Legea nr. 10/2001. Notificarea unui teren în suprafată de 27 ha – teren agricol extravilan la data preluării de către stat, în perioada regimului comunist si introdus în intravilanul municipiului Constanta la data notificării. Incidenta art. 15 Lg 165/13

Odată cu adoptarea Legii nr.165/2013, legiuitorul român a atenuat limitele impuse de art.8 alin.(1) din Legea nr.10/2001 în sensul că a statuat prin art.15 din acest act normativ nou că: „Cererile vizând restituirea terenurilor intravilane, agricole la data preluării abuzive, formulate potrivit Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se soluţionează cu respectarea limitei de 50 ha de proprietar deposedat, cu condiţia ca această suprafaţă să nu fi fost restituită prin aplicarea legilor fondului funciar”.

Prin urmare, pentru soluţionarea cu celeritate a tuturor cererilor foştilor proprietari deposedaţi de imobile în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, inclusiv a cererilor ce vizau terenuri intravilane, agricole la data preluării abuzive, legiuitorul a renunţat la distincţia pe care o făcea anterior art.8 al.(1) din Legea nr.10/2001, optând pentru o soluţionare unitară a cererilor conform principiilor de reparaţie a prejudiciului reglementate prin Legea nr.165/2013, (art.1), de către entităţile investite cu soluţionarea notificărilor conform Legii nr.10/2001, fiind eliminată dispoziţia de trimitere a acestor cereri spre analiză Comisiilor de fond funciar constituite conform Legii nr.18/1991.

Singura limitare impusă în noua procedură de soluţionare a acestor cereri ce vizau terenuri intravilane, agricole la data preluării abuzive, este aceea regăsită şi în Legea nr.1/2000 (art.3, alin.2), şi anume respectarea limitei de 50 de ha de proprietar deposedat, „cu condiţia ca această suprafaţă să nu fi fost restituită prin aplicarea legilor fondului funciar”.

Art. 8 din Legea nr. 10/20012

Art. 15 din Legea nr. 165/2013

Prin sentinţa civilă nr. 2578/28 mai 2013 Tribunalul Constanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a reclamanţilor şi intervenienţilor şi a constatat că aceştia sunt persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile Legii 10/2001. A fost obligată pârâta să acorde reclamanţilor şi intervenienţilor măsuri reparatorii prin echivalent în compensare cu alte bunuri şi servicii oferite în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 27 ha situat în Constanţa, judeţul Constanţa, identificat prin expertiza ing. [...], teren ce nu poate fi restituit în natură. S-a respins cererea de intervenţie formulată de intervenienta [...], ca lipsită de interes.

Pentru a pronunţa această soluţie a reţinut prima instanţă că notificarea înregistrată sub nr. 394/5.11.2001 la BEJ [...] de [...], autoarea lui [...] nu a primit nici un răspuns.

Constatând că notificarea nu a fost soluţionată de către unitatea deţinătoare, în acord cu jurisprudenţa ÎCCJ consacrată prin Decizia nr. XX/19.03.2007, Tribunalul Constanţa a reţinut că este competent să analizeze şi să soluţioneze pe fond această notificare.

S-a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. …/24 11.1936 [...] a dobândit dreptul de proprietate asupra Moşiei [...] în suprafaţă de 77 ha, situată în Comuna [...], Municipiul Constanţa, Jud. Constanţa.

Din terenul în suprafaţă totală de 77 ha, s-a reconstituit dreptul de proprietate prin acordarea de despăgubiri, în temeiul Legii 247/2005, rămânând de restituit o suprafaţă de teren de 27 ha,  ce face obiectul prezentului litigiu.

Prin certificatul de moştenitor nr. 289/20.12.2002 eliberat de BNP [...] s-a făcut dovada calităţii de moştenitor al lui [...], în calitate de fiu, al defunctei [...].

[...] este moştenitoarea surorii sale [...], în baza certificatului de moştenitor nr. 1420/27.09.1985 eliberat de fostul Notariat de Stat Sectorul 1 Bucureşti, care la rândul său era moştenitoarea lui [...], conform certificatului de moştenitor nr. 101/14.02.1968 eliberat de fostul Notariat de Stat al Raionului 1 Mai Bucureşti, care la rândul său era moştenitoarea soţului său [...] conform certificatului de moştenitor nr. 431/27.07.1966 eliberat de fostul Notariat de Stat al Raionului 1 Mai Bucureşti.

În cauză sunt incidente disp. art. 4 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire, singura moştenitoare care a formulat notificare fiind [...].

Prin contractele de cesiune mai sus enunţate [...]  a cesionat toate drepturile succesorale reclamanţilor şi intervenienţilor în interes propriu [...] şi [...].

Din situaţia juridică înaintată de Primăria municipiului Constanţa pentru întreaga suprafaţă de teren de 77 ha rezultă că, în anii 1946-1949, [...] figurează înregistrat cu suprafaţa de 23 ha  şi cota rămasă proprietarului de 50 ha, cele două loturi de teren fiind situate în anii 1936-1938, în afara perimetrului construibil al municipiului Constanţa.

Prin aceeaşi adresă se menţionează că în prezent cele două loturi de teren deţinute în anii 1936-1938 de ing. … se suprapun integral peste domeniul public al municipiului Constanţa, domeniul public al judeţului Constanţa, suprafeţe deţinute în proprietate de persoane fizice şi juridice, unitate militară, blocuri de locuinţe.

Instanţa de fond a constatat, pe de o parte, că situaţia juridică este elaborată pentru întreaga suprafaţă de teren de 77 ha, iar, pe de altă parte, nu se face dovada preluării în proprietatea statului a diferenţei de teren de 50 de ha rămase în proprietatea autorului [...].

În situaţia în care nu există niciun document care să ateste preluarea imobilului-teren în proprietatea statului, însă e limpede că imobilul a aparţinut Municipiului Constanţa, care a dispus de el, prin împroprietărirea altor persoane, prin construirea de locuinţe şi spaţii aferente, unităţi militare, astfel că se naşte prezumţia simplă a preluării abuzive, prezumţie ce nu a fost răsturnată de pârâtă.

Totodată, referitor la întinderea suprafeţei de teren deţinută de [...], instanţa a reţinut că aceasta rezultă din titlul de proprietate reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8608/24.11.1936 şi nu din extrasul situaţie cuprinzând lucrările de reformă agrară, din anul 1948,  document ce nu face dovada dreptului de proprietate.

Pe de altă parte, nici un text de lege nu obligă persoana care solicită reconstituirea dreptului de proprietate să facă dovada continuităţii dreptului de proprietate, dovada acestui drept se face cu titlul de proprietate şi numai în lipsa acestui titlu, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.

Prin raportul de expertiză topografică întocmit de exp. ing. [...] a fost identificat terenul în suprafaţă de 27 ha ca fiind situat pe teritoriul administrativ al municipiului Constanţa, destinaţia teren intravilan, categoria de folosinţă arabil şi curţi construcţii.

Prin raportul de expertiză întocmit de expert ing. [...] valoarea de piaţă unitară a terenului de 27 ha este de 144,13 euro/mp, fără TVA.

Situarea imobilului la momentul dobândirii în proprietate de către autorul reclamanţilor şi intervenienţilor rezultă chiar din actul de vânzare cumpărare aut. sub. nr. …/24.11.1936, în care se menţionează că suprafaţa de 77 ha este situată pe mereaua suburbiei [...], Municipiul Constanţa, jud. Constanţa.

Prin adresa nr. 16138/19.10.2010 emisă de OCPI Constanţa s-a menţionat că nu se deţin date privind momentul în care noţiunea de teren intravilan (construibil, arabil) a fost introdusă în documentele oficiale ca termen tehnic, însă termenul de teren intravilan arabil, folosit actualmente se uzitează terenului arabil situat în interiorul limitelor oraşului Constanţa.

Raportând menţiunea din actul de vânzare cumpărare referitoare la mereaua Municipiului Constanţa la faptul că noţiunea de intravilan nu exista la momentul achiziţionării imobilului se desprinde concluzia că parte din imobilul în suprafaţă de 77 ha a avut destinaţia de teren arabil intravilan şi face obiect al restituirii în temeiul Legii nr. 10/2001.

S-a concluzionat că nu toată suprafaţa de teren a avut această destinaţie din moment ce suprafaţa de 50 ha a fost reconstituită în baza Legii nr. 247/2005.

Constatându-se că nu mai este posibilă restituirea în natură a terenului de 27 ha, care intră însă sub incidenţa Legii nr. 10/2001 - fiind la momentul preluării un teren agricol intravilan - Tribunalul Constanţa a reţinut că reclamanţii şi intervenienţii sunt îndreptăţiţi să obţină măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensarea cu bunuri şi servicii la valoarea terenului evaluat prin expertiza [...].

Împotriva aceste sentinţe, în termen legal, a declarat recurs pârâta Agenţia Domeniilor Statului care a criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct.9 coroborat cu art. 304 indice 1 C.pr.civ sub următoarele aspecte:

1. În mod greşit prima instanţă a reţinut că reclamanţii [...] şi [...] şi intervenienţii în interes propriu [...] şi [...] au calitate de persoane îndreptăţite pentru a beneficia de măsurile reparatorii reglementate de Legea nr.10/2001 pentru terenul în suprafaţă de 27 ha identificat prin expertiza [...], soluţia Tribunalului Constanţa fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii.

Susţine recurenta că, în stabilirea persoanelor îndreptăţite la restituiri, legiuitorul le enumeră limitativ, restrictiv, singura excepţie de la regula instituită prin art. 3 din lege, care consacră caracterul intuitu personae al reparaţiei, fiind prevăzută în art. 4 alin.(2) care recunoaşte acest drept şi moştenitorilor persoanei fizice îndreptăţite, prin succesiunea legală sau testamentară.

Ori, în speţă, reclamanţii şi intervenienţii în interes propriu nu au calitatea de moştenitori, fiind doar succesori cu titlu particular, în baza contractului de cesiune de drepturi perfectate cu moştenitorul fostului proprietar al terenului, contracte încheiate în etapa necontencioasă, imediat următoare formulării notificării.

Calitatea de persoana îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001, aparţinea doar moştenitorului [...], singurul în măsură să solicite restituirea imobilului pe calea Legii nr.10/2001, împrejurarea încheierii unor contracte de cesiune de drepturi fiind o chestiune care interesează strict părţile contractante, fără a putea influenţa părţile raportului juridic născut ca urmare a formulării cererii de restituire, în baza prevederilor legii speciale şi respectiv derularea procedurii  administrative prealabile.

Chiar dacă reclamanţii se consideră a fi succesori cu titlu particular ai imobilului în litigiu, nu pot fi consideraţi persoane îndreptăţite în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru a putea beneficia de restituirea în natură a terenului şi, mai mult, de măsura compensării cu un alt imobil acordat de entitatea învestită.

2. Hotărârea Tribunalului Constanţa este nelegală şi sub aspectul reţinerii incidenţei în speţă a dispoziţiilor Legii nr.102001, în condiţiile în care s-a făcut dovada că terenul notificat a fost un  teren agricol, situat pe „mereaua suburbiei”, conform contractului de vânzare-cumpărare nr…./24.11.1936 încheiat de autorul [...], iar Legea nr.10/2001 nu este aplicabilă terenurilor agricole.

Sub aspectul întinderii terenului notificat de reclamanţi se susţine că autorul [...] a figurat în evidenţele întocmite cu ocazia reformei agrare – Extras din „Situaţia cuprinzând lucrările de reformă arară conform Legii nr. 187/1945” - Inspectoratul Cadastral Constanţa din anul 1948 doar cu o suprafaţă de 73 ha în Constanţa, Moşia [...] şi nu cu suprafaţa de 77 ha, cum s-a specificat în notificare.

La termenul de judecată din data de 16 octombrie 2013, după intrarea în vigoare a Legii nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist publicată în Monitorul Oficial al României nr. 278/17.05.2013, faţă de criticile recurentei pârâte ce vizau calitatea intimaţilor de persoane îndreptăţite să beneficieze de măsurile reparatorii reglementate de Legea nr.10/2001, natura măsurilor reparatorii acordate, precum şi natura terenului de  27 ha notificat, - teren agricol extravilan la data exproprierii.

Instanţa de recurs a pus în discuţia părţilor incidenţa în speţă a dispoziţiilor legii speciale, în raport de dispoziţiile art.4 din lege, coroborate cu disp. art. 24 alin.(2), (3), (4) şi art. 15 din Legea nr. 165/2013, norme legale ce reglementau modalitatea de reparare a prejudiciilor cauzate prin măsurile de preluare abuzivă a imobilelor în perioada comunistă, atunci când măsurile compensatorii se acordă altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorul acestuia şi situaţia terenurilor intravilane, agricole la data preluării abuzive, modalitatea de restituire, condiţiile şi limitele restituirii acestor terenuri (art.15).

Părţile au fost invitate să îşi expună punctul de vedere cu privire la aceste aspecte, fiind acordat un nou termen de judecată pentru pregătirea apărării acestora şi cu privire la aspectele puse în dezbaterea contradictorie a părţilor, de către instanţa de judecată.

Prin notele scrise depuse la data de 21.01.2014, recurenta pârâtă a susţinut că potrivit dispoziţiilor art.4 din Legea nr. 165/2013 dispoziţiile acestei legi sunt aplicabile şi în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la data intrării în vigoare a legii şi, în consecinţă, sunt pe deplin aplicabile şi în prezenta speţă, care nu primise o soluţie irevocabilă până la data adoptării Legii nr. 165/2013, litigiul fiind în curs de soluţionare la acel moment.

La data de 2.04.2014, a formulat cerere de intervenţie în interes alăturat reclamanţilor [...] şi [...], intervenientul [...] justificându-şi calitatea şi interesul în promovarea acestei cereri prin cumpărarea cotei de 2/5 din drepturile succesorale litigioase rămase de pe urma autorului [...] în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr…./7 octombrie 2011 de BNP [...] din Constanţa şi nr. …/26.08.2011 de BNP [...].

Prin încheierea din 02.04.2014 Curtea a admis în principiu cererea de intervenţie în interes propriu alăturat reclamanţilor pentru considerentele expuse în încheiere.

Cererea de intervenţie în interes propriu formulată în recurs de către intervenientul [...] a fost respinsă ca inadmisibilă în raport de disp. art. 50 alin.(3) C.pr.civ., prin aceeaşi încheiere de şedinţă.

La data de 02.06.2014 s-a învederat instanţei că prin convenţia de rezoluţiune a contractului de cesiune autentificat sub nr. …/14.04.2011 de BNP [...], părţile semnatare [...] şi [...] au convenit să rezoluţioneze parţial contractul mai sus menţionat, cedentul [...] redobândind o cotă de 9,9 % din suprafaţa de 27 ha cesionată intervenientului [...]. Urmare acestei transmisiuni cu titlu particular, a operat şi o transmisiune a calităţii procesuale pasive în recurs, pentru cota de 9,9% din terenul notificat, instanţa dispunând extinderea cadrului procesual prin introducerea în proces în calitate de intimat şi a  numitului [...], reprezentat în proces prin mandatar [...], conform procurii judiciare speciale nr.2818/28.09.2012 autentificată de BNP [...].

Curtea, analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa, în raport de criticile recurentei pârâte, constată următoarele:

1. În referire la calitatea reclamanţilor şi a intervenienţilor de persoane îndreptăţite să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001 pentru terenul în suprafaţă de 27 ha, situat la data exproprierii de către stat, pe mereaua comunei [...], parte componentă a proprietăţii de 77 ha a lui [...], dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare nr…./24/11.1936 Curtea constată că se impun  a fi făcute câteva nuanţări cu privire la:

a) legitimarea procesuală activă a reclamanţilor şi a intervenienţilor în procedura Legii nr.10/2001;

b) respectiv cu privire la îndreptăţirea acestora de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială pentru terenul agricol de 27 ha din totalul de 77 ha preluat de stat de la autorul [...], în contextul Legii nr.165/2013.

a) Reclamanţii [...] şi [...], intervenienţii [...], [...] şi intervenientul  în interes alăturat [...] sunt cesionari de drepturi litigioase în temeiul contractelor  de vânzare – cumpărare mai sus menţionate şi depuse la dosarul de fond şi în recurs.

Drepturile dobândite de cesionari sunt drepturi succesorale ale cedentului cu privire la imobilul în litigiu care încorporează vocaţia autorului la valorificarea dreptului de „persoană îndreptăţită” la restituirea imobilului litigios potrivit procedurilor speciale de reparaţie, aplicabile imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada comunistă, categorie din care face parte şi terenul notificat.

În temeiul contractelor de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale (litigioase) cesionarii au dobândit vocaţia la valorificarea dreptului de „persoană îndreptăţită” la măsuri reparatorii în legătură cu terenul în suprafaţă de 27 ha, întrucât numai această vocaţie a existat în patrimoniul cedentului la momentul încheierii acestor contracte de cesiune de drepturi litigioase.

Cum notificarea formulată de autorii cedenţilor nu fusese soluţionată de entitatea desemnată cu soluţionarea acesteia, cesionarii au dobândit şi dreptul de a sesiza instanţa de judecată în vederea cenzurării refuzului unităţii notificate de a soluţiona notificarea şi implicit dreptul de a obţine o soluţie pe fondul acestei notificări, conform jurisprudenţei constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Deciziei Civile nr. XX/2008 pronunţată în procedura recursului în interesul legii.

Prin urmare, în temeiul contractului de cesiune de drepturi litigioase, reclamanţii şi intervenienţii s-au legitimat procesual activ în procedura Legii 10/2001, instanţei de judecată incumbându-i obligaţia în virtutea plenitudinii sale de competenţă în materia Legii 10/2001, de a analiza notificarea pe fond, respectiv de a stabili dacă potrivit legislaţiei în vigoare la momentul soluţionării acestei notificări – Legea nr.10/2001 modificată prin Legea nr.165/2013, pretenţiile acestor persoane sunt întemeiate şi în caz afirmativ să stabilească modalitatea de reparare a prejudiciului suferit de cesionarii de drepturi litigioase.

b) Curtea constată că deşi reclamanţii şi intervenienţii au calitate procesuală activă în prezenta cauză, aceştia nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze de măsuri reparatorii pentru terenul de 27 ha ce a făcut obiectul notificării nr.394/05.11.2001, în raport de dispoziţiile art.15 din Legea nr.165/2013, şi faţă de împrejurarea că aceste persoane au beneficiat deja anterior promovării prezentului litigiu de măsuri reparatorii conform Legii nr.247/2005 pentru suprafaţa de teren de 50 ha preluată de stat de la autorul originar – proprietarul [...], care deţinuse în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. …/24.11.1936 o suprafaţă totală de teren de 77 ha pe mereaua comunei [...], judeţul Constanţa.

Referitor la incidenţa în speţă a dispoziţiilor art.15 din Legea nr.165/2013, cu efecte asupra rezolvării problemei calităţii reclamanţilor şi intervenienţilor de persoane îndreptăţite să beneficieze de măsuri reparatorii reglementate de Legea nr.10/2001 pentru terenul în suprafaţă de 27 ha situat în prezent în intravilanul Municipiului Constanţa, calitate contestată în recurs de către recurenta pârâtă, Curtea reţine următoarele:

Dispoziţiile art.15 din Legea nr.165/2013 au deplină aplicabilitate în prezentul litigiu, în raport cu dispoziţiile art.4 din Legea nr.165/2013, conform cărora: „Dispoziţiile prezentei se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile investite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare  a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Legii nr. 165/2013.

Adoptarea Legii nr. 165/2013, care consacră principiul aplicării imediate a acestor dispoziţii legale notificărilor nesoluţionate în mod irevocabil în procedura administrativă şi/sau jurisdicţională, inclusiv cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului este urmarea firească a jurisprudenţei acestei instanţe de contencios european care într-o serie de cauze ce vizau încălcarea dispoziţiilor din Protocolul 1 la CEDO (ex: cauza Viaşu, Faimblat şi cauza Katz contra României) a identificat o problemă structurală specifică în ce priveşte lipsa restituirii sau a despăgubirii pentru bunurile naţionalizate, această instanţă europeană reţinând în mod constant influenţa sistemului de restituire şi în special de întârzierea înregistrată în procedura de plată a despăgubirii.

CEDO a subliniat că „atunci când este în joc o problemă de interes general, puterile publice sunt ţinute să reacţioneze în timp util, corect şi cu cea mai mare coerenţă” (Vasilescu contra României, 22 mai 1998, f.51), „atât atingerea respectării bunurilor cât şi lipsa reacţiei trebuie să genereze un just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele de protecţie a drepturilor fundamentale ale persoanei. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de orice măsură aplicată  de stat, inclusiv măsurile care privează o persoană de proprietatea sa. (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, Decizia din 12 oct. 2010, paragraful 67).

Legea nr.165/2013 constituie o transpunere în legislaţia naţională a măsurilor cu caracter general reparatoriu prefigurate în hotărârea – pilot din cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, legiuitorul român urmărind prin act normativ să implementeze în legislaţia naţională principiile CEDO în materia respectării dreptului de proprietate şi în acelaşi timp să menţină un echilibru între interesul general al  comunităţii, respectiv între obiectivul legitim de „utilitate publică”, acela care urmărea măsuri de reformă economică ori de justiţie socială ce militează pentru o rambursare inferioară la valoarea de piaţă actuală (James şi alţii contra Regatului Unit, 8 iulie 1986, f.120) şi interesele particulare ale persoanelor private de proprietate care sunt îndreptăţite să beneficieze de aceste măsuri reparatorii.

Or, aşa cum a statuat în jurisprudenţa sus menţionată CEDO, în situaţia unor modificări fundamentale ale sistemului unei ţări, precum cele care le prezintă tranziţia de la un regim totalitar la unul democratic de guvernare şi structura politică, juridică şi economică a statului, adoptarea unor legi economice şi sociale pe scară largă în materie de restituire a proprietăţii, nu poate asigura o dreptate completă în faţa varietăţii de situaţii în care se află numeroasele persoane în cauză.

S-a reţinut astfel că statul are dreptul de a expropria bunuri – inclusiv orice drepturi la despăgubire consfinţite de lege – şi de a reduce nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative, amintindu-se că ceea ce prevede art.1 din Protocolul nr.1 este ca valoarea despăgubirilor acordate pentru o privare de proprietate operată de stat să fie „în mod rezonabil în raport” cu valoarea bunului şi că doar o lipsă totală de despăgubire este considerată incompatibilă cu art.1 din Protocolul nr.1.

De aceea, cum art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO nu garantează un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe, o compensaţie parţială este justificată de obiective legitime de utilitate publică.

Pe această linie de gândire, legiuitorul român prin Legea nr.165/2013 a urmărit o refacere totală a legislaţiei în materia restituirii proprietăţilor confiscate de regimul comunist, care să conducă la reguli de procedură clare şi simplificate, care să facă sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, iar plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă de timp reprezintă măsuri apte să asigure acest echilibru între interesul general al colectivităţii şi interesele foştilor proprietari.

În acest sens prin art.15 din Legea nr.165/2013 s-a prevăzut că: „Cererile vizând restituirea terenurilor intravilane, agricole la data preluării abuzive, formulate potrivit Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se soluţionează cu respectarea limitei de 50 de ha de proprietar deposedat, cu condiţia ca această suprafaţă să nu fi fost restituită prin aplicarea legilor fondului funciar”.

Dispoziţiile art.15 din Legea nr.165/2013 nu au fost declarate neconstituţionale şi acestea au deplină incidenţă în speţă în raport de Decizia interpretativă a Curţii Constituţionale nr. 88/27.02.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.281/16.04.2014.

Astfel, prin Decizia nr.88/27.02.2014 Curtea Constituţională a constatat că „dispoziţiile art.4 teza a doua din Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în măsura în care termenele prevăzute  la art.33 din aceeaşi lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate  pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii”.

Prin urmare, instanţa de contencios constituţional nu a declarat neconstituţionale dispoziţiile art.4 din Legea nr.165/2013 ce reglementează aplicarea imediată a legii noi în cauzele pendinte pe rolul instanţelor judecătoreşti, ci excepţia a vizat strict dispoziţiile art.4 teza a-II-a din lege raportate la cele ale art.33 din Legea nr.165/2013, acestea din urmă instituind termene procedurale de soluţionare a cererilor de către entităţile investite de lege cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv, termene care încep să curgă de la data de 01 ianuarie 2014 şi înlăuntrul cărora persoanele îndreptăţite nu pot formula cereri în instanţă.

Curtea Constituţională a analizat în cadrul considerentelor deciziei nr. 88/2014 dacă „dispoziţiile art.4 teza a-II-a, interpretate în sensul că termenele prevăzute de art.33 din Legea nr.165/2013 se aplică cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor”, reprezintă o implicare a statului ca parte în procesele aflate în curs, dacă influenţează rezultatul procesului sau creează un dezavantaj substanţial, între părţile din proces ori înlătură o cale eficientă de soluţionare a pretenţiilor reclamantului” (paragraful 47).

Răspunzând acestei probleme, instanţa de contencios constituţional a tranşat că „prin aplicarea retroactivă a termenelor procedurale prevăzute de art.33 din Legea nr.165/2013 se aduce atingere dreptului de acces liber la justiţie al persoanelor îndreptăţite la măsurile consacrate prin legile reparatorii, drept de care aceste persoane beneficiază de la momentul investirii instanţei de judecată până la soluţionarea definitivă a cauzei. Efectul juridic al soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti în sensul respingerii acţiunilor menţionate ca „devenite premature”, constituie o evidentă încălcare a liberului acces la justiţie şi, prin urmare, o nesocotire a dispoziţiilor constituţionale ale art.21 al.(2) potrivit cărora: „Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept” (paragraful 56).

Răspunzând însă criticii privind încălcarea dreptului de proprietate, prin reglementarea art.4 din Legea nr.165/2013, Curtea Constituţională, în cadrul aceleiaşi decizii a statuat că aceasta nu poate fi reţinută întrucât, în acord cu jurisprudenţa CEDO, instanţa de contencios constituţional, a statuat deseori că „dispoziţiile privind garantarea şi ocrotirea proprietăţii se aplică numai titularilor dreptului de proprietate (a se vedea în acest sens decizia nr.23/08 ianuarie 2008 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.49/27.01.2009), or reclamanţilor care urmează procedura Legii nr.10/2001, aflată în curs de soluţionare la apariţia acestei legi, nu le-a fost recunoscută calitatea de proprietari (paragraful 60).

Această viziune a legiuitorului exprimată în art.15 din Legea 165/2013, nu este de natură să aducă atingere vreunui drept de proprietate al reclamanţilor sau al intervenienţilor întrucât până la momentul adoptării Legii nr. 165/2013 şi respectiv până la finalizarea prezentului litigiu printr-o hotărâre irevocabilă nici notificatorii  şi nici cumpărătorii drepturilor litigioase nu au avut un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO, bun de care să fie privaţi ca urmare a aplicării dispoziţiilor legale mai sus invocate în prezentul litigiu.

Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul vânzătorului de drepturi succesorale implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa CEDO, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual” cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

Se observă în jurisprudenţa CEDO actuală o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuată cu cauzele Străin şi Porteanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere în practica ulterioară în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.

Astfel, dacă în practica anterioară simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter irevocabil, prin care se constată nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezintă o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanţii au chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (cauza Păduraru, paragraf 83-87; cauza Porteanu paragraf 339), în cauza Atanasiu şi alţii contra României, hotărârea din 12 octombrie 2010 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 778/2010, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre definitivă şi irevocabilă, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în dispozitivul hotărârii în sensul restituirii bunului (paragraf 140 şi 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsuri reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (paragraf 141, 142 şi 143)

Urmare a hotărârii CEDO din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la reconstituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr.10/2001 şi a Legii nr. 165/2013.

În speţă, autoarea vânzătorului de drepturi litigioase nu avea anterior declanşării prezentului litigiu un „bun actual” cu privire la imobilul în litigiu, ci aceasta declanşase numai procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 prin notificarea imobilului,  fără a fi intervenit în prealabil o recunoaştere a dreptului său de proprietate asupra bunului notificat şi fără a se fi dispus printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă restituirea acestui bun  în natură.

Curtea reţine că sub imperiul art.8 din Legea nr.10/2001, prin urmare anterior adoptării Legii nr.165/2013, reclamanţii şi intervenienţii nu aveau nici măcar o speranţă legitimă pentru obţinerea de măsuri reparatorii pentru suprafaţa de teren de 27 ha – teren agricol la momentul preluării bunului de către stat –, întrucât Legea nr.10/2001 excludea din domeniul său de aplicare terenurile agricole -, al căror regim juridic era reglementat de o altă lege specială, Legea nr.18/1991.

Astfel, conform dispoziţiilor art.8 al.(1) din Legea nr.10/2001 - text în vigoare şi deplin aplicabil în speţă la momentul promovării acţiunii în justiţie „Nu intră sub incidenţa prezentei legi, terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin legea fondului funciar nr.18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi prin Legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi cele forestiere”.

În H.G. nr. 250/2007 s-a prevăzut, în aplicarea dispoziţiilor art.8 alin.(1) din Legea nr.10/2001, că în cazul în care s-au depus notificări cu privire la imobilele prevăzute la alin.(1) al art.8 din lege, acestea în temeiul art.V alin.(2) din Titlul I din Legea nr.247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, urmează a fi înaintate, în vederea soluţionării comisiilor comunale, orăşeneşti şi municipale, constituite potrivit Legii fondului funciar nr.18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi Legii nr.1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, aceste comisii urmând să soluţioneze aceste cereri cu respectarea exigenţelor legii nr.18/1991 şi ale Legii nr.1/2000, inclusiv cu respectarea limitei de reconstituire a dreptului de proprietate conform art.3 al.(2) din Legea nr.1/2000, respectiv în limita a 50 de ha de teren de proprietar deposedat.

Soluţia de excludere a unor asemenea categorii de terenuri din domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001 a fost la acel moment (până la adoptarea Legii nr.165/2013) rezultatul opţiunii legiuitorului şi a avut la bază exercitarea dreptului acestuia de a decide asupra modului de reparare a abuzurilor din legislaţia trecută cu privire la proprietatea funciară.

Curtea Constituţională a României investită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.8 al.(1) din Legea nr.10/2001 a reţinut că aceste dispoziţii legale nu contravin nici dispoziţiilor art.44 şi nici celor ale art.21 din Constituţia României (Decizia nr.2/18 ianuarie 2005 a Curţii Constituţionale; Decizia nr.34/30.01.2003 a Curţii Constituţionale). De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în jurisprudenţa sa în materie a reţinut în mod constant că terenurile agricole situate în extravilanul localităţilor la data preluării lor de către stat, nu intră sub incidenţa Legii nr.10/2001, foştii proprietari sau moştenitorii lor fiind excluşi de la beneficiul acestei legi (în acest sens Decizia nr. 5491/11.11.2010; decizia nr. 9841/03.12.2009; Decizia nr. 8259/17.12.2008).

S-a reţinut că anterior anului 2001 au fost adoptate o serie de acte normative precum Legea 18/1991 şi Legea nr.1/2000 prin care s-au stabilit modalităţi de reparare a prejudiciilor cauzate foştilor proprietari de terenuri cu destinaţie agricolă, precum şi limitele în care statul român a înţeles să repare aceste prejudicii, astfel încât toţi proprietarii de astfel de terenuri trebuiau să se supună procedurilor speciale aplicabile în aceste materii.

Or în speţă, Curtea constată că toţi intimaţii din prezenta cauză au beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate în limita a 50 ha de teren după fostul proprietar [...], aspect confirmat în cadrul acţiunii semnată de reclamanţi şi dovedit cu înscrisurile emise în baza Legii nr.247/2005 de completare a Legii nr.1/2000 şi a Legii nr.18/1991.

Odată cu adoptarea Legii nr.165/2013, legiuitorul român a atenuat limitele impuse de art.8 al.(1) din legea nr.10/2001 în sensul că a statuat prin art.15 din acest act normativ nou că: „Cererile vizând restituirea terenurilor intravilane, agricole la data preluării abuzive, formulate potrivit Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se soluţionează cu respectarea limitei de 50 ha de proprietar deposedat, cu condiţia că această suprafaţă să nu fi fost restituită prin aplicarea legilor fondului funciar”.

Prin urmare, pentru soluţionarea cu celeritate a tuturor cererilor foştilor proprietari deposedaţi de imobile în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, inclusiv a cererilor ce vizau terenuri intravilane, agricole la data preluării abuzive, legiuitorul a renunţat la distincţia pe care o făcea anterior art.8 al.(1) din Legea nr.10/2001, optând pentru o soluţionare unitară a cererilor conform principiilor de reparaţie a prejudiciului reglementate prin Legea nr.165/2013, (art.1), de către entităţile investite cu soluţionarea notificărilor conform Legii nr.10/2001, fiind eliminată dispoziţia de trimitere a acestor cereri spre analiză Comisiilor de fond funciar constituite conform Legii nr.18/1991.

Singura limitare impusă în noua procedură de soluţionare a acestor cereri ce vizau terenuri intravilane, agricole la data preluării abuzive, este aceea regăsită şi în Legea nr.1/2000 (art.3, al.2), şi anume respectarea limitei de 50 de ha de proprietar deposedat, „cu condiţia ca această suprafaţă să nu fi fost restituită prin aplicarea legilor fondului funciar”.

În actualul context legislativ, atât unităţile deţinătoare notificate, cât şi instanţele de judecată au competenţa să analizeze, cererile formulate potrivit Legii nr.10/2001 cu privire la restituirea terenurilor agricole la data preluării abuzive, situate în prezent în intravilanul localităţilor, cu respectarea limitelor şi a condiţiei mai sus expuse (art.15 din Legea nr.165/2013).

În speţă din analiza lucrărilor dosarului, Curtea constată că terenul în suprafaţă de 27 ha ce a făcut obiectul notificării nr.394/05.11.2001 intră sub incidenţa art.15 din Legea nr.165/2013.

Se constată că acest teren a făcut parte dintr-o suprafaţă totală de 77 ha teren agricol, fostă proprietate – [...], conform contractului de vânzare-cumpărare nr.8608/1936, situat pe mereaua comunei [...], şi avea la momentul preluării de către stat destinaţie agricolă.

Din această suprafaţă de teren, conform legilor reparatorii adoptate în domeniul fondului funciar, pentru o suprafaţă de 50 ha teren, reclamanţii şi intervenienţii au obţinut deja măsuri reparatorii – despăgubiri conform Legii nr.274/2005 astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, eliberate de Primăria Municipiului Constanţa – Comisia pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra terenurilor, aspect necontestat de părţi, ci dimpotrivă, afirmat atât de reclamanţi cât şi de intervenienţi în faţa instanţei de fond şi în recurs.

Curtea constată că legiuitorul a impus o limită maximă până la care a înţeles să asigure repararea prejudiciilor cauzate prin privarea foştilor proprietari de terenuri agricole în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precizând atât în legile fondului funciar (Legea nr.1/2000, care a completat Legea nr.18/1991 şi Legea nr.247/2005), cât şi în Legea nr.165/2013 de completare şi modificare a Legii nr.10/2001 că restituirea terenurilor intravilane,  arabile la data preluării se va face în „limita a 50 de ha de proprietar deposedat”.

Or în speţă, [...], autorul părţilor intimate, a fost unicul proprietar deposedat de statul comunist de o suprafaţă totală de teren agricol de 77 ha situată pe mereaua localităţii [...], „pământ de arătură, grădină de zarzavat şi pământ neproductiv” astfel cum este descris în actul de vânzare-cumpărare din 1936 şi ulterior în contractele de cesiune de drepturi succesorale semnate de  [...],  iar „moştenitorii” săi legali  sau în calitate de cesionari de drepturi litigioase au beneficiat deja anterior prezentei proceduri, de repararea prejudiciului produs fostului proprietar, în limita a 50 de ha de teren, pentru care s-au acordat măsuri reparatorii conform Legii nr.247/2005 (filele 47-49 dosar fond).

Referindu-se la această limitare a măsurilor reparatorii prin legile speciale adoptate după 1990 şi implicit la limitarea dreptului de a se obţine măsuri reparatorii numai în limita a 50 de ha de teren de proprietar deposedat, Curtea Constituţională a României a  statuat că: „acest aspect se referă la o soluţie legislativă care corespunde unei opţiuni politice ce ţine de competenţa legiuitorului, nefiind o problemă de contencios constituţional” şi că „trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotărî neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în patrimoniul său în baza unor titluri conforme cu legislaţia existentă la momentul dobândirii lor precum şi de a stabili modul în care – prin restituirea în natură prin plata unor despăgubiri sau în orice altă modalitate – foştii proprietari sau moştenitorii acestora vor beneficia de reparaţii pentru prejudiciile suferite prin aplicarea unor prevederi legislative în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989” (Decizia nr.510/19.04.2011 publicată în Monitorul Oficial al României nr.529/27 iulie 2011; Decizia nr.136/21 octombrie 1998 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.448/24 noiembrie 1998).

De asemenea, în jurisprudenţă sa constantă, (Decizia nr. 43/04.02.2003 publicată în Monitorul Oficial al României nr.251/11.04.2003; Decizia nr.177/2009 – publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 383/2009; Decizia nr.718/2009 - publicată în Monitorul Oficial  al României, Partea I nr.496/2009; Decizia nr.510/19 iulie 2011 - publicată în Monitorul Oficial  al României, Partea I nr.529/27 iulie 2011), instanţa de contencios constituţional a statuat că: „este dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea şi amploarea măsurilor pe care le stabileşte prin lege, iar sub aspectele practice pe care le-ar presupune o apreciere asupra oportunităţii vreunei măsuri reparatorii, Curtea nu numai că nu s-ar putea pronunţa, dar, în principiu, n-ar putea să completeze sau să schimbe măsuri legislative existente, devenind astfel, legislator pozitiv”.

Această soluţie este conformă jurisprudenţei CEDO, care a reţinut în mod constant că art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.

Dacă dispune de o mare marjă în aprecierea existenţei unei probleme de interes public se justifică anume măsuri şi în alegerea politicilor lor economice şi sociale, atunci când se află în joc o chestiune de interes general (Ex. – Cauza Păduraru contra România, Cauza Pilot  Maria Atanasiu ş.a. contra România).

După cum a afirmat CEDO în numeroase cauze (Ex.: Cauza Maria Atanasiu ş.a. contra România, paragraful 169-177), în situaţia unor modificări fundamentale ale sistemului unei ţări, precum cele pe care le reprezintă tranziţia de la un regim totalitar la o formă democratică de guvernare şi reforma structurii politice, juridice şi economice a statului, adoptarea unor legi economice şi sociale pe scară largă în materie de restituire de proprietăţi, nu poate asigura o dreptate completă în faţa varietăţii de situaţii în care se află numeroasele persoane în cauză.

Curtea Europeană a recunoscut că statul are dreptul de a expropria bunuri – inclusiv orice drepturi la despăgubiri consfinţite prin lege – şi de a reduce, chiar foarte mult, nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative, amintind că ceea ce prevede art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie este ca valoarea despăgubirii acordate pentru o privare de proprietate operată de stat să fie „în mod rezonabil în raport cu valoarea bunului şi că doar o lipsă totală de despăgubiri este considerată incompatibilă cu art.1 din Protocolul nr.1.

De aceea, cum art.1 din Protocolul nr.1 nu garantează un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe, o compensaţie parţială justificată de obiective legitime „de utilitate publică”, precum cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială putând milita pentru o reparaţie parţială, respectiv pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piaţă integrală.

Or, aplicarea acestor principii la situaţia concretă a reclamanţilor şi a intervenienţilor impune concluzia că acordarea de despăgubiri în limita a 50 de ha de teren de proprietar deposedat ([...]) conform dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 165/2013 combinate cu dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi ale legilor nr.18/1991 şi nr. 1/2000, nu constituie o nedreptate disproporţională, în condiţiile în care măsura limitării despăgubirilor este justificată de reforma radicală a sistemului politic şi economic din România şi de situaţia finanţelor ţării, premisă agreată şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa sa, după cauza – Pilot Maria Atanasiu ş.a. contra România.

În concluzie, Curtea constatând că reclamanţii şi intervenienţii, în calitate de succesori ai fostului proprietar, şi  de cesionări de drepturi litigioase au beneficiat din totalul de 77 ha teren, fostă proprietate – [...], de măsuri reparatorii în limita a 50 ha, în temeiul legilor reparatorii anterioare – Legea nr.247/2005, reţine că pretenţiile formulate în prezenta cauză pentru diferenţa de 27 ha teren preluat de la acelaşi autor [...] sunt nefondate în raport de dispoziţiile art.15 din Legea nr.165/2013 mai sus menţionate.

Domenii speta

Spete similare