Restituirea în favoarea gestionarului la data încetării contractului individual de muncă a garanţiei reţinută în numerar-condiţii

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 24.10.2013, reclamantul Z M, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei SC A. SRL, la plata sumei de 1.610 euro şi 220 lei, reprezentând garanţie reţinută şi nerestituită la încetarea contractului individual de muncă, actualizată în funcţie de rata inflaţiei, cât şi dobânda legală de la data reţinerii sumelor şi până la data plăţii efective şi la plata sumei de 360 euro, reprezentând contravaloarea anvelopelor remorcă înlocuite la data de 16.12.2012. De asemenea, solicită obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, arată că la data de 20.08.2011, în baza contractului individual de muncă înregistrat sub nr. 652021 din 20.08.2011, a fost angajat pe o perioadă nedeterminată la SC A. SRL pe funcţia de şofer autocar/microbuz, iar pe toată perioada desfăşurării contractului pârâta i-ar fi reţinut lunar din salariu cu titlu de garanţie, aşa cum reiese din fluturaşii de plată a salariului eliberaţi de pârâtă. Aceste reţineri s-au făcut în baza unor acte adiţionale la CIM de care însă angajatul nu a avut cunoştinţă, acestea nesemnând astfel de acte pe perioada cât a fost angajatul societăţii. Sumele în cauză ar fi fost restituite angajatului dacă nu există motive de  reţinere a acestora, la momentul încetării contractului de muncă.

La data de 07.02.2013 SC A. SRL emite Decizia nr. 68237 care prevede că începând cu data de 08.02.2013 încetează contractul individual de muncă al reclamantului, însă suma reţinută cu titlu de garanţie, în cuantum de 1610 euro şi 220 lei ar fi trebuit să fie restituită angajatului, nu a fost restituită, pârâta nemotivând această decizie în niciun mod.

Mai arată reclamantul că la data de 16.12.2012, efectuând o cursă pe ruta Trapani (Italia) – Suceava, la un moment dat, pe teritoriul Sloveniei, datorită suprasolicitării remorcii tractate, ca urmare a încărcăturii peste limita admisă, cele 2 anvelope de pe partea stângă au explodat, fiind nevoit să le înlocuiască, pentru a avea posibilitatea de a-şi continua cursa, le-a achiziţionat din fonduri proprii, având permisiunea din partea firmei în acest sens. La întoarcere, când a solicitat restituirea sumei de 360 euro, reprezentând contravaloarea anvelopelor cumpărate, i s-a respins această cerere pe motiv că anvelopele  nu ar fi avut norma de kilometri efectuată. Susţine reclamantul că această motivare nu este admisă, întrucât explozia anvelopelor s-a datorat suprasolicitării acestora.

În drept, reclamantul îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 192 şi urm. C.P.C, art. 40 alin. 2, lit. c, art. 253, art. 266-275, art. 268 alin. 1 lit. c din C. Muncii, Legea 22/1968 şi înţelege să se folosească de proba cu înscrisuri şi proba cu 2 martori.

Unitatea pârâtă depune întâmpinare, prin care invocă excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Suceava potrivit art.107 din Noul Cod de procedură civilă, arătând că cererea de chemare în judecată se depune la instanţa în a cărei rază teritorială îşi are sediul/domiciliul pârâtul, precum şi excepţia autorităţii de lucru judecat pentru suma de 500 de euro în conformitate cu Sentinţa civilă nr.1113/2013 pronunţată de Tribunalul Sibiu.

Pe fondul cauzei, în ceea ce priveşte garanţia reţinută, pârâta se apără prin contractul de garanţie nr.652126/23.08.2011 semnat de reclamant şi ataşat dosarului la fila35, fişa postului fila30 dosar, ROI fila 110 dosar.

Mai susţine pârâta, că  garanţia  se restituie gestionarului în termen de 6 luni de la data lichidării acestuia pe bază de cerere scrisă.

De asemenea la filele 49, 50, 51 se depun angajamente de plată ale reclamantului pentru sumele de 836 Euro, 244 lei şi 842 lei, constând în prejudicii aduse societăţii pe perioada derulării CIM.

În ceea ce priveşte contravaloarea cauciucurilor, se susţine de către unitatea pârâtă că acesta nu a făcut dovada achitării sumelor pretinse din surse financiare proprii.

Prin răspunsul la întâmpinare al reclamantului, aflat la fila 57 dosar, acesta arată ca în ceea ce priveşte excepţia necompetenţei teritoriale invocată de pârâtă, instanţa ar trebui să ţină cont de prevederile art.269 alin 2 din Codul muncii care stabileşte competenţa în favoarea instanţei de domiciliu al reclamantului.

În ceea ce priveşte existenţa unei hotărâri ce se bucură de autoritate de lucru judecat, faţă de o pretinsă datorie de 500 de Euro, acesta arată că a depus în termen legal apel împotriva sentinţei Tribunalului Sibiu conform extrasului de pe portalul instanţelor de judecată (fila 59 dosar).

Cu privire la suma de 172,40 euro, reclamantul susţine că nu există un titlu executoriu în sensul Legii 22/1969 şi că nu reiese din documentele ataşate, cuantumul amenzii şi nici dovada că pârâta ar fi achitat aceste sume.

Referitor la angajamentele de plată pentru 836 de euro(contravaloare plic) şi suma de 192,19 euro diferenţă motorină, reclamantul susţine că au fost reţinute ilegal, neexistând titlu executoriu emis pentru aceste sume.

Şi reclamantul şi pârâta au formulat cereri de probe prin acţiune şi întâmpinare în sensul administrării probei cu înscrisuri,martori şi interogatoriu.

La termenul de judecată din 23 ianuarie 2014, conform Încheierii de şedinţă de la acea dată – fila 74 dosar, instanţa a pus în discuţia părţilor, în considerarea art.248 Cod procedură civilă, excepţiile invocate.

Astfel, în baza art. 131 alin. 1 Cod procedură civilă raportat la art. 269 Codul muncii, astfel cum a fost modificat prin art. XX raportat la Legea 2/2013, raportat la art. XXI din Legea nr. 2/ 2013, care modifică art. 210 din Legea nr.  62/2011 a dialogului social,  instanţa a  constatat că este competentă din punct de vedere general, material, teritorial şi funcţional în soluţionarea acestei pricini, având în vedere domiciliul părţilor şi obiectul cauzei, astfel că excepţia invocată de către pârâtă prin întâmpinare a rămas fără obiect.

În plus, în speţă, reclamant este fostul salariat, care are domiciliul în mun. Suceava, iar potrivit art. 269 alin. 2 Codul muncii, cererile referitoare la conflicte de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, ori după caz, sediul.

De asemenea, prin aceeaşi încheiere de şedinţă, instanţa a respins ca nefondată şi excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de apărătoarea pârâtei, prin raportare la sentinţa civilă nr. 1113/2013, pronunţată de Tribunalul Sibiu – filele 52 – 53 dosar.

Prin sentinţa nr. 1384 din 11 septembrie 2014 Tribunalului Suceava a admis în parte cererea având ca obiect „drepturi băneşti”; a obligat pârâta să plătească reclamantului, contravaloarea în lei, a sumei de 1610 euro şi 220 lei cu titlu de garanţie reţinută şi nerestituită la încetarea contractului individual de muncă al reclamantului, actualizată în funcţie de indicele de inflaţie la data plăţii, şi a dobânzii legale, începând cu data introducerii acţiunii, respectiv 24.10.2013; a respins ca nefondat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 360 euro, reprezentând contravaloarea anvelopelor înlocuite la data de 16.12.2012; a admis în parte cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, obligând-o să plătească reclamantului, suma de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a constatat următoarele:

Reclamantul a avut calitatea de salariat al pârâtei SC A. SA, ocupând funcţia de şofer Autocar/Microbuz în perioada 20.08.2011-08.02.2013 conform Contractului individual de muncă nr. 652024 din 20.08.2011 aflat la fila 13 dosar, atribuţiile specifice postului fiind cele enumerate la filele 30 - 34 dosar, sarcini de serviciu.

La fila 35 dosar se regăseşte Contractul de garanţie în numerar, în conformitate cu care reclamantul a fost de acord cu instituirea unei garanţii de 500 lei în numerar, în scopul acoperirii eventualelor pagube ce se pot produce în gestiunea sa.

Se mai menţionează că constituirea acestei garanţii se face prin reţineri lunare de 1/10 din retribuţia tarifară.

Pe lângă această garanţie, reclamantul se obliga să constituie la dispoziţia firmei, o sumă de 3000 de euro, prin reţineri în cotă de 20% din diurna cuvenită pentru deplasarea în străinătate.

Contractul de garanţie a fost semnat de ambele părţi.

Este de precizat că acest contract face trimitere la prevederile Legii 22/1969.

Din înscrisurile de la filele 17 – 19 dosar, respectiv fluturaşii de salariu, se demonstrează că angajatorul a procedat la reţinerea unor sume în valută, cu titlu de constituire fond pentru diurnă.

Aceiaşi fluturaşi demonstrează că reclamantului i s-au mai reţinut din salariu, şi câte 10 lei în scopul constituirii garanţiei.

Sumele solicitate prin acţiune reprezintă garanţia constituită prin contractul de garanţie în numerar nr.652126 din 23.08.2011.

Potrivit dispoziţiilor legii 22/1969 art.16, garanţia ce a fost constituită la momentul încetării contractului individual de muncă se restituie angajatului în termen de maxim 10 zile.

Analizând clauza din această perspectivă, instanţa de fond reţine că menţiunea în conformitate cu care pentru acoperirea eventualelor pagube produse firmei şi constatate ulterior lichidării, garanţia se va restitui gestionarului la 6 luni de la data lichidării, pe bază de cerere scrisă, este una ce încalcă prevederile legale menţionate.

Este real că în dreptul muncii, contractele se negociază şi că ele constituie legea părţilor, însă asemenea principii sunt valabile numai în măsura în care respectivele acte sunt întocmite în conformitate cu revederile legale ce guvernează materia respectivă.

Ori, clauza sus – amintită este apreciată de instanţă ca fiind una ce încalcă tocmai prevederile Legii 22/1969.

Clauza referitoare la restituirea garanţiei după trecerea unui termen de 6 luni de la data lichidării este în evidentă contradicţie cu prevederile art. 20 din Legea 22/1969, căci, pe de o parte, se menţionează incidenţa acestei legi, iar pe de altă parte, se instituie clauza sus – arătată.

Prin urmare, apărările pârâtei, referitoare la faptul că restituirea garanţiei către reclamant se va efectua doar după trecerea unui termen de 6 luni de la data lichidării, pe bază de cerere scrisă, cu motivarea că ambele părţi au semnat acest contract de garanţie, urmează a fi înlăturate.

Referitor la angajamentele de plată depuse la filele 49 – 51 dosar, încheiate la data de 20 decembrie 2012 şi 26 februarie 2013, instanţa reţine că, într-adevăr, acestea au fost semnate de reclamant.

Însă, în ceea ce priveşte angajamentul de plată de la fila 49 dosar, acesta a fost semnat pentru contravaloarea plic CB POO/28991 în valoare de 836 euro, cel de la fila 50, pentru suma de 244 lei reprezentând contravaloare cartelă tahograf, iar cel de 842 lei, contravaloare depăşire motorină.

Potrivit art. 254 alin. 4 Codul muncii, contravaloarea pagubei recuperate prin acordul părţilor, conform alin. 3, nu poate fi mai mare decât echivalentul a 5 salarii minime brute pe economie.

În decembrie 2012, salariul minim brut pe economie era de 700 lei, conform HG 1225/2011.

Ori, contravaloarea celor 836 euro, calculată la cursul de 4,3810 lei/euro, conform calculelor pârâtei, atestă o valoare de 3662 lei, adică mai mare decât cele 5 salarii minime brute pe economie.

Referitor la angajamentul de plată pentru suma de 244 lei, contravaloarea cartelei tahograf, pârâta nu a depus probe din care să rezulte că aceasta ar fi fost pierdută sau însuşită de către reclamant, astfel cum a susţinut prin înscrisul de la fila 108 dosar, după cum nu rezultă depăşirea consumului de motorină, pentru suma de 842 lei.

Ca metodă de recuperare a prejudiciului produs din culpa salariatului, angajamentul este recunoscut de normele de dreptul muncii doar în ipoteza în care există acordul acestuia şi doar cu condiţia ca valoarea pagubei recuperate să nu depăşească echivalentul a 5 salarii minime brute pe economie.

Ori, din această perspectivă, acest angajament de plată nu respectă limita impusă prin art. 254 alin. 4 Codul muncii.

Nu au relevanţă apărările pârâtei, referitoare la faptul că aceste angajamente constituie o plată perfect valabilă.

Ele pot constitui un început de dovadă în sensul recunoaşterii unor datorii către societate, însă acestea trebuie recuperate pe căile prevăzute de lege, adică în baza unui titlu executoriu.

 Reţine instanţa, că la momentul desfacerii contractului de muncă al reclamantului, fişa de lichidare consemnează suma de 10118 lei ca fiind datorată societăţii, fiind de fapt aproximativ echivalentul sumelor ce trebuiau restituite reclamantului cu titlu de garanţie.

Pe de altă parte însă, unitatea pârâtă nu a putut dovedi vinovăţia reclamantului, iar din interogatoriul acestuia  rezultă că deşi în fişa postului nu erau prevăzute sarcini cu privire la preluarea banilor, acesta era totuşi obligat să o facă. Sumele de bani erau depozitate necorespunzător, autocarul nefiind echipat pentru transport valori, aşa încât practic, prin apărările formulate, pârâta îşi invocă propria culpă.

Nici pentru celelalte sume nu s-au făcut apărări concludente care să dovedească legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta reclamantului.

Pentru suma de 172,40 euro, pârâta a emis un angajament de plată ce ar reprezenta o amendă ce ar fi fost luată de către reclamant pe teritoriul statului italian însă din procesul verbal nu rezultă cine a fost conducătorul autocarului în acel moment şi nici nu s-a dovedit de către pârâtă că ar fi achitat amenda.

Pentru suma de 360 de euro reprezentând contravaloare anvelope, reclamantul nu a putut dovedi prin factură sau alt mijloc de probă, achitarea din resurse proprii ale acestora.

În plus, chiar reclamantul susţine că explozia celor două cauciucuri a fost determinată de o suprasolicitare a mijlocului de transport, de o supraîncărcare a acestuia.

Ori, chiar reclamantul este cel care se ocupa de încărcarea remorcii cu bagajele ce trebuiau transportate. Prin urmare, reclamantul trebuia să depună toate diligenţele necesare pentru a încărca cu o greutate admisă, mijlocul de transport, tocmai în scopul de a evita astfel de incidente ca cele reclamate de el prin cererea de la fila 11 dosar.

Ansamblul probator administrat în cauză nu demonstrează nici faptul că reclamantului i s-a impus prin ordin de serviciu, supraîncărcarea mijlocului de transport, şi nici proba testimonială administrată nu relevă o astfel de împrejurare.

Aşa fiind, sunt întemeiate susţinerile pârâtei, referitoare la faptul că reclamantul se face răspunzător de supraîncărcarea remorcii, aspect confirmat chiar prin declaraţia sa.

De altfel, la dosar s-a depus şi situaţia contoarelor anvelopelor de pe partea stângă a remorcii cu nr. de înmatriculare SB 08 JWT la data de 16 decembrie 2012, din care rezultă că încărcătura nu trebuie să depăşească 3500 kg.

Nici apărările pârâtei referitoare la faptul că societatea nu mai are de achitat vreo sumă de bani cu titlu de garanţie nu sunt întemeiate, fiind contradictorii.

Pe de o parte, pârâta susţine că restituirea garanţiei ar fi amânată pe o perioadă de 6 luni, conform clauzei inclusă în contractul de garanţie, iar pe de altă parte, că nu are de achitat nicio sumă de bani cu acest titlu.

Nu au relevanţă nici trimiterile referitoare la faptul că în dosarul nr. 3373/85/2013 al Tribunalului Sibiu, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1113/19 septembrie 2013, s-a admis acţiunea societăţii pârâte din prezenta cauză, şi pârâtul (respectiv reclamantul din acest dosar) a fost obligat la plata sumei de 500 euro cu titlu de despăgubiri reprezentând un avans achitat cu dispoziţia de plată nr. 2758/28..12012.

Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea apelului ca nefondat, conform dovezii de la fila 329 dosar, la data de 27 ianuarie 2014, aşa încât ceea ce trebuie să facă angajatorul este doar să pună în executare acest titlu executoriu.

Referitor la indicele de inflaţie se justifică prin necesitatea unei corelaţii a sumelor solicitate cu  cele pe care reclamantul ar fi trebuit să le primească în termenul de 10 zile impus prin Legea 22/1969 şi momentul în care aceste sume vor putea intra efectiv în patrimoniul beneficiarului, ştiut fiind că funcţia principală a indexării este atenuarea efectelor inflaţiei asupra nivelului de trai.

În ceea ce priveşte dobânda prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 1535 din Codul civil, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta SC A. SRL Sibiu, criticând-o pentru următoarele:

Potrivit art. 24 din Legea 22/1969 „angajaţii răspund material, potrivit Codului muncii şi prevederilor prezentei legi, pentru pagubele cauzale în gestiuni prin fapte ce nu constituie infracţiuni", iar art. 32 prevede că „la constatarea unei pagube în gestiune, persoana răspunzătoare poate să-şi ia un angajament scris pentru acoperirea acesteia; angajamentul scris constituie titlu executoriu''.

În cuprinsul angajamentelor de plată semnate de intimat, acesta a recunoscut de bună-voie valoarea prejudiciilor materiale cauzate din neglijenţa/imprudenţa/culpa sa în dauna apelantei, pe care s-a obligat să le acopere în întregime, motivând-şi în fiecare angajament de plată cauzele care au dus la prejudicierea societăţii (depăşire normă de consum; preluare plic CB POOI28991 conţinând suma de 836 euro; cartela tahograf pierdută, etc.).

În condiţiile în care intimatul s-a obligat să achite apelantei sumele cauzate drept prejudiciu, sume pe care le-a recunoscut că le-a cauzat din culpa sa şi care s-au reţinut din garanţie, se poate concluziona că intimatul a săvârşit mai multe fapte în legătură cu munca sa, constând în neîndeplinirea obligaţiilor sale de serviciu fiind îndeplinite dispoziţiile art. 254 Codul muncii. În acţiunea depusă de intimatul-reclamant, acesta nu a contestat semnătura cât şi prejudiciul cauzat.

Sub imperiul actualei reglementari, salariaţii îşi pot asuma angajamente de plată, iar părţile contractului individual de muncă pot conveni prin buna-învoială asupra cuantumului despăgubirii şi modalităţii de reparare a prejudiciului, iar acordul părţilor privitor la recuperarea pe cale amiabilă a pagubei produse de salariat trebuie să fie expres, angajamentele de plată semnate de intimatul Z M îndeplinind această condiţie, acesta fiind de acord cu reţinerile din garanţie. Scopul juridic al răspunderii patrimoniale a angajaţilor este acela de apărare a patrimoniului angajatorilor prin recuperarea prejudiciului produs de proprii săi salariaţi, în acest caz intimatul recunoscându-şi vinovaţia, răspunderea şi întinderea acesteia, manifestându-şi acordul şi asupra modalităţii de executare (net favorabile salariatului, nu s-a creat o situaţie agravantă, nu s-a reţinut din salar).

Referitor la irelevanţa trimiterii referitoare la soluţionarea favorabilă în sarcina reclamantei SC A. SRL în dos. nr. 3373/85/2013, face precizarea că în acest caz s-a recurs la reţinerea sumei de 500 de euro conform titlului executoriu.

În drept cererea de apel a fost întemeiată pe prevederile Codului muncii, Legii 22/1969, art. 470, 476 alin. 1, art. 478, alin. 2, art. 479, art. 480 alin. 2 , art. 481 din Noul Cod de procedură civilă.

Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Examinând actele şi lucrările dosarului, asupra cererii de apel, Curtea reţine următoarele:

Obiectul principal al pricinii deduse judecăţii, raportat la care instanţa de fond a pronunţat o soluţie de admitere a acţiunii, soluţie criticată prin memoriul de apel, vizează obligarea societăţii pârâte  la plata către reclamant a sumei de 1610 EUR şi 220 de lei, reprezentând garanţie reţinută şi nerestituită la încetarea contractului individual de muncă.

Potrivit prevederilor art. 16 alin. 1 teza I din Legea nr. 22/1969, legea privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor sau instituţiilor publice, garanţia în numerar poate fi ridicată de către gestionar la încetarea contractului său de muncă, în situaţia în care nu a cauzat o pagubă sau când paguba a fost acoperită în întregime.

Astfel, condiţia esenţială pentru ca reclamantul intimat să poată recupera garanţia reţinută în numerar era ca în patrimoniul societăţii apelante să nu fi produs nici o pagubă.

La fila 49 dosar fond este depus în copie angajamentul de plată înregistrat sub nr. 680341 din 20.12.2012, în cuprinsul  căruia reclamantul recunoaşte că are un debit faţă de societate în cuantum de 836 EUR şi îşi exprimă acordul ca această sumă să fie reţinută din garanţia materială.

La fila 50 dosar fond este depus în copie angajamentul de plată înregistrat sub nr. 612538 din 26 februarie 2013, în cuprinsul căruia reclamantul recunoaşte că are un debit faţă de societate în cuantum de 55,70 EUR şi îşi exprimă acordul ca această sumă să fie reţinută din garanţie.

La fila 51 dosar fond este depus în copie angajamentul de plată înregistrat sub nr. 612554 din 26.02.2013, în cuprinsul căruia reclamantul recunoaşte că are un debit faţă de societate în cuantum de 192,19 EUR şi îşi exprimă acordul ca această sumă să fie reţinută din garanţie.

Potrivit prevederilor art. 32 alin. 1 din Legea nr. 22/1969, la constatarea unei pagube în gestiune, persoana răspunzătoare poate să-şi ia un angajament scris pentru acoperirea acesteia.

Angajamentul scris constituie titlu executoriu.

În primul rând, reţine instanţa de control judiciar, în cauză există trei angajamente de plată care constituie titluri executorii, potrivit legislaţiei speciale, mai sus enunţate.

În al doilea rând, reclamantul nu a dovedit în nici un fel că aceste angajamente de plată au fost luate pentru sume nedatorate.

Motivele invocate de reclamant pentru semnarea angajamentelor de plată sunt generale şi contradictorii.

Cu ocazia interogatoriului dat în faţa instanţei de fond partea a arătat că a semnat mai multe angajamente de plată în  momentul în care i s-a făcut lichidarea din firmă, pentru că altfel nu putea pleca din societate (fila 86 dosar fond).

În primul rând nu a fost făcută nici  o dovadă în sprijinul acestei  afirmaţii iar în al doilea rând legislaţia muncii reglementează cazurile de încetare a contractului individual de muncă, nici unul din aceste cazuri nefiind condiţionat de presupuse recunoaşteri ale salariaţilor în legătură cu producerea unor pagube în patrimoniul angajatorilor.

Ulterior, prin precizările depuse la dosar pentru termenul de judecată din 5.06.2014, reclamantul invocă un alt motiv pentru semnarea angajamentelor de plată.

Arată că era practic obligat să semneze angajamentele de plată întrucât, în caz contrar, era detaşat la o altă sucursală a societăţii din ţară, fiind nevoit  să efectueze doar transport naţional de persoane şi retribuit cu salariul minim pe economie.

Astfel, evidenţiind încă o dată că partea salariată nu a făcut în  nici un fel dovada faptului că i-a fost viciat în vreun fel consimţământul la semnarea angajamentelor de plată, trebuie să remarcăm şi faptul că motivele invocate sunt contradictorii.

O dată afirmă că a semnat angajamente de plată pentru a putea pleca din societatea pârâtă iar a doua oară că angajamentele de plată au fost semnate pentru a rămâne în societatea pârâtă, la acelaşi sediu al acesteia.

În aceste condiţii reţine Curtea că  în cauză există trei angajamente de plată care constituie titluri executorii.

În legătură însă cu suma consemnată în primul angajament de plată, cel luat la data de 20.12.2012, reţine instanţa de control judiciar următoarele:

Potrivit prevederilor art. 24 din Legea nr. 22/1969, angajaţii răspuns material, potrivit Codului muncii şi prevederilor  acestui act normativ, pentru pagubele cauzate în gestiuni, prin fapte ce nu constituie infracţiuni.

Astfel, acolo unde Legea nr. 22/1969 nu cuprinde dispoziţii speciale, se aplică dispoziţiile din legislaţia muncii, pentru antrenarea răspunderii materiale a gestionarilor.

Or, potrivit prevederilor art. 254 alin. 3 din Codul  muncii, în situaţia în care angajatorul constată că salariatul său a produs o pagubă din vina şi în legătură cu munca sa, va putea solicita salariatului recuperarea contravalorii  acesteia, prin  acordul părţilor.

Contravaloarea pagubei recuperate prin acordul părţilor nu poate fi mai mare decât echivalentul a 5 salarii minime brute pe economie(art. 254 alin. 4 din Codul  muncii).

În aceste condiţii, reţine Curtea, reclamantul nu putea semna un angajament de plată decât pentru o sumă ce nu putea fi mai mare decât  echivalentul a 5 salarii minim brute pe  economie.

În decembrie 2012, când reclamantul a semnat angajamentul de plată,  salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată era de 700 de lei lunar, aşa cum dispune art. 1 din HG nr. 1225/2011 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată.

Astfel, angajamentul de plată putea fi dat pentru suma maximă de 3500 de lei (700x5).

În 20 decembrie 2012, data semnării angajamentului, cursul BNR pentru EUR era de 4,4762 lei.

La respectiva dată reclamantul putea să dea angajament de plată pentru suma de maxim 782 EUR (3500 : 4,4762).

În aceste condiţii, cu respectarea dispoziţiilor legale  mai sus enunţate, Curtea va reţine angajamentul de plată din data de 20.12.2012, cu suma de 782 EUR.

De asemenea, ca pagubă în patrimoniul angajatorului va fi reţinută şi suma de 500  de EUR, sumă stabilită prin sentinţa civilă nr. 1113 din 19.09.2013 pronunţată de Tribunalul Sibiu, Secţia I civilă  în dosarul nr. 3373/86/2013 (filele 52-53).

Nu se poate pune problema ca o instanţă de judecată, într-un litigiu având ca obiect obligarea societăţii la restituirea garanţiei  materiale către fostul angajat, să facă abstracţie de o sumă de bani stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă ca fiind paguba produsă în patrimoniul angajatorului, în condiţiile în care, aşa cum mai sus s-a arătat, garanţia în numerar poate fi ridicată de către gestionar în situaţia în care nu a  cauzat o pagubă sau când paguba a fost acoperită în întregime.

Astfel, paguba urmează a fi recuperată tocmai din această garanţie materială.

Pentru suma de 172,4 EUR reţine instanţa de control judiciar că nu există angajament de plată semnat de  salariatul reclamant iar procesul verbal în limba italiană depus la instanţa de fond nu poate fi valorificat ca mijloc de probă pentru reţinerea acestei pagube în patrimoniul societăţii.

Mai mult,întrucât nu există un angajament de plată pentru această sumă, angajament care să constituie titlu executoriu, societatea pârâtă trebuia să obţină un titlu executoriu definitiv care să ateste paguba şi cuantumul acestuia, cu respectarea prevederilor art. 16 alin. 3 şi art. 24 din Legea nr. 22/1969.

Faţă de toate considerentele mai sus expuse, reţine Curtea că paguba ce poate fi reţinută de instanţă ca produsă de reclamant în patrimoniul pârâtei este de 1530 EUR, rezultată din însumarea pagubelor recunoscute de reclamant, indicate în cele trei acte adiţionale, cu menţiunea că pentru primul act adiţional va fi valorificată  suma de 782 EUR, precum şi a sumei de 500 EUR stabilită prin hotărâre judecătorească (782 + 55,70 + 192,19 + 500).

Reclamantul, prin cererea introductivă de primă instanţă, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de  1610 EUR şi 220 lei, reţinută cu titlu de garanţie şi dovedită cu fluturaşii de salariu depuşi în copie la  filele 17-19 dosar fond.

Din aceste înscrisuri rezultă că suma reţinută cu titlu de garanţie a fost mai mare,  dar ne vom raporta la suma solicitată de reclamant, dat fiind principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil.

În aceste condiţii suma ce trebuie restituită reclamantului cu titlu de garanţie este de 80 EUR (1610 – 1530) şi 220 de lei.

Faţă de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 2 Cod procedură civilă,  instanţa a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa civilă atacată în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei contravaloarea în lei a sumei de 80 EUR şi suma de 220 de lei, cu titlu de garanţie reţinută şi nerestituită la încetarea contractului individual de muncă al reclamantului, actualizate în funcţie de indicele de inflaţie la data plăţii, a dobânzii legale începând cu data introducerii acţiunii, respectiv 24.10.2013, în loc de contravaloarea în lei a sumei de 1610 EUR şi 220 de lei cu titlu de garanţie.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu sunt contrare prezentei decizii.

Domenii speta

Spete similare