Imobil preluat de stat. Cerere de restituire întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun. Incidenţa Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.

Imobil preluat de stat. Cerere de restituire întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun. Incidenţa Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.

Legea nr. 10/2001

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În contextul în care prin două hotărâri judecătoreşti irevocabile s-a constatat că demersul juridic iniţiat de reclamantă în scopul redobândirii în natură a imobilului care a constituit proprietatea sa, anterior preluării acestuia de către Statul Român, nu poate primi o rezolvare favorabilă, întrucât a fost înstrăinat în mod legal, iar titlul subdobânditorului nu a fost desfiinţat, într-un litigiu ulterior nu mai pot fi supuse examinării solicitări care au în vedere aceeaşi finalitate – respectiv redobândirea dreptului de proprietate şi înscrierea acestuia în cartea funciară pe numele reclamantei, chiar dacă, în aparenţă, obiectul acestei din urmă judecăţi ar fi diferit de al celorlalte două.

Întrucât problema restituirii în natură a imobilului în litigiu a fost în mod irevocabil rezolvată în litigiile anterioare, invocarea în speţă de către instanţă a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este pe deplin justificată în raport de cerinţa respectării principiului securităţii raporturilor juridice, consecvent invocată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cerinţă care în speţă este îndeplinită.

Pe de altă parte, dezlegarea dată de instanţa supremă problemelor de drept examinate în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, conform prevederilor art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 1338/15 februarie 2010, Judecătoria Târgu Mureş a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Mureş şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A.I. în contradictoriu cu acest pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepţia lipsei de interes, excepţie invocată de pârâtul B.J. şi a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de aceeaşi reclamantă în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Târgu Mureş şi B.J.

Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătoria a reţinut că reclamanta este fosta proprietară a imobilului din litigiu, preluat de Statul Român în baza sentinţei civile nr. 3883/1961 a Tribunalului Popular Raional Târgu Mureş şi vândut ulterior foştilor chiriaşi B.M. şi I., în temeiul Legii nr. 112/1995, iar apoi transmis cu titlu de moştenire pârâtului B.J.

S-a mai reţinut că reclamanta a uzat de prevederile Legii nr. 10/2001, însă contractul de vânzare-cumpărare menţionat nefiind desfiinţat, a obţinut dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent şi, întrucât contestaţia formulată în instanţă i-a fost respinsă prin hotărâre irevocabilă, s-a apreciat că este neîntemeiată acţiunea prin care solicita constatarea nevalabilităţii titlului de preluare a imobilului de către stat şi revenirea la situaţia anterioară de carte funciară.

De asemenea, judecătoria a reţinut că pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., nu are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece textele de lege pe care şi-a întemeiat acţiunea reclamanta nu îi conferă acestuia dreptul de a reprezenta statul în instanţă, ca subiect de drepturi şi obligaţii.

Prin decizia civilă nr. 210/16 septembrie 2010, Tribunalul Mureş a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, reţinând că, întrucât aceasta a uzat anterior de prevederile Legii nr. 10/2001, nu mai poate redobândi în natură imobilul pe calea acţiunii în revendicare de drept comun, acest aspect fiind lămurit prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii.

Reclamanta s-a prevalat în continuare de calea de atac a recursului, solicitând, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, în vederea examinării pe fond a pretenţiilor formulate.

Prin intermediul memoriului cuprinzând dezvoltarea motivului de recurs invocat, reclamanta a susţinut că primele două instanţe au refuzat în mod nejustificat să se pronunţe asupra cererilor cu a căror soluţionare au fost învestite, respectiv nulitatea titlului de preluare a imobilului de către Statul Român şi a încheierilor de carte funciară ulterioare, prin care acesta a fost transmis succesiv în proprietatea altor persoane, respingând neîntemeiat proba cu expertiza topografică, prin care a solicitat identificarea terenului rămas liber în urma vânzării, aflat şi în prezent în proprietatea statului.

S-a mai arătat că instanţele erau datoare ca, prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, invocate în susţinerea acţiunii, să constate că titlul statului - respectiv sentinţa civilă nr. 3883/1961, este lovit de nulitate absolută, în raport de prevederile Constituţiei şi a tratatelor la care România a aderat înainte de anul 1990 şi că, prin urmare, şi încheierile ulterioare de carte funciară sunt nelegale, fiind date cu încălcarea prevederilor Decretului - Lege nr. 115/1938.

De asemenea, s-a susţinut că respingerea acţiunii prin invocarea  deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este eronată, deoarece, chiar dacă imobilul revendicat – cel vândut în temeiul Legii nr. 10/2001, nu mai poate fi restituit în natură, instanţele trebuiau să constate că titlul statului nu a fost valabil, numai în acest fel reclamanta putând promova ulterior o altă acţiune, prin care să solicite restabilirea situaţiei anterioare prin echivalent, conform practicii în această materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prin întâmpinările formulate în cauză, pârâţii Municipiul Târgu Mureş şi B.J. au  susţinut legalitatea deciziei atacate, arătând că primele două instanţe au reţinut în mod corect că acţiunea în revendicare a reclamantei nu mai poate primi o rezolvare favorabilă pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât aceasta a şi uzat de prevederile respectivei legi, recunoscându-i-se dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

La rândul său, pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, a apreciat că soluţia criticată prin recursul declarat este legală, neavând calitate procesuală pasivă în cauză, prin prisma dispoziţiilor art. 3 alin. 1 pct. 48 din H.G. nr. 386/2007.

Examinând recursul dedus judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea a constat că acesta este nefondat, astfel că a respins ca atare, pentru următoarele considerente:

Prin Dispoziţia nr. 1366/16 decembrie 2003, emisă de Primarul municipiului Târgu Mureş în aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, s-a respins cererea reclamantei pentru restituirea în natură a imobilului din litigiu, reţinându-se că acesta a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel că s-a propus acordarea de despăgubiri băneşti, comunicându-se respectiva ofertă Prefecturii judeţului Mureş, în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 10/2001, în forma aflată în vigoare la acea dată.

Contestaţia formulată de reclamantă împotriva dispoziţiei menţionate a fost respinsă prin Sentinţa civilă nr. 353/24 martie 2004 a Tribunalului Mureş, soluţia a devenit irevocabilă prin Decizia civilă nr. 7580/4 octombrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după ce s-a respins apelul prin Decizia civilă nr. 611/6 iulie 2004 a Curţii de Apel Târgu Mureş.

Ulterior, prin Dispoziţia nr. 7345/25 septembrie 2007, emisă de Primarul municipiului Târgu Mureş ca urmare a modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 – sub aspectul naturii şi modalităţii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, s-a procedat la modificarea în parte a Dispoziţiei nr. 1366/2003, în sensul propunerii de acordare de titluri de despăgubire, conform procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, respectiv de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Şi această din urmă dispoziţie a fost supusă controlului judecătoresc, contestaţia reclamantei a fost respinsă prin Sentinţa civilă nr. 138/30 ianuarie 2008 a Tribunalului Mureş, definitivă prin Decizia civilă nr. 60/25 iunie 2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 8589/23 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (filele 10-16, dos. nr. 10478./320/2007 al Judecătoria Târgu Mureş).

Astfel cum a rezult din considerentele Sentinţei civile nr. 138/2008, prin contestaţia care a format obiectul acestei ultime judecăţi, reclamanta a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 452 mp. – rămas în proprietatea Statului Român după înstrăinarea către foştii chiriaşi, în temeiul Legii nr. 112/1995, a construcţiilor şi terenului aferent în întindere de 119 mp., parte din imobil pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti la valoarea de piaţă de la data soluţionării contestaţiei.

Examinând solicitările reclamantei, instanţa care a pronunţat hotărârea judecătorească menţionată a reţinut că, în ceea ce priveşte cererea de restituire în natură a imobilului – chiar dacă aceasta a vizat doar o parte din teren, operează excepţia autorităţii de lucru judecat, deoarece în litigiul anterior – finalizat prin sentinţa civilă nr. 353/2004, a fost supusă controlului judecătoresc tocmai modalitatea de reparaţie propusă de autoritatea administrativă emitentă a dispoziţiei atacate, în sensul că restituirea în natură nu este posibilă, situaţie în care acelaşi aspect nu mai poate fi repus în discuţie.

De asemenea, instanţa a analizat şi felul măsurilor reparatorii propuse prin Dispoziţia nr. 7345/2007, apreciind că aceasta respectă prevederile art. 1 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 247/2005.

Raportat la cele anterior relevate, Curtea a constat că prin două hotărâri judecătoreşti irevocabile s-a constatat că demersul juridic iniţiat de reclamantă în scopul redobândirii în natură a imobilului care a constituit proprietatea sa, anterior preluării acestuia de către Statul Român, nu a putut primi o rezolvare favorabilă, întrucât a fost înstrăinat în mod legal, iar titlul subdobânditorului nu a fost desfiinţat.

Prin urmare, în prezentul litigiu nu au putut fi supuse examinării solicitări care au în vedere aceeaşi finalitate – respectiv redobândirea dreptului de proprietate şi înscrierea acestuia în cartea funciară pe numele reclamantei, chiar dacă, în aparenţă, obiectul acestei din urmă judecăţi a fost diferit de al celorlalte două.

În acest context, Curtea a apreciat că în mod greşit s-a susţinut de către reclamanta - recurentă că, primele două instanţe au refuzat să-i examineze pe fond pretenţiile formulate în prezenta cauză, câtă vreme s-a făcut trimitere la soluţiile pronunţate în litigiile anterioare.

De asemenea, nu a fost primită nici critica vizând respingerea cererii de efectuare a unei expertize topografice - în scopul identificării terenului neînstrăinat cumpărătorilor locuinţei, deoarece şi problema restituirii în natură a acestuia a fost în mod irevocabil rezolvată în litigiile anterioare, situaţie în care, invocarea de către instanţa de apel a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost pe deplin justificată în raport de cerinţa respectării principiului securităţii raporturilor juridice, consecvent invocată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, dezlegarea dată de instanţa supremă problemelor de drept examinate în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, conform prevederilor art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă.

Or, prin Decizia nr. 33/2008 s-a stabilit că, în cadrul acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun şi având ca obiect imobile care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, instanţele de judecată vor putea să dea prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului doar în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, ipoteză care s-a identificat pe deplin în prezenta cauză. 

De asemenea, nu a putut fi ignorat nici faptul că titlul de preluare a imobilului din litigiu de către Statul Român este reprezentat tot de o hotărâre judecătorească irevocabilă – Sentinţa civilă nr. 3883/1961 a fostului Tribunal Popular al Raionului Târgu Mureş, nedesfiinţată prin vreuna din căile de atac prevăzute de lege, situaţie în care cererea privind constatarea nulităţii absolute a respectivului titlu nu poate fi apreciată decât ca neîntemeiată, soluţie de natură a afecta în acelaşi mod capetele de cerere subsecvente, având ca obiect constatarea nulităţii încheierilor de carte funciară care au urmat şi reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei.

În fine, instanţa de recurs a constat că nici invocarea neaplicării în cauză a prevederilor art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 nu poate fi apreciată ca un motiv de nelegalitate a soluţiei criticate prin recursul supus examinării, deoarece potrivit textului de lege menţionat, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, în acest caz instanţele judecătoreşti fiind competente sa stabilească valabilitatea titlului statului.

Or, astfel cum a rezult din precedente, imobilul din litigiu se încadrează în prevederile unei legi speciale de reparaţie – Legea nr. 10/2001, iar reclamanta a uzat de procedura instituită prin aceasta, inclusiv de căile de atac în justiţie, stabilindu-i-se în mod irevocabil dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, situaţie în care se pretinde fără temei că i s-ar fi încălcat dreptul de acces la instanţă ori dreptul de proprietate, deopotrivă ocrotite şi garantate de Constituţie şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În fine, nici invocarea împrejurării că reclamanta nu a încasat încă despăgubirile prin echivalent nu este de natură a conduce la o altă concluzie, acest aspect putând forma, eventual, obiectul unei alte judecăţi.

Având în vedere considerentele anterior expuse, Curtea a constat că în cauză nu se regăsesc motive de nelegalitate, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, s-a respins ca nefondat recursul dedus judecăţii, observând totodată, că pârâţii nu au solicitat cheltuieli de judecată. 

Domenii speta

Spete similare