Sancţiune disciplinară. Consecinţa neprevederii ei legale

Sancţiune disciplinară. Consecinţa neprevederii ei legale

Codul muncii – art. 264 alin. (1), alin. (2)

Legea nr. 1/2011– art. 312 alin. (2), art. 318

Sancţiunile disciplinare constituie mijloace de constrângere prevăzute de lege în scopul apărării ordinii disciplinare, dezvoltării spiritului de răspundere pentru îndeplinirea conştiincioasă a îndatoririlor de serviciu, respectării normelor de comportare şi prevenirii producerii unor acte de indisciplină.

În materie disciplinară este incident principiul legalităţii sancţiunii, potrivit căruia angajatorul nu poate aplica o altă sancţiune disciplinară decât cele expres şi limitativ prevăzute de lege, fiind obligat să respecte atât durata, cât şi cuantumul sancţiunii, astfel cum ele sunt reglementate de lege.

Hotărârea angajatorului, prin care se dispune „mustrarea” unui angajat, „deoarece a încălcat normele de etică şi deontologie profesională”, fără a se indica temeiul de drept al aplicării acestei măsuri, reprezintă o decizie de sancţionare disciplinară a salariatului. Dacă o astfel de sancţiune disciplinară nu este reglementată de art. 264 alin. (1) din Codul muncii sau prin statute profesionale, aprobate prin lege specială, conform dispoziţiilor art. 264 alin. (2) din Codul muncii, decizia de sancţionare disciplinară a salariatului este lovită de nulitate absolută.

Curtea de Apel Timişoara,

Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 2498 din 23 noiembrie 2011, dr. C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 1672/27.06.2011, pronunţată în dosarul nr. 2163/108/2011, Tribunalul Arad a admis acţiunea formulată de reclamanta N. M. în contradictoriu cu pârâta Universitatea „A.V.” Arad.

A dispus anularea Hotărârii nr. 35/03.03.2011, emisă de Senatul Universităţii „A.V.” Arad şi a măsurii dispuse prin aceasta.

Totodată, a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, prin Hotărârea nr. 35/03.03.2011, emisă de senatul universităţii pârâte, s-a hotărât „mustrarea” reclamantei, deoarece a încălcat normele de deontologie profesională.

Prima instanţă a constatat că reclamanta este conferenţiar universitar doctor în cadrul universităţii pârâte, iar sancţiunile care îi pot fi aplicate sunt cele prevăzute de art. 318 din Legea nr. 1/2011, şi anume: a) avertisment scris; b) diminuarea salariului de bază, cumulat, când este cazul, cu indemnizaţia de conducere, de îndrumare şi de control; c) suspendarea, pe o perioadă determinată de timp, a dreptului de înscriere la un concurs pentru ocuparea unei funcţii didactice superioare ori a unei funcţii de conducere, de îndrumare şi de control, ca membru în comisii de doctorat, de master sau de licenţă; d) destituirea din funcţia de conducere din învăţământ; şi  e) desfacerea disciplinară a contractului de muncă.

Dintre aceste sancţiuni, prevăzute de lege, lipseşte sancţiunea „mustrării”, care a fost aplicată reclamantei prin hotărârea atacată.

De altfel, chiar şi pârâta a recunoscut că această „mustrare” nu este o sancţiune, iar reclamantei nu i s-a aplicat nicio sancţiune din cele prevăzute de art. 318 din Legea nr. 1/2011.

Cu toate că „mustrarea” aplicată de pârâtă nu este prevăzută ca sancţiune în dispoziţiile legale menţionate, tribunalul a apreciat că ea poate aduce atingere prestigiului reclamantei, chiar dacă nu este prevăzută de lege.

Această sancţiune nu este prevăzută nici de art.264 din Codul muncii, nici de Regulamentul Intern şi nici de Carta Universităţii „A.V.”. Ea nu este prevăzută de nicio reglementare cu valoare legală.

Având în vedere că nu este prevăzută ca sancţiune în Codul muncii sau în Legea nr. 1/2011, acesteia nu i se pot aplica condiţiile de formă cerute în cazul sancţiunilor prevăzute de lege, astfel încât nu se poate constata nulitatea hotărârii pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 268 alin. (2) din Codul muncii sau tardivitatea luării acestei măsuri împotriva reclamantei.

Hotărârea prin care a fost luată măsura „mustrării” este lovită de nulitate absolută, deoarece aceasta nu este prevăzută în niciun act normativ.

Instanţa de fond a constatat că, în cazul în care reclamanta a săvârşit o abatere disciplinară, pârâta avea posibilitatea de a lua sancţiunile prevăzute de art. 318 din Legea nr. 1/2011, nefiind nevoie să inventeze alte măsuri sau sancţiuni pe lângă cele prevăzute de lege.

În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat conform chitanţelor nr. 243/28.03.2011 şi nr. 312/16.06.2011.

Pârâta a formulat, în termenul legal, recurs împotriva sentinţei civile nr. 1672/27.06.2011 a Tribunalului Arad, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs se arată, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat greşit Hotărârea nr. 35/3.03.2011 a Senatului Universităţii „A.V.” din Arad ca fiind o hotărâre de sancţionare disciplinară, în condiţiile în care din elementele acesteia şi din întâmpinarea depusă de pârâta-recurentă rezultă că hotărârea menţionată nu este o hotărâre de sancţionare disciplinară.

Ea nu a fost adoptată în scop disciplinar, neavând influenţă asupra dosarului şi fişei personale de serviciu a intimatei.

Prin această hotărâre nu a fost luată vreuna din sancţiunile disciplinare reglementate de art. 248 alin. (1) din Codul muncii sau de art. 312 alin. (2) ori art. 318 din Legea nr. 1/2011.

În speţă, nu a existat nicio propunere de sancţionare disciplinară, conform art. 313 din Legea nr. 1/2011. Pe baza sesizării depusă de Conf. univ. dr. R.T. R., Comisia de Etică şi Antiplagiat a Facultăţii de Inginerie a analizat documentele depuse, fără a face vreo propunere de sancţionare disciplinară. Concluziile cercetării cu caracter administrativ, efectuată de către Prof. univ. dr. chim. F.D.M., în calitate de prorector cu cercetarea ştiinţifică, şi Prof. univ. dr. fiz. A.D.Z., în calitate de prorector cu relaţiile internaţionale, au fost prezentate Senatului Universităţii, care a apreciat că nu este necesară aplicarea unei sancţiuni disciplinare. Totuşi, având în vedere că au existat suspiciuni reale cu privire la existenţa unui caz de plagiat, s-a decis atenţionarea intimatei, pentru ca, pe viitor, să nu se mai întâmple fapte care ar putea constitui abateri de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică. Senatul poate lua în discuţie orice problemă privind viaţa comunităţii academice.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 şi ale art. 3041 Cod procedură civilă.

Intimata a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin acţiunea pendinte, reclamanta a contestat Hotărârea nr. 35/03.03.2011, emisă de Senatul Universităţii „A.V.” din Arad, prin care s-a hotărât „mustrarea” reclamantei, deoarece a încălcat normele de etică şi deontologie profesională. Această hotărâre s-a emis în temeiul „legislaţiei în vigoare” şi a dispoziţiilor art. 64, art. 81 şi art. 82 pct. 16, 18, 21, 43-44 şi 86 din Carta Universităţii „A.V.” din Arad, avându-se în vedere adresa nr. 395/21.02.2011 a domnului Conf. univ. dr. R.T.R., precizările făcute de pârâtă înregistrate sub nr. 443/3.03.2011 şi concluziile cercetării cu caracter administrativ, efectuată de către Prof. univ. dr. chim. F.D.M., în calitate de prorector cu cercetarea ştiinţifică, şi Prof. univ. dr. fiz. A.D.Z., în calitate de prorector cu relaţiile internaţionale.

Recurenta susţine că hotărârea contestată nu are caracterul unei decizii de sancţionare disciplinară, fără a arăta ce caracter are şi temeiul de drept care a justificat emiterea ei.

Hotărârea nr. 35/03.03.2011 a Senatului Universităţii „A.V.” din Arad, aşa cum rezultă din conţinutul ei şi din susţinerile pârâtei-recurente, a fost emisă ca urmare a cercetărilor efectuate pentru a se stabili dacă reclamanta-intimată a plagiat un articol publicat în revista internaţională „Journal of Crystal Growth” şi pentru a o atenţiona ca „pe viitor, să nu se mai întâmple fapte care ar putea constitui abateri de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică”.

Având în vedere că, prin această hotărâre, s-a dispus „mustrarea” intimatei, „deoarece a încălcat normele de etică şi deontologie profesională”, iar recurenta nu a indicat temeiul de drept al aplicării acestei măsuri, Curtea constată că tribunalul în mod corect a calificat această măsura ca reprezentând o sancţiune disciplinară.

Sancţiunile disciplinare constituie mijloace de constrângere prevăzute de lege în scopul apărării ordinii disciplinare, dezvoltării spiritului de răspundere pentru îndeplinirea conştiincioasă a îndatoririlor de serviciu, respectării normelor de comportare şi prevenirii producerii unor acte de indisciplină.

În materie disciplinară este incident principiul legalităţii sancţiunii, potrivit căruia angajatorul nu poate aplica o altă sancţiune disciplinară decât cele expres şi limitativ prevăzute de lege, fiind obligat să respecte atât durata, cât şi cuantumul sancţiunii, astfel cum ele sunt reglementate de lege. Prin urmare, angajatorul nu poate să aplice o altă sancţiune, în afara celor prevăzute expres de lege.

Sancţiunea disciplinară a „mustrării” nu este reglementată de art. 264 alin. (1) din Codul muncii şi nici de art. 312 alin. (2) şi art. 318 din Legea nr. 1/2011, în vigoare la momentul emiterii hotărârii contestate şi aplicabilă potrivit dispoziţiilor art. 264 alin. (2) din Codul muncii.

Având în vedere că sancţiunea disciplinară a „mustrării” nu este prevăzută de prevederile legale menţionate anterior, iar pârâta nu a fost în măsură să indice un temei de drept care să justifice aplicarea acestei sancţiuni, Curtea constată că Hotărârea nr. 35/03.03.2011 a Senatului Universităţii „A.V.” din Arad este lovită de nulitate absolută, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, iar hotărârea recurată este temeinică şi legală, nefiind incidente motivele de recurs invocate de către recurentă.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul pârâtei ca nefondat.

În baza art. 274 Cod procedură civilă, va obliga pârâta-recurentă la plata către reclamanta-intimată a sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, constând în onorariu avocaţial, dat fiind că se află în culpă procesuală.

Domenii speta

Spete similare