Abuzul de drept. Răspundere civilă delictuală. Cumulul răspunderii civile cu răspunderea penală. Răspunderea pentru faptă proprie a administratorului unei societăți comerciale cu răspundere limitată

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă rep.: art. 12, art. 36, art. 40, art. 1357

Legea 287/2009 privind Codul civil, rep.: art. 15, art. 14

Codul civil de la 1864: art. 998

1. Administratorul unei societăţi comerciale cu răspundere limitată – persoană fizică – are calitatea procesuală pasivă în litigiile având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, constând în prejudicierea statului ca urmare a nerespectării unor dispoziţii legale aplicabile societăţilor comerciale, precum şi tuturor operaţiunilor economice.

2. Răspunderea penală a administratorului societăţii comerciale nu înlătură răspunderea civilă delictuală pentru pagubele astfel produse.

3. Reglementarea expresă în noul Cod civil (art. 15) a abuzului de drept nu este de natură a modifica/înlătura criteriile de apreciere a abuzului de drept statuate în jurisprudenţă şi doctrină, consacrate până la intrarea în vigoare a noului Cod civil;

4. Reaua-credinţă în exercitarea drepturilor subiective civile presupune dovada unei intenţii calificate, răufăcătoare, a intenţiei de a vătăma, asociată cu întrebuinţarea unor mijloace viclene, frauduloase sau cel puţin vexatorii. Simpla promovare a unei acţiuni în justiţie, cu consecinţa respingerii ei, chiar şi pentru absenţa calităţii procesuale pasive a pârâtului în cauză nu dă reclamantului dreptul la despăgubiri pe temeiul abuzului de drept, în condiţiile art. 12 C. pr. civ.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 142 din 11 mai 2016, Prof. univ. dr. L.B.)

Prin decizia civilă nr. 142 din 11 mai 2016, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul reclamantei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara (DGRFP Timişoara), prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin (AJFP Caraş-Severin) împotriva sentinţei civile nr. 2975/15.12.2015, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 216/290/2015, schimbând în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea reconvenţională formulată de G. O.-C. împotriva pârâtei reconvenţionale DGRFP Timişoara prin AJFP Caraş-Severin pentru daune morale, înlăturând obligaţia reclamantei la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată, sentinţa fiind în rest menţinută.

Curtea a reţinut nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii Tribunalului Caraş-Severin din perspectiva modului de soluţionare al excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului cu consecinţa  respingerii acţiunii reclamantei, cât şi din perspectiva modului de soluţionare al cererii reconvenţionale formulată în cauză, admisă de tribunal, cu consecinţa obligării pârâtei reconvenţionale, reclamantă în cauză la plata către reclamantul reconvenţional, pârât în cauză a sumei de 7000 euro (31.103,8 lei) cu titlu de daune morale, în condiţiile art. 12 C. pr. civ., derivate din exercitarea abuzivă de către pârâta reconvenţională a dreptului de a formula acţiunea în justiţie pendinte împotriva reclamantului reconvenţional, pârât în cauză.

În cauză s-a reţinut că reclamanta DGFP Caraş-Severin prin AJFP Caraş-Severin, a chemat în judecată pe pârâtul G.O.-C., care în calitate de administrator al unei societăţi comerciale cu răspundere limitată (SC R.W. S.R.L.) a prejudiciat bugetul consolidat al statului cu suma de 5.115.512 lei, prin încălcarea unor dispoziţii legale, care reglementează încheierea contractelor de muncă, acordarea de drepturi salariale angajaţilor temporari, precum şi a unor drepturi derivate din detaşări, deplasări etc., modul de impozitare a veniturilor din salarii şi contribuţii sociale datorate de angajat şi angajator, declararea obligaţiilor legale de plată.

Tribunalul a reţinut lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului, persoană fizică, dat fiind că nu există un raport juridic fiscal între reclamantă şi pârât, care nu are calitatea de contribuabil, simpla calitate de administrator al unei societăţi comerciale neputând echivala cu dobândirea  calităţii procesual pasive. Sub acest aspect, acţiunea reclamantei a fost respinsă.

Curtea a reţinut greşita soluţionare a excepției lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, apreciind că acesta are calitate procesual pasivă, căci a fost chemat în judecată pentru acoperirea unei pagube produse statului prin fapta sa ilicită, constând în încălcarea unor dispoziţii legale care reglementează activitatea societăţilor comerciale, precum şi toate operaţiunile economice, context în care s-a apreciat că legea instituie în astfel de condiţii o răspundere pentru faptă proprie administratorului societăţii comerciale, iar nu societăţii comerciale, ca persoană juridică, întrucât  administratorul este un reprezentant legal, organ al societăţii, căruia îi incumbă o răspundere personală în cazul nerespectării unor dispoziţii legale prevăzute în Legea nr. 31/1990 sau în alte legi speciale aplicabile societăţilor comerciale, precum şi tuturor operaţiunilor economice, sens în care sunt incidente dispoziţiile art. 998 din Codul civil de la 1864, respectiv art. 1357 din noul Cod civil, care antrenează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, fapta ilicită constând în încălcarea unor dispoziţii legale de drept al muncii, drept fiscal, drept procedural fiscal, legea contabilităţii, legea societăţilor comerciale (dr. civil), Legea nr. 241/2005 privind evaziunea fiscală ş.a asemenea, expres individualizate în acţiunea reclamantei. Mai mult, Curtea a reţinut că pârâtul a avut calitatea de suspect, cu referire la infracţiunea de evaziune fiscală, cauza penală fiind clasată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin în raport cu intervenţia unei clauze de nepedepsire, prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) C. pr. pen., prin aceea că pârâtul suspect a achitat paguba produsă ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, de 37.814 lei, astfel cum rezultă din Ordonanţa de clasare, pronunţată în dosarul nr. 447/P/2012 al Parchetului.

De altfel, Curtea a reţinut că temeiul acţiunii promovate de către reclamant este însăşi Ordonanţa Parchetului în care se arată că pentru diferenţa de prejudiciu reclamantul poate uza de căi extrapenale, evaziunea fiscală fiind reţinută doar cu referire la suma de 37.814 lei, menţionată.

Soluţia de respingere a acţiunii reclamantei a fost menţinută de Curte în raport cu stingerea ex lege a pagubei, prin înlăturarea obligaţiilor fiscale ca efect al Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale, lege care a intrat în vigoare în cursul procesului, respectiv la data de 16 noiembrie 2015.

Relativ la cererea reconvenţională, Curtea a reţinut nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii Tribunalului, în raport cu împrejurarea că în cauză nu sunt întrunite condiţiile abuzului de drept, prevăzut de art. 15 C. civ., cu consecinţa obligării reclamantei, pârâtă reconvenţională la plata unor daune morale, întrucât principiul non bis in eadem nu este incident în cauza de faţă, care pune în discuţie raportul dintre răspunderea penală (antrenată în sarcina pârâtului, reclamant reconvenţional pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală) şi răspunderea civilă delictuală (pentru diferenţa de prejudiciu, pretins derivată din fapta ilicită constând în încălcarea unor dispoziţii legale de către pârâtul în cauză), dat fiind că, cumulul celor două forme de răspundere este permis, astfel că reclamanta nu a comis un abuz de drept prin chemarea în judecată a pârâtului prin acţiunea pendinte, acţiune prin care reclamanta a solicitat exclusiv obligarea pârâtului la plata diferenţei de prejudiciu rezultată din scăderea sumei achitate de către pârât în cauza penală.

Mai mult, Curtea a reţinut că reclamanta era obligată să-l acţioneze în judecată pe pârât, natura şi obiectul activităţii sale obligând-o la recuperarea pagubei aduse bugetului statului, pe de o parte, iar, pe de altă parte o asemenea obligaţie derivă din însuşi conţinutul ordonanţei de clasare a Parchetului, care sugerează reclamantei urmarea unor căi extrapenale pentru recuperarea diferenţei de prejudiciu.

Totodată, Curtea a reţinut că, reglementarea expresă a abuzului de drept în noul Cod Civil (art. 15 ) şi a consecinţelor acestuia (art. 12 C. pr. civ.) nu este de natură a modifica criteriile de apreciere a abuzului de drept, consacrate în jurisprudenţă şi doctrină până la intrarea în vigoare a noului Cod civil, astfel că pentru existenţa abuzului de drept se impune, în continuare, identificarea relei-credinţe în exercitarea drepturilor subiective, aceasta presupunând o intenţie calificată, răufăcătoare, subordonată unui scop nelegitim, anume de a obţine ceva ce în mod obişnuit, prin căile legale nu s-ar putea obţine, respectiv o intenţie de a vătăma, asociată cu întrebuinţarea unor mijloace viclene, frauduloase sau cel puţin vexatorii, fapte conexe ce ar rezulta din actele folosite sau anumite mijloace de probă, neindentificate însă în prezenta cauză.

Simpla respingere a unei acţiuni, chiar şi pentru lipsa calităţi pasive nu activează, în favoarea pârâtului în cauză, dispoziţiile art. 15 C. civ. şi art. 12 C. pr. civ.

În egală măsură, Curtea a reţinut că legalitatea actelor fiscale, constatatoare a pagubei reclamate, emise de agenţii fiscali ai reclamantei face obiectul unui alt control jurisdicţional, nefinalizat prin pronunţarea unei hotărâri definitive, astfel că alegaţiile tribunalului, relative la nelegalitatea, irealitatea, caracterul mincinos al imputaţiilor aduse pârâtului prin actele administrative constatatoare ale pagubei au fost înlăturate de Curte, acestea neputând fi validate ca şi criterii obiective de apreciere a abuzului de drept.

Mai mult, Curtea a reţinut că dreptul la daune morale al pârâtului întemeiat pe afectarea de către reclamant a unor drepturi personale nepatrimoniale nu poate fi satisfăcut şi în raport cu împrejurarea că pârâtul  nu a uzat de dispoziţiile art. 72, art. 73 C. civ., care reglementează asemenea drepturi (demnitate, imagine) în sprijinul cererii sale reconvenţionale, pe de o parte, iar, pe de altă parte, asemenea încălcări nu au fost probate în cauza de faţă, care pune în evidenţă că în cadrul plângerii penale formulată de către reclamantă împotriva pârâtului pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, Parchetul a început urmărirea penală împotriva pârâtului suspect, clasarea cauzei fiind impusă de o cauză de nepedepsire determinată de achitarea prejudiciului produs prin infracţiune, iar nu de absenţa vinovăţiei pârâtului sau de inexistenţa infracţiunii.

Curtea a reţinut că reclamanta a justificat un interes legitim în promovarea acţiunii pendinte, acela de a recupera paguba constatată în cuprinsul Raportului de inspecţie fiscală, raport valid la data judecăţii prezentei cauze.

Domenii speta

Spete similare