Contestatie la executare. Contract de leasing

R O M Â N I A

TRIBUNALUL COVASNA

SECŢIA CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 435/R

Şedinţa publică  de la  2 octombrie 2012

Completul constituit din:

Preşedinte : …….

Judecător : ………….

Judecător : ……………..

Grefier : …………

Pentru astăzi fiind amânată pronunţarea asupra recursului declarat de intimata S.C. Raiffeisen Leasing IFN S.A. împotriva sentinţei civile nr. 709 din 6 martie 2012 a Judecătoriei Sfântu Gheorghe.

La apelul nominal, făcut în şedinţă publică, la pronunţare, se constată lipsa părţilor.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, după care:

Dezbaterile în cauză au avut loc în şedinţa publică din 18 septembrie 2012, când părţile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de şedinţă din aceea zi, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar instanţa în vederea deliberării a amânat pronunţarea pentru data de 25 septembrie  2012, apoi pentru  astăzi, 2 octombrie 2012.

 Tribunalul, în urma deliberării, a pronunţat decizia de mai jos.

 T R I B U N A L U L

Asupra recursului civil de faţă

Prin Sentinţa civilă nr. 709 din 6 martie 2012, Judecătoria Sfântu Gheorghe a admis în parte cererea formulată de către contestatorii SC …….. SRL, S. A. şi SZ. T.  în contradictoriu cu intimata SC RAIFFEISEN LEASING IFN SA şi în consecinţă ;

A anulat  în parte actele de executare emise în dosarul execuţional nr. 258/2011 al Biroului Executorului Judecătoresc K. Cs., respectiv Adresa de Înfiinţare a popririi emise la data de 27.07.2011, urmând ca executarea să privească suma de 18189,77 lei şi 1012,09 euro la care se adaugă cheltuielile de executare aferente acestui debit.

A respins  capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la art. 9 alin. 1 lit. b, art. 6.1 şi art. 6.2 din Condiţiile generale de Leasing Financiar parte integrantă din contractele de leasing nr. 26590/02.07.2007, nr. 26593/02.07.2007, nr. 31184/20.05.2008 şi nr. 31185/20.05.2008 încheiate între intimată, în calitate de finanţator şi contestatoarea SC …. SRL în calitate de utilizator, ca inadmisibilă.

A obligat intimatul la plata către contestator a sumei de 5000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prioritar, instanţa de fond  a analizat excepţia evocată de creditoarea – intimată.

 Asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii,  prima instanţă a reţinut că potrivit art. 399 alin. 3 C. pr. civ. în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanţă judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare apărări de fond împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede în acest scop o altă cale de atac.

Sub acest aspect, s-a avut în vedere că cererea vizează executarea unor titluri executorii care nu sunt hotărâri judecătoreşti, fiind în prezenţa unor contracte de leasing.

Aşadar, în conformitate cu prevederile legale arătate, pe calea contestaţiei la executare partea poate invoca şi apărări de fond împotriva titlurilor executorii, însă doar în situaţia în care nu are la îndemână o altă acţiune pentru valorificarea acestora.

Rezultă aşadar, că în situaţiile avute în vedere, contestaţia la executare are un caracter subsidiar, respectiv, ori de câte ori partea are la îndemână o acţiune prin care există posibilitatea punerii în discuţie a valabilităţii titlului executoriu, este obligat să folosească această din urmă cale.

Prin cererea care constituie obiectul prezentei cauze, astfel cum aceasta a fost precizată, s-a solicitat să se constate că unele dintre clauzele contractelor de credit încheiate între părţi, respectiv prevederile art. 9 alin. lit. b, art. 6.1. alin. 2 şi art. 6.2. din Condiţiile generale la Leasing Financiar parte integrantă din contractele de leasing nr. nr. 31184/20.05.2008, nr. 31185/20.05.2008, nr. 26593/02.07.2007 şi nr. 26590/02.07.2007  au caracterul unor clauze abuzive, solicitându-se constatarea nulităţii absolute a acestora.

Însă, s-a avut  în vedere că formularea contestaţiei la executare nu constituie singurul mijloc prin care contestatorii aveau posibilitatea să invoce aceste apărări. Părţile aveau posibilitatea să introducă o acţiune de drept comun privind constatarea nulităţii absolute a clauzelor apreciate ca fiind nelegale. În acest sens sunt şi prevederile art. 14 din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora consumatorii prejudiciaţi prin contractele încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă.

Aşadar, dacă există posibilitatea contestării valabilităţii titlului executoriu printr-un alt mijloc procedural decât contestaţia la executare şi prin care se tinde la constatarea nulităţii unor clauze contractuale, partea este obligată să uzeze de aceea cale.

În consecinţă, având în vedere că în prezenta cauză nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 399 alin. 3 C. proc. civ., respectiv, deşi suntem în prezenţa unor titluri care nu sunt emise de instanţa judecătorească, partea avea posibilitatea invocării apărărilor pe o „altă cale”, instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de către creditoarea.

Pe fond, prima instanţă a reţinut că, prin contractele de leasing nr. 31184/20.05.2008, nr. 31185/20.05.2008, nr. 26593/02.07.2007 şi nr. 26590/02.07.2007 intimata a transmis către contestatoarea SC ….. SRL dreptul de folosinţă asupra a două autovehicule marca Renault şi două semiremorci Kogel,  în schimbul unei rate de leasing lunar evidenţiate în anexele la contractele arătate.

Prin aceleaşi convenţii, contestatorii Sz. T. şi S. A. s-au obligat să garanteze executarea obligaţiilor ce revine în sarcina societăţii utilizatoare, semnând convenţiile în calitate de fidejusori.

Având în vedere că partea beneficiară nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a ratelor, finanţatorul a notificat către contestatori intenţia de reziliere a convenţiilor, punându-le în vedere obligaţiile ce le revin în astfel de situaţii şi prevăzute de art. 9 şi art. 8.2. din Condiţiile generale. Astfel, la dosar a fost ataşată copie de pe Notificările nr. 188, 189 şi 190 emise la data de 07.01.2010 prin care li s-a adus la cunoştinţa contestatorilor „rezilierea definitivă şi irevocabilă de la data prezentei a Contractelor de leasing financiar nr. 26590/02.07.2007, nr. 26593/02.07.2007, nr. 31184/20.05.2008 şi nr. 31185/20.05.2008”, precum şi obligaţia acestora:

- de a returna finanţatorului în termen de 3 zile obiectele contractelor de leasing

- plata imediată a ratelor scadente şi neachitate consemnate în facturile indicate, inclusiv penalităţile de întârziere aferente acestora

- plata imediată a tuturor ratelor rămase de achitat până la sfârşitul contractelor de leasing şi a valorii reziduale în cuantum de 123496,87 euro

- plata sumelor reprezentând TVA, taxe vamale, accize şi orice alte eventuale costuri aferente încetării Contractelor de leasing, astfel cum acestea vor fi stabilite de autorităţile vamale competente.

Din susţinerile părţilor rezultă că utilizatorul s-a conformat parţial sarcinilor prevăzute restituind bunurile care au constituit obiectul contractelor de leasing, conform înscrisurilor ataşate, acestea fiind ulterior valorificate de către intimată pentru suma totală de 63.070,00 euro.

Astfel, la data de 08.07.2011 creditoarea s-a adresat Biroului Executorului Judecătoresc K. Cs. în vederea începerii executării silite împotriva debitorilor pentru realizarea creanţei în sumă totală de 72468,11 euro, formându-se astfel dosarul execuţional nr. 258/2011. Prin Încheierea pronunţată la data de 20.07.2011 de Judecătoria Sfântu Gheorghe în dosarul nr. 3633/305/2011 s-a dispus încuviinţarea executării silite a obligaţiei privind pe creditor SC Raiffeisen Leasing IFN SA şi pe debitorii SC …. SRL, S. A. şi Sz. T. în dosarul de executare nr. 25/2011 al Biroului Executorului Judecătoresc K. Cs..

Ulterior, respectiv la dat de 27.07.2011, în cadrul dosarului execuţional arătat s-a dispus înfiinţarea popririi sumelor prezente şi viitoare pe care debitorii arătaţi le au în conturile deschise la unităţile bancare nominalizate în adresă până la concurenţa sumei de 72468,11 euro şi 10760,20 lei, declarate poprite.

Prin prezenta cerere reclamanţii au contestat suma supusă executării, învederând, pe de o parte, că deşi creditoarea a fost notificată cu privire la rezilierea contractelor, aceasta a continuat să emită facturi. Pe de altă parte au fost apreciate ca nelegale şi abuzive clauzele contractuale în temeiul cărora a fost stabilită creanţa supusă executării.

Însă, în ceea ce priveşte încetarea contractelor, astfel, cum s-a arătat, contestatoarea a învederat că prin Adresele înaintate la data de 20.02.2009 (fila 116) şi 18.12.2009 (fila 115) a notificat partea adversă cu privire la intenţia de reziliere în conformitate cu prevederile art. 9 din condiţiile generale la contractele de leasing. Cu toate acestea, urmează a se avea că potrivit acestei clauze în cazul în cazul producerii vreunuia dintre cazurile de neîndeplinire a obligaţiilor contractuale prevăzute la punctul 8 de mai sus, precum şi în cazul în care utilizatorul nu îşi îndeplineşte vreuna dintre obligaţiile asumate prin contractul de leasing financiar, finanţatorul are, printre altele, dreptul să execute garanţiile oferite de utilizator pentru garantarea obligaţiilor sale contractuale (…) Finanţatorul are şi dreptul să considere contractul de leasing financiar desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără orice altă formalitate prealabilă.

Rezultă aşadar, că desfiinţarea convenţiei ca efect al manifestării unilaterale a voinţei uneia dintre părţi există doar în situaţia în care această manifestare de voinţă vine din partea  finanţatorului. Or, având în vedere că intenţia de reziliere a fost exprimată de către intimată doar la data de 07.01.2010 prin Notificările nr. 188, 189 şi 190, instanţa de fond a constatat că data desfiinţării convenţiei este această din urmă dată. Până la această dată, conform prevederilor art. 969 C. civ. toate părţile sunt îndreptăţite a beneficia de drepturile prevăzute în actele juridice încheiate şi sunt ţinute la îndeplinirea întocmai a obligaţiilor stabilite prin acestea.

Referitor la existenţa unor clauze abuzive, astfel cum s-a arătat în cele precedente, în cadrul prezentului litigiu instanţa nu este abilitată a constata nulitatea absolută a unor clauze prevăzute în contractele deduse judecăţii.

În acelaşi timp însă, s-a constatat că nu se poate da eficienţă efectelor unor clauze care contravin normelor imperative şi care reglementează condiţiile de validitate. Aceasta deoarece în cazul în care se recunoaşte posibilitatea pentru astfel de clauze de a produce efecte juridice, implicit ar reprezenta o confirmare a valabilităţi unor prevederi convenţionale care nu îndeplinesc cerinţele de validitate prevăzute de lege.

S-a avut în vedere că potrivit art. 9 alin. 1 pct. b din Condiţiile generale care fac parte integrantă din convenţiile de leasing intervenite între părţi în cazul desfiinţării convenţiilor utilizatorul are obligaţia să plătească finanţatorului (...) şi o indemnizaţie de reziliere care devine exigibilă imediat prin efectul rezilierii, compusă din toate celelalte rate rămase de achitat şi valoarea reziduală.

Prin contestaţia formulată partea a solicitat calificarea acestei prevederi contractuale ca şi clauză abuzivă, interzisă de prevederile Legii nr. 193/2000. Sub aceste aspecte, judecătoria a avut  în vedere că potrivit art. 1 alin. 3 din Legea nr. 193/2000 se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Însă, s-a reţinut în acelaşi timp că aceste prevederi sunt aplicabile doar în ceea ce priveşte contractele încheiate cu consumatorii, respectiv cu acele persoanele fizice sau grupurile de persoane fizice constituie în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberate.

Or, în cauza de faţă, contractele de leasing indicate au fost încheiate cu utilizatorul SC ……… SRL, persoană juridică care la rândul ei are calitate de comerciant, neputând fi încadrat în categoria persoanelor limitativ prevăzute de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 şi care defineşte categoria consumatorilor.

Într-adevăr, în cadrul operaţiunilor juridice au calitate de parte şi contestatorii Sz. T. şi S. A. Însă, aceştia au semnat convenţiile în calitate de fidejusor, actul juridic la care au participat având caracter accesoriu contractelor de leasing semnate între SC Raiffeisen Leasing IFN SA şi SC …. SRL.

Aşadar, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de dispoziţiile legale arătate, s-a apreciat că aceste dispoziţii nu sunt incidente în cauză, neputându-se constata în temeiul prevederilor Legii nr. 193/2000 existenţa unor clauze abuzive în contractele de leasing nr. 26590/02.07.2007, nr. 26593/02.07.2007, nr. 31184/20.05.2008 şi nr. 31185/20.05.2008.

De asemenea, prima instanţă a avut în vedere că suntem în prezenţa unor contracte comerciale, prin încheierea cărora părţile semnatare urmăresc realizarea de beneficii, caracterul esenţial al oricărui act comercial constituindu-l scopul său, respectiv intenţia părţilor de realizare a profitului.

Însă, şi în această situaţie libertatea contractuală este supusă unor reguli, dispoziţiile art. 5 C. civ. potrivit cărora nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri, fiind aplicabile. Astfel, urmează a se avea în vedere că potrivit art. 948 C. civ. pentru valabila încheierea a unei convenţii sunt necesare întrunirea condiţiilor privind capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită. Cu privire la această ultimă cerinţă, art. 966 C. civ. prevede că obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită nu poate avea nici un efect, art. 968 C. civ. dispunând cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publici.

Rezultă aşadar, în cazul oricărui contract sau clauză contractuală pentru ca acesta să întrunească cerinţele de valabilitate şi astfel a fi apt de a produce efecte juridice este necesar ca obiectul urmărit de părţi la încheierea acestuia să fie licit şi moral, respectiv să nu contravină ordinii publice şi bunelor moravuri.

În speţa de faţă, instanţa de fond a avut în vedere, că prevederile art. 9 alin. 1 pct. b din convenţie stabilesc în sarcina utilizatorului plata indemnizaţiei de reziliere în cazul desfiinţării convenţiei, indemnizaţie egală cu toate celelalte rate rămase de achitat şi valoarea reziduală.

În analizarea acestor prevederi raportat la dispoziţiile legale arătate, s-a apreciat că, pe de o parte, trebuie avut în vedere că suntem în prezenţa unor contracte comerciale încheiate de către părţi în exercitarea activităţilor desfăşurate în calitate de comerciant, prin încheierea cărora s-a urmărit de ambele părţi realizarea de profit şi beneficii.

Tot în acest cadru, judecătoria a avut în vedere şi prevederile art. 15 din OG nr. 51/1997 potrivit cărora  dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing.

În acelaşi timp însă, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile legale generale, care reglementează libertatea contractuală cu privire la toate actele juridice încheiate şi care o condiţionează şi impun respectarea prevederilor art. 966 şi 968 C. civ.

De asemenea, prezintă importanţă şi natura raportului juridic încheiat între părţi. Suntem în prezenţa unor convenţii de leasing, operaţiune complexă prin care se asigură transmiterea către una dintre părţi dreptului de folosinţă asupra unui bun în schimbul unei plăţi periodice, cu dreptul utilizatorului ca la expirarea duratei contractului să opteze pentru prelungirea convenţiei, cumpărarea bunului sau încetarea raportului. Or, în aceste condiţii, se observă că prin încheierea contractului utilizatorul beneficiază doar de dreptul de folosinţă asupra bunului, nefiindu-i transmis şi proprietatea acestuia. Nu în ultimul rând s-a reţinut că, corelativ beneficiului dobândit de utilizator, acesta, pe toată perioada de derulare a convenţie este îndatorat la plata redevenţei aferente dreptului de folosinţă, precum şi la plata altor sume stabilite prin convenţie, reprezentând comisioane, taxe, penalităţi.

Astfel, ţinând seama de toate aceste aspectele, s-a apreciat că prevederea în sarcina utilizatorului, în cazul rezilierii convenţiei a plăţii tuturor ratelor şi valorii reziduale reprezintă o sarcină disproporţionată, ducând la crearea unui dezechilibru contractual nejustificat, mai ales în condiţiile în care, cu ocazia desfiinţării convenţiei partea este obligată la plata ratelor scadente, restituirea bunurilor, plata comisioanelor, taxelor penalităţilor.

Faţă de aceste aspecte, instanţa de fond a apreciat că prezenta clauză contractuală, prevăzută de părţi prin art. 9 alin. 1 pct. b teza II din convenţii, nu îndeplineşte condiţiile privitoare la existenţa unei cauze licite şi morale, pe cale de consecinţă neputându-se da eficacitate acestora, utilizatorul neputând fi obligat la plata sumelor calculate în temeiul acestei clauze.

În ceea ce priveşte prevederile art. 6.1. alin. 2 şi art. 6.2. din contractele de leasing nr. nr. 26590/02.07.2007, nr. 26593/02.07.2007, nr. 31184/20.05.2008 şi nr. 31185/20.05.2008, acestea privesc modalitatea de garantare a executării obligaţiei de către debitorul principal, statuând că „fidejusorul desemnat prin contractul de leasing financiar renunţă expres la beneficiul de discuţiune şi la beneficiul de diviziune”, „în cazul în care utilizatorul nu îşi îndeplineşte oricare dintre obligaţiile sale de plată aferente contractului de leasing financiar, finanţatorul are dreptul să urmărească direct pe fidejusor în scopul executării creanţei sale pentru întreaga sumă datorată, fidejusorul fiind obligat în solidar cu utilizatorul în ceea ce priveşte executarea obligaţiilor izvorând din contractul de leasing financiar”.

Prima instanţă însă nu a putut reţine ca întemeiate susţinerile contestatorilor cu privire la constatarea unor clauze abuzive sub aspectul acestor prevederi contractuale. Aceasta deoarece, în conformitate cu art. 1662 C. civ. fidejusorul nu este ţinut a plăti creditorului, decât când nu se poate îndestula de la debitorul principal asupra averii căruia trebuie mai întâi să se facă discuţie, afară numai când însuşi a renunţat la acest beneficiu, sau s-a obligat solidar cu datornicul. În cazul din urmă, efectul obligaţiei sale se regulează după principiile statornicite în privinţa datoriilor solidar. Tot astfel, art. 1667 C. civ. dispune că fiecare din persoanele arătate în articolul precedent, întrucât n-a renunţat la beneficiul diviziunii, poate cere ca creditorul să dividă mai întâi acţiunea sa şi să o reducă la proporţia fiecăruia.

Rezultă aşadar, că însăşi legea prevede posibilitatea renunţării de către fidejusor atât la beneficiul de discuţiune, cât şi la beneficiul de diviziune, precum şi obligarea solidară alături de debitor. Or, în aceste condiţii nu se poate aprecia că prevederile art. 6.1. alin. 2 sau art. 6.2 din Condiţiile generale la contractele de leasing, ar reprezenta o încălcare a prevederilor privind valabila încheiere a actelor juridice.

Aşadar, în ceea ce priveşte titlul executor şi executarea silită începută faţă de debitoarea principală şi fidejusori, s-a constatat că aceasta este legală şi se justifică pentru creanţa indicată, mai puţin sumele stabilite şi imputate în sarcina părţilor în temeiul prevederilor contractuale din art. 9 alin. 1 pct. 2 din convenţii. Astfel, partea creditoare este îndreptăţită să beneficieze de plata ratelor scadente şi neachitate, de penalităţile aferente, precum şi de plata sumelor reprezentând TVA, taxe vamale, accize şi orice alte eventuale costuri aferente încetării.

Însă, şi sub acest aspecte, prima instanţă a avut în vedere că din înscrisurile depuse, respectiv ordin de plată nr. 11/15.01.2010 rezultă că utilizatorul a achitat contravaloarea sumelor constatate prin facturile fiscale emise pentru ratele scadente anterior lunii decembrie 2009. Or, având în vedere că solicitarea de executare silită a fost formulată ulterior acestei date, se constată că nu se justifică includerea şi acestor sume în creanţa supusă executării silite.

În consecinţă, faţă de cele învederate, prima instanţă a constatat că executarea silită care constituie obiectul dosarului execuţional nr. 258/2011 îndeplineşte cerinţele de valabilitate şi se justifică în limita sumelor de 18189,77 lei şi 1012,09 euro, sume la care se adaugă cheltuieli de executare, cheltuieli care însă sunt aferente acestui din urmă debit.

Aşadar, prima instanţă a admis  în parte cererea, a dispus anularea în parte a  actelor de executare emise în dosarul execuţional nr. 258/2011 al Biroului Executorului Judecătoresc K. Cs., respectiv Adresa de Înfiinţare a popririi emise la data de 27.07.2011, urmând ca executarea să privească suma de 18189,77 lei şi 1012,09 euro la care se adaugă cheltuielile de executare aferente acestui debit şi va respinge capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la art. 9 alin. 1 lit. b, art. 6.1 şi art. 6.2 din Condiţiile generale de Leasing Financiar parte integrantă din contractele de leasing nr. 26590/02.07.2007, nr. 26593/02.07.2007, nr. 31184/20.05.2008 şi nr. 31185/20.05.2008 încheiate între intimată, în calitate de finanţator şi contestatoarea SC ……. SRL în calitate de utilizator, ca inadmisibilă.

Referitor la solicitarea părţilor de acordare şi compensare a cheltuielilor de judecată,  s-au avut în vedere disp. art. 274 C. proc. civ. „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată”, art. 276 C. proc. civ. prevăzând „când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată putând face compensarea lor”.

Astfel, instanţa de fond a admis şi solicitarea de acordarea a cheltuielilor de judecată, proporţional, în limita petitelor admise urmând ca partea contestatoare să fie obligată la plata sumei de 5000 lei cu acest titlu, sumă reprezentând onorariu avocaţial conform facturii fiscale nr. 3004/10.08.2011 şi chitanţă nr. 37/10.08.2011.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea S.C. Raiffeisen Leasing IFN S.A.

În motivarea recursului s-a arătat că instanţa de fond în mod greşit a reţinut faptul că, la încheierea contractelor de leasing nu a existat o cauză licită, arătând ca „art. 9 alin.1 pct. b teza II din convenţii, nu îndeplineşte condiţiile privitoare la existenţa unei clauze licite şi morale, pe cale de consecinţă neputându-se da eficacitate acestora, utilizatorul neputând fi obligat la plata sumelor calculate”.

Potrivit dispoziţiilor art. 1066 vechiul Cod Civil, clauza penală fiind stabilită contractual, trebuie să fie respectată de ambele părţi contractante.

Art. 9 din Condiţiile Generale aferente Contractelor de Leasing reglementează tocmai efectele rezilierii contractelor, potrivit art. 1021 vechiul Cod Civil, orice parte faţă de care nu s-a executat o obligaţie contractuală având deschisă calea rezilierii cu daune interese, or în speţă, aceste daune au fost evaluate anticipat de către părţi prin art. 9 din contract, fiind echivalate cu toate ratele de leasing rămase de achitat.

Important este faptul că atât în materie civilă, cât şi în materie comercială cuantumul clauzei penale nu poate depăşi cuantumul dobânzii legale, dacă părţile au stipulat prin contract acest lucru.

Mai mult, culpa pentru rezilierea contractelor de leasing aparţine utilizatorului, iar conform principiului de drept Nemo auditur propriam turpidudinem allegans – nimeni nu poate să obţină foloase invocând propria sa vină, incorectitudine, necinste, şi nici să se apere valorificând un asemenea temei.

Se menţionează că recurenta are dreptul legal şi contractual de a recupera integral de la debitori toate debitele, a procedat cu prioritate la recuperarea bunurilor care au făcut obiectul Contractelor de leasing financiar, a procedat la valorificarea a două dintre cele 3 bunuri şi a solicitat debitorului doar diferenţa rezultată.

Se subliniază faptul că, deşi contractual, recurenta avea dreptul de a solicita debitorilor suma de 135.538,11 EURO, a dedus din debitul datorat de debitor valoarea încasată ca urmare a valorificării bunului, şi a solicitat doar diferenţa de 72.468,11 EURO.

Prin Decizia nr. 1003 din 8 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I , nr. 543 din 3 august 2010, Curtea Constituţională a reţinut ca dispoziţiile art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 nu fac altceva decât să prevadă consecinţele pe care le atrage nerespectarea obligaţiilor ce decurg din contractul de leasing de către locatar/utilizator. În aceste condiţii, faptul că locatorul/ finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul /utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing, nu are semnificaţia creării unei situaţii privilegiate pentru locator/finanţator, ci a restabilirii unei situaţii legale, acceptate de către părţi la încheierea contractului.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile Deciziei nr. 162 din 4 iunie 2002, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1, 14 şi 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing. Astfel, Curtea Constituţională analizând şi pe fond motivele de neconstituţionalitate, că acestea nu pot fi primite motivând faptul  că „textele atacate reglementează răspunderea părţilor în cazul neexecutării obligaţiilor în cadrul contractului de leasing, care este un contract comercial ce are caracteristicile unui contract civil. În consecinţă, regulile care guvernează contractele civile sunt aplicabile şi contractelor comerciale, în măsura în care legile comerciale nu prevăd o altă reglementare. Astfel, în situaţia în care utilizatorul, parte contractantă în cadrul contractului de leasing, nu îşi execută obligaţiile, cum este cazul în speţă, sunt aplicabile principiile generale ale contractelor sinalagmatice.

Recurenta apreciază că stabilirea contractuală a îndemnizaţiei de reziliere, respectiv a clauzei penale, nu poate fi calificată ca abuzivă şi nu încalcă sub niciun aspect ordinea publică.

Recurenta precizează că are statutul juridic de Instituţie Financiară Nebancară, având ca obiect principal de activitate „leasing financiar”, ceea ce înseamnă că finanţează bunurile pe care le achiziţionează la solicitarea utilizatorilor şi asupra cărora deţine proprietatea.

Bunurile finanţate sunt proprietatea societăţii de leasing, care nu are nicio obligaţie nici legală şi nici contractuală cu privire la vânzarea acestora la o anumită valoare, indiferent de vechimea, caracteristicile tehnice sau estetice ale bunurilor.

Analizând hotărârea recurată în raport de motivele de recurs şi actele dosarului în baza art. 3041 din C. proc. civ., tribunalul constată că recursul de faţă nu este fondat.

Prima instanţă, în mod judicios a reţinut că prevederea contractuală, prevăzută de părţi prin art. 9 alin.1 pct. b teza II din convenţii, nu îndeplineşte condiţiile privitoare la existenţa unei cauze licite şi morale, pe cale de consecinţă neputându-se da eficacitate acestora, utilizatorul neputând fi obligat la plata sumelor calculate în temeiul acestei clauze.

S.C. …….. SRL în calitate de utilizator a încheiat cu recurenta contractele de leasing financiar nr. 31184/20.05.2008, 31185/20.05.2008, 26593/02.07.2007 şi 26590/02.07.2007 iar intimaţii Sz. T. şi S. A. au semnat contractele respective în calitate de fidejusori.

La data de 20.02.2009 respectiv 18.12.2009 debitorii au notificat intimatei intenţia de reziliere a contractelor de leasing anterior menţionate, conform art. 9 pct. a din contracte, motivat de faptul că situaţia financiară a firmei în conjunctura actuală rezultată din criza economică – financiară nu mai permite exploatarea economicoasă a autoutilitarelor în lipsa unor comenzi ferme sau contracte în derulare.

Totodată au predat intimatei, de bună voie , bunurile ce au făcut obiectul contractelor de leasing anterior.

Intimata nu a dat curs solicitării debitorilor ci a înţeles să emită în continuare facturi pentru plata ratelor de leasing iar la data de 11.01.2011 a formulat cerere de executare silită în vederea aducerii la îndeplinire a obligaţiei de plată a sumei totale de 72.468,11 Euro prevalându-se de prevederile art. 6, 8, 9 din Condiţiile generale aferente contractului de leasing financiar.

Prin urmare, a fost deschis dosarul execuţional nr. 258/2011 de către BEJ K. Cs. şi a fost trimisă o somaţie prin care l-i s-a pus în vedere să achite suma de 72.468,11 euro şi 10.760,20 lei la care se adaugă în continuare cheltuieli de executare.

Această executare silită este nelegală fiind pornită în lipsa unui titlu executoriu valid.

Astfel, cum s-a arătat, intimata s-a prevalat de prevederile art. 9, art. 6.1 alin.2 precum şi art. 6.2 din Condiţiile generale de leasing financiar.

Instanţa de fond în mod corect a apreciat că prevederile art. 9 din contractul menţionat nu produce efecte, neîndeplinind condiţiile generale de valabilitate ale unei convenţii referitoare la cauză.

Prevederea din contractul de leasing privind plata indemnizaţiei de reziliere în cuantum egal cu suma dintre ratele de leasing rămase şi valoarea reziduală, are natura unei clauze penale , fiind determinată întinderea prejudiciului şi cuantumul daunelor care vor fi acoperite prin rezilierea contractului de leasing, ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare de către utilizator a obligaţiilor sale.

Potrivit art. 1066 Cod civil , clauza penală fiind un contract trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate ale oricărei convenţii deci şi principiul reglementat de art. 5 Cod civil potrivit căruia nu se poate deroga de la dispoziţiile de ordine publică.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor OG nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing – art. 15 – în cazul în care utilizatorul nu execută obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de 2 luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de leasing, finanţatorul are dreptul  de a rezilia contractul, iar utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate până la data restituirii în temeiul contractului.

Aşadar, nu există o obligaţie a utilizatorului decurgând din lege de a plăti pe lângă  sumele mai sus precizate şi toate celelalte rate de leasing rămase de achitat, precum şi valoarea reziduală;

Plata ratelor de leasing ce ar fi datorate în continuare, după reziliere, precum şi a valorii reziduale reprezintă în fapt o sarcină evident excesivă impusă utilizatorului, ajungându-se la situaţia în care este mai profitabil pentru finanţator să nu fie executat contractul, decât să fie executat, deoarece ar obţine pe lângă bunurile contractate şi plata ratelor de leasing şi valoarea reziduală.

Clauza prevăzută la art. 9 din contrat încalcă principiile generale de drept în materia rezilierii care instituie regula că partea nevinovată de încetarea intempestivă a relaţiilor contractuale poate opta fie pentru despăgubiri, fie pentru obligarea debitorului vinovat la a-şi respecta în continuare obligaţiile contractuale (art. 1073 Cod civil), însă nu poate opta pentru amândouă dintre cele două variante.

În consecinţă aceste reţineri ale instanţei de fond sunt corecte precum şi aprecierea că, aceste clauze cuprinse la art. 6.1, 6.2 din 9 din contract reprezintă clauze abuzive.

În cauză contractele de leasing în discuţie cad sub incidenţa Legii nr. 193/2000.

Potrivit art. 4 din lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Nerespectarea dispoziţiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din legea arătată atrage nulitatea absolută a clauzelor contractuale aduse în discuţie.

Potrivit art. 1 din aceeaşi lege, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

 Astfel, contractul din cauza de faţă este redactat cu caractere excesiv de mici, care nu sunt uşor de descifrat şi de citit, iar clauzele sunt redactate într-un stil greoi, folosindu-se un limbaj juridic ce nu este accesibil decât specialiştilor, motiv pentru care s-ar fi  impus ca utilizatorul şi garanţii să fie informaţi oral şi în scris cu privire la obligaţiile esenţiale ce decurg din condiţiile generale (obligaţia de asigurare, termenele de plată, obligaţia de a suporta riscurile, sancţiunile contractuale numeroase), prin înmânarea unui material redactat pe înţelesul cetăţeanului mediu, care să explice în sinteză obligaţiile pe care şi le asumă şi riscurile la care se expune prin încheierea contractului de leasing.

Nerespectarea cerinţelor art. 1 din lege face ca, prin această împrejurare însăşi, condiţiile generale de leasing impuse de creditoare debitorilor să aibă caracter abuziv.

În ceea ce priveşte clauza de la art. 9, aceasta se regăseşte în enumerarea clauzelor considerate abuzive de la litera „i”, din anexa Legii 193/2000, potrivit textului fiind considerată clauză abuzivă, clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză îndeplinită fără echivoc în cauză. 

Această clauză care nu a fost direct negociată cu debitorii şi este de natură să rupă în mod semnificativ echilibrul contractual dintre părţi în detrimentul debitorului SC ……… SRL, contrar cerinţelor bunei – credinţe şi determină în cele din urmă un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, fiind , pentru aceste motive, abuzivă.

Clauza litigioasă care dă dreptul finanţatorului să încaseze întreaga valoare a convenţiei deşi utilizatorul restituie bunul închiriat înainte de termen, contractul fiind reziliat, este abuzivă, oricum prejudiciul finanţatorului constând în ratele neachitate se acoperă prin încasarea lor inclusiv prin perceperea dobânzii aferente acestora plus a cheltuielilor privind închiderea contractului.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 „Orice contract încheiat între comerciant şi consumatori pentru vânzarea unor bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate”.

Prin urmare, este evident că noţiuni de genul „beneficiul de discuţiune” sau „beneficiul de diviziune”, în lipsa unor clauze de interpretare pe înţelesul consumatorilor au fost străine şi nu au fost înţelese de către debitori efectele asumării unei asemenea obligaţii.

Contractele de leasing nu pot constitui titlu executoriu pentru sumele menţionate în somaţia emisă de executorul judecătoresc.

Potrivit art. 379 C. pr. civ. nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanţă certă, lichidă şi exigibilă .

Pretinsa creanţă pentru care s-a început executarea nu îndeplineşte aceste condiţii, atât existenţa cât şi întinderea ei nefiind determinate.

Pentru aceste considerente de fapt şi de drept recursul declarat urmează a fi respins ca nefondat potrivit art. 312 alin.1 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E.

Respinge recursul declarat de intimata S.C. Raiffeisen Leasing IFN S.A. Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr.709 din 6 martie 2012 a Judecătoriei Sf.Gheorghe pe care o menţine.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 2 octombrie 2012.

1

Domenii speta

Spete similare