Legea nr. 10/2001. Refuzul persoanei juridice de a emite o decizie de soluţionare a notificării

Legea nr. 10/2001. Refuzul persoanei juridice de a emite o decizie de soluţionare a notificării

Potrivit dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/200 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în varianta anterioară republicării (în forma republicată fiind art.26), dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, persoana îndreptăţită poate ataca în justiţie decizia prevăzută la alin. (1), inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, în termen de 30 de zile de la data comunicării acesteia.

În contextul în care reclamantul, fără nicio justificare rezonabilă, a rămas în pasivitate, neatacând în instanţă, în termenul prevăzut de lege, refuzul pârâtei de a emite o decizie motivată privind imobilul revendicat, acţiunea acestuia în raport de dispoziţiile art. 26 din Legea nr.10/2001 este tardiv formulată, prima instanţă constatând în mod legal că reclamantul este decăzut din dreptul de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilul revendicat.

Prin Sentinţa civilă nr.1215 din 10.05.2011 a Tribunalului Harghita, pronunţată în dosarul nr.4034/96/2010 s-a respins acţiunea formulată de reclamantul N.A.A. în contradictoriu cu pârâta SC L. SA.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că reclamantul nu a atacat refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării în termenul legal, neformulând nici cerere de repunere în termen în condiţiile prevăzute de art. 103 Cod procedură civilă. Pe cale de consecinţă, reclamantul este decăzut din dreptul de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilul în litigiu.

În contextul în care refuzul pârâtei privind emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate cu referire la imobilul revendicat de reclamant s-a comunicat pe seama acestuia la data de 18.06.2001, s-a reţinut că,  raportat la prevederile art. 26 din Legea nr.10/2001, acţiunea reclamantului pentru restituirea imobilului revendicat s-a introdus tardiv.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamantul, solicitând modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii formulate.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că prin limitarea dreptului de a ataca în instanţă refuzul unităţii deţinătoare de restituie a imobilului pentru care a făcut notificare, încalcă dreptul de liber acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.

Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivelor invocate, precum şi a dispoziţiilor art. 3041 C.pr.civ., instanţa de control judiciar a constat următoarele:

Reclamantul recurent a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 solicitând retrocedarea fabricii de mobilă identificată în CF  nr. 1778 Nicoleşti, nr. top. 716/75.

Prin adresa nr. 77 din 18.06.2001 SC L. SA a refuzat emiterea unei decizii sau unei dispoziţii motivate cu privire la imobilul revendicat de reclamant, comunicându-i acestuia că nu poate fi obligată în temeiul Legii nr. 10/2001 să emită o decizie sau dispoziţie în sensul celor solicitate de reclamant, precizând că este o societate nou înfiinţată, în urma divizării SC I.F.O.R.-CIUC SA, imobilul fiind preluat cu titlu valabil în urma divizării.

Reclamantul nu a atacat acest refuz al persoanei juridice de a emite o decizie de soluţionare a notificării în termenul legal.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în varianta anterioară republicării, (în forma republicată fiind art.26), dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, persoana îndreptăţită poate ataca în justiţie decizia prevăzută la alin. (1), inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării (conform Deciziei XX/19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite), în termen de 30 de zile de la data comunicării acesteia.

Nerespectarea de către persoanele îndreptăţite a acestui termen, atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri.

Fiind un termen de decădere, regimul său juridic este cel prevăzut de dispoziţiile art. 103 Cod procedură civilă, dispoziţii prin care reglementează condiţiile în care persoana care a pierdut un termen prevăzut pentru efectuarea unui act de procedură poate cere repunerea în termen, respectiv condiţiile în care o persoană poate cere şi obţine efectuarea actului procedural după expirarea termenului legal.

Având în vedere faptul că reclamantul nu a atacat în termen legal refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării şi nu a formulat nici cerere de repunere în termen, în mod legal prima instanţă a constatat că reclamantul este decăzut din dreptul de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilul revendicat.

Argumentele recurentului în sensul că prin stabilirea unui termen de  decădere în acest sens i se încalcă liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil nu pot fi primite, întrucât dreptul de a avea acces la justiţie nu este absolut, ci poate fi supus unor limitări, care sunt permise în mod implicit, deoarece, prin natura lui, acesta reclamă o reglementare din partea statului. Este necesar însă ca aceste limitări să nu restricţioneze sau să reducă accesul acordat individului de o asemenea manieră încât însuşi esenţa dreptului să fie atinsă. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, a arătat că accesul la justiţie trebuie garantat atât în drept, cât şi în fapt, evidenţiind în permanenţă că pentru a garanta respectarea efectivă a acestui drept, statul are atât obligaţii negative, cât şi obligaţii pozitive, în sensul adoptării unor măsuri rezonabile şi adecvate pentru protecţia drepturilor. În acest sens, Curtea a mai arătat că o categorie a acestor obligaţii pozitive ale statelor o constituie reglementarea raporturilor între particulari, astfel încât respectarea şi aplicarea Convenţiei să fie efective.

De asemenea, necesitatea garantării securităţii raporturilor juridice permite statului să stabilească, în mod derogatoriu de la dreptul comun, termene speciale de prescripţie şi de decădere, însă acestea trebuie reglementate de asemenea manieră încât să vizeze în mod rezonabil şi anumite cazuri particulare, cum este, în speţă.

Legea nr.10/2001 reglementează nu numai procedurile administrative de restituire dar şi posibilităţile de a se adresa instanţei judecătoreşti pentru a cenzura măsurile dispuse în cadrul acestor proceduri, termenele prevăzute în acest sens garantând efectivitatea dreptului de acces la justiţie a persoanelor interesate.

Or, în contextul în care reclamantul, fără nicio justificare rezonabilă,  a rămas în pasivitate, neatacând în instanţă, în termenul prevăzut de lege, refuzul pârâtei de a emite o decizie motivată privind imobilul revendicat de acesta, acţiunea acestuia în raport de dispoziţiile art. 26 din Legea nr.10/2001 este tardiv formulată, aspect constatat în mod legal de prima instanţă.

Faţă de considerentele expuse anterior, constatând că nu este incident cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., în temeiul art. 312 alin.1 C.pr.civ., Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de recurentul N.A.A. împotriva Sentinţei civile nr. 1215/10.05.2011 a Tribunalului Harghita.

Domenii speta

Spete similare