia cu DN 29, la km 51+500 m, sector de drum în vârf la pantă, prevăzut cu marcaj axial continuu, care nu asigură o vizibilitate corespunzătoare pentru efectuarea schimbării direcţiei de mers.” Se mai precizează în aceeaşi adresă că drumul este într-o stare de degradare accentuată, acoperit cu pământ şi impracticabil pentru autovehicule de transport marfă cu masa maximă autorizată mai mare de 7,5 tone, iar după 3 km în caz de condiţii meteorologice nefavorabile iar, după 3 km de la intersecţia cu drumul naţional, ruta alternativă nu se mai poate distinge, continuând pe teren accidentat, impracticabil pentru orice categorie de autovehicul. De asemenea, şi în cuprinsul adresei nr. 736/31.01.2020 emisă de Instituţia Prefectului Judeţului s-a reţinut că „în urma vizualizării practicabilităţii rutei alternative, s-a remarcat lipsa amenajării accesului la DE175 din drumul public DN29, intrarea făcându-se în curbă, de pe zonă cu linie continuă, faptul că nu există vizibilitate pe culmea dealului, că traseul prezintă denivelări şi are o stare de degradare cauzată de fenomenele meteorologice şi de structura de pământ a acestora.”

Cu privire la ruta alternativă pârâta-intimată a precizat doar că, în conformitate cu adresa nr. 2625/29.03.2019 emisă de Primăria com. D. drumurile de exploatare DE175, DE329 şi DE310 sunt deschise circulaţiei rutiere şi se regăsesc în inventarul domeniului public al UAT D. Nu rezultă dacă aceasta a verificat şi dacă aceste drumuri reprezintă o rută alternativă viabilă conform art. 2 pct. 2 din Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice aprobat prin HG nr. 1391/2006 care prevede că viabilitatea drumului este „starea tehnică corespunzătoare a părţii carosabile, constând în practicabilitatea permanentă a acesteia potrivit reglementărilor specifice sectorului de drum, lipsa obstacolelor şi existenţa amenajărilor rutiere şi a mijloacelor de semnalizare, care să asigure fluenţa şi siguranţa circulaţiei”.

Ori, aşa cum rezultă din documentele precizate mai sus şi din planşele fotografice depuse de părţi, ruta alternativă indicată de intimatul-pârât în cuprinsul HCL nr. 17/2019 nu este o rută viabilă conform legii rezultând cu evidenţă că nu este practicabilă permanent.

Faţă de cele arătate, curtea constată că Hotărârea nr. 17/2019 a Consiliului Local B. a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului, ale OG nr. 43/1997 privind regimul juridic al drumurilor şi a Regulamentului de aplicare a OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice aprobat prin HG nr. 1391/2006, aşa încât va admite recursul, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare va admite acţiunea formulată de recurenta-reclamantă împotriva intimatului-pârât Consiliul Local al comunei B. cu consecinţa anulării HCL nr. 17/2019.

Recurenta-reclamantă a solicitat să fie obligaţi intimaţii-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată din ambele instanţe, în conformitate cu dispoziţiile 453 din Codul de procedură civilă. Întrucât sentinţa recurată a fost admisă doar în parte iar acţiunea, de asemenea, a fost admisă în parte, respectiv cea formulată împotriva intimatului-pârât Consiliul Local al comunei B., curtea va reduce cheltuielile de judecată acordate, conform art. 453 alin. 2 din Codul de procedură civilă la suma de 8.000 lei.

Domenii speta

Spete similare