Drepturile omului. Eroare judiciară. Despăgubiri.

Dosar nr. 3163/83/2007

SENTINŢA CIVILĂ Nr. 118/D/09 Februarie 2009

Drepturile omului. Eroare judiciară. Despăgubiri.

Prin acţiunea civilă înregistrată la instanţă sub dosar cu nr.de mai sus,

reclamantul D a chemat în judecată, în calitate de pârât, STATUL ROMÂN

reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata

sumei de 1.500.000 lei (RON), cu titlu de daune morale; obligarea pârâtului la plata

unei sume de bani, reprezentând venitul nerealizat  pe  perioada suspendării lui din

funcţia de executor judecătoresc, cuprinsă între 5 octombrie 2004 şi 6 octombrie

2006; cu cheltuieli de judecată.

În fapt, arată că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare

a fost trimis în judecată, fiind învinuit de comiterea infracţiunii de abuz în serviciu

contra intereselor publice, prevăzută şi pedepsită de art.248, raportat la art.248/1

Cod penal. Urmare acestei trimiteri în judecată, prin Ordinul Ministrului justiţiei din 5

octombrie 2004 a fost suspendat din funcţia de executor judecătoresc, în temeiul

art.47 al.1 şi art.48 din Legea nr.188/2000 privind executorii judecătoreşti.

Prin sentinţa penală din data de 2 februarie 2006 pronunţată de Judecătoria

Sebeş reclamantul a fost achitat în temeiul prevederilor art.11 alin, 2 lit.a) Cod

procedură penală raportat la art.10 lit.d) Cod procedură penală - faptei lipsindu-i unul

dintre elementele constitutive ale infracţiunii sub aspectul săvârşirii infracţiunii de

abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută şi pedepsită de art.248 Cod

pen. raportat la art.248 ind.1 Cod pen.

Această sentinţă a rămas definitivă prin respingerea apelului şi a recursului,

care au fost declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sebeş şi, respectiv.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului Bucureşti.

Anterior suspendării sale, îndeplinea funcţia de executor judecătoresc, fiind

înscris la Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi

avea competenţă de exercitare a profesiei în circumscripţia Judecătoriei Satu Mare.

Ulterior, prin sentinţa civilă pronunţată la data de 11 septembrie 2006 de către

Curtea de Apel Oradea a fost admisă acţiunea reclamantului în anularea Ordinului

Ministrului Justiţiei din data de 5 octombrie 2004 - de suspendare din funcţie - şi, pe

cale de consecinţă, a fost anulat, iar reclamantul a fost repus în drepturile avute

anterior emiterii acestui act administrativ.

În legătură directă de cauzalitate cu începerea urmăririi penale împotriva

reclamantului în dosarul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare şi cu trimiterea

în judecată a fost suspendarea lui din funcţia de executor judecătoresc pe o perioadă

de peste 2 ani, în baza Ordinului Ministrului Justiţiei mai sus menţionat.

În urma achitării sale este evident că urmărirea, anchetarea şi trimiterea lui în

judecată au fost nelegale, abuzive, lipsite de temei şi i-au cauzat prejudicii,

deopotrivă materiale şi morale.

1.  Prejudiciile materiale, constau în:

a). Sumele de bani pe care reclamantul le-ar fi câştigat cu titlu de onorarii de

executare, dacă nu ar fi fost suspendat abuziv, din data de 5 octombrie 2004 şi până

la data de 11 septembrie 2006, din dreptul de a exercita profesia de executor

judecătoresc prin Ordinul Ministrului Justiţiei mai sus indicat şi care a fost anulat

Aceste sume de bani nu le poate preciza şi solicită determinarea lor printr-o expertiză

contabilă, pe baza câştigurilor pe care le-a realizat în anii anteriori suspendării, cu

aplicarea evident a indicilor de inflaţie şi de creştere a preţurilor.

b). Cheltuielile cu avocaţi, constând în onorarii avocaţiale pe de o parte, iar, pe

de altă parte în cheltuieli de deplasare ale acestora la diferite instanţe, printre care :

Judecătoria Sebeş, Tribunalul Alba, Curtea de Apel Alba lulia, Curtea de Apel

Oradea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, etc). Această sumă de ridică la

aproximativ 20. 000 lei (RON). Repararea acestui prejudiciu se poate face exclusiv

prin obligarea Statului Român la plata acestei sume de bani.

2. Prejudiciul moral: este dincolo de orice îndoială că, ab initio, urmărirea

penală a reclamantului, anchetarea şi trimiterea în judecată pentru comiterea

infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută şi pedepsită de

art.248 Cod pen. a avut ca scop discreditarea ca persoană publică în oraşul Satu

Mare.

Era evident că, învinuirea care i s-a adus nu a fost altceva decât un pretext

pentru înlăturarea reclamantului din funcţia de executor judecătoresc, cu competenţă

teritorială pe raza Judecătoriei Satu Mare.

În urma suspendării reclamantului din funcţie şi a trimiterii în judecată penală

consecinţele au fost dintre cele mai neplăcute în plan personal. Astfel, imaginea şi

prestigiul profesional al reclamantului au fost grav afectate, opinia publică având

reprezentarea că este un infractor periculos care s-a folosit de funcţia de executor

judecătoresc în mod abuziv, pentru a crea unor persoane prejudicii; fiind învinuit de o

infracţiune în legătură cu serviciul, adică în exercitarea acestuia, opinia publică

sătmăreană a fost ,,contaminată” - evident intenţionat - cu ideea că reclamantul este

incompetent profesional, şperţar şi escroc; a fost pus în situaţia de a constata cu

disperare crunta realitate de a nu avea din ce trăi. Fiind suspendat din funcţie şi

neavând dreptul de a desfăşura alte activităţi aducătoare de venituri - conform

prevederilor legale cuprinse în Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti -

veniturile sale au fost practic sistate.

Astfel, nu numai că nu a putut să-şi asigure cele necesare traiului, dar şi

familia lui a avut de suferit. Mai ales fiul său care, minor fiind, avea şi are nevoie de

bani pentru a-l putea creşte, îngriji şi educa aşa cum trebuie. De aceea, a fost nevoit

să recurgă la fel de fel de împrumuturi, care unele i se dădeau, iar altele nu, la

amânarea unor plăţi sau chiar la sistarea unor servicii contractate. Este cazul

serviciilor de telefonie de la birou, ale celor de internet, televiziune, livrare de gaze

naturale, curent electric, etc. Pentru a face faţă unor nevoi stringente şi minime a fost

constrâns să vândă unele dintre bunurile sale sau ale biroului.

Menţionează că în rândul colegilor săi, executori judecătoreşti, prestigiul

reclamantului profesional a fost grav afectat, iar sentimentele de satisfacţie pentru

necazul prin care trecea au fost cât se poate de explicit exprimate şi erau fără

echivoc răutăcios-bucuroase. De altfel, unii chiar s-au exprimat în sensul că nu va

mai „pupa" această profesie. Cert este că niciunul nu a manifestat vreun sentiment

de compasiune faţă de încercările de distrugere a reclamantului.

A fost supus la calvarul unui proces penal cu tot ce implică el: cheltuială de

bani, de timp, de nervi. Zeci şi zeci de drumuri făcute pe la instanţe, inclusiv la Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie, căreia i-a solicitat strămutarea judecării cauzei pe motiv

de bănuială legitimă.

Nu în ultimul rând,  trimiterea în judecată i-a traumatizat familia. Mama

reclamantului a fost întrebată la modul obsesiv ce a făcut de a fost suspendat din

funcţie, iar fraţii lui la fel. Cel mai rău a fost pentru fiul său, care la fel era tachinat la

şcoală de către colegii lui pe tema „tăvălirii" tatălui său.

Culpa pârâtului, prin prepuşii săi, în cauzarea unei astfel de situaţii este

evidentă, în primul rând, actul de trimitere în judecată emis de procurorul Parchetului

de pe lângă Tribunalul Satu Mare a fost profund abuziv (dovadă  fiind  achitarea 

fermă).  De  fapt,  acesta a  fost elementul declanşator al celorlalte efecte negative.

Prin cele mai sus arătate, a dorit să releve faptul că după ce a fost suspendat

din funcţie nu a stat pasiv şi a aşteptat rezolvarea lucrurilor de la sine. A încercat prin

toate mijloacele posibile să atragă atenţia organelor în drept ale pârâtului că maniera

la care s-a procedat cu reclamantul este dintre cele mai abuzive şi dăunătoare nu

numai în plan profesional şi particular, dar şi însăşi imaginii acestuia, aflat în plin

proces de integrare în Uniunea Europeană.

Temeiul juridic al răspunderii pârâtului Statul Român îl reprezintă culpa în

alegerea şi instruirea prepuşilor săi în funcţia de procuror - culpa in eligendo. Opinia

reclamantului este că pârâtul nu îşi alege aşa cum trebuie oamenii pentru exercitarea

acestei funcţii. Iar dacă alegerea este potrivită nu face suficiente demersuri pentru a-i

împiedica să greşească la maniera de a trimite în judecată penală oameni nevinovaţi

-culpa in vigilendo.

Prin urmare, consideră că ne aflăm în prezenţa unei răspunderi asemănătoare

celei a comitenţilor pentru faptele săvârşite de către prepuşii lor în exercitarea

funcţiilor care le-au fost încredinţate, prevăzută de art. 1000 alin. 3 din Cod civ.,

Diferenţele constau în două: statul şi magistratul nu răspund solidar faţă de victimă

(raţiunile sunt lesne de înţeles, principala fiind aceea de protejare a magistratului, de

asigurare a independenţei lui); statul răspunde independent de culpa sau de lipsa de

culpă a magistratului în săvârşirea erorii judiciare.

Temeiul de drept al acţiunii constă în prevederile: art.52 alin.3 din Constituţia

României, cu aplicarea art.96 alin.1 şi art.97 lit.j) din Legea nr.303/2004 privind

Statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată; art.1000 al.3 Cod civil,  art.5 şi art.6

din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale.

În probaţiune, depune toate hotărârile judecătoreşti la care a făcut referire în

cuprinsul acţiunii. De asemenea, solicită efectuarea unei expertize contabile pentru

stabilirea sumei de bani de care a fost lipsit, reprezentând venitul nerealizat ca

urmare a suspendării din funcţie, audierea unor martori pentru dovedirea celor mai

sus arătate şi administrarea altor mijloace de probă pe care desfăşurarea procesului

le va necesita.

Prin întâmpinarea formulată STATUL ROMÂN reprezentat prin MINISTERUL

ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR prin DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR

PUBLICE A JUDEŢULUI SATU MARE, solicită respingerea acţiunii formulată de

reclamant.

În fapt, arată că  prin acţiunea civilă formulată, reclamantul solicită instanţei de

judecată ca prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză să dispună: obligarea

statului la plata sumei de 1.500.000 lei (Ron) reprezentând daune morale; obligarea

statului la plata unei sume de bani reprezentând venitul nerealizat în cursul

suspendării sale din funcţia de executor judecătoresc în perioada 05.10.2004-

06.10.2006.

Deci, are dreptul la despăgubiri pentru paguba suferita orice persoana care a

fost condamnata definitiv daca în urma rejudecării cauzei se dispune prin hotărâre

definitivă achitarea inculpatului ori împotriva căreia s-a luat o măsura privativa de

libertate, iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire penală sau achitată.

Ca atare, răspunderea statului este strict circumscrisă celor două ipoteze

avute în vedere de către legiuitor, respectiv arestarea, ca măsura preventiva si

condamnarea definitivă.

În opinia reclamantului răspunderea statului poate fi angajată raportat la

circumstanţele cauzei în baza disp.art.1000 alin.3 Cod civil, acesta fiind în culpă în

alegerea şi instruirea prepuşilor săi în funcţie de procuror, fiind o culpă in eligendo,

considerând că actul de trimitere în judecată emis de procurorul Parchetului de pe

lângă Tribunalul Satu Mare a fost abuziv şi reprezintă elementul declanşator al

celorlalte efecte negative privind declanşarea procesului penal. Această

fundamentare a răspunderii statului comitent se bazează pe ideea de culpă în

alegerea prepusului, culpa in eligendo sau în supravegherea prepusului, culpa in

vigilando, culpă ce se poate manifesta sub forma neglijenţei şi imprudenţei, distincţie

ce are semnificaţie în procesul penal cu ocazia stabilirii răspunderii penale, iar în

stabilirea răspunderii civile această distincţie nu are importanţă, concluzia fiind

aceeaşi - repararea integrală a prejudiciului indiferent de forma de culpă.

Procurorul, conform art.1  din Legea nr.303/2004 privind statutul magistraţilor,

are calitatea de magistrat, conform acestui text de lege magistratura este activitatea

judiciară desfăşurată de judecători….şi de procurori….” iar între stat şi magistrat nu 

există un raport de prepusenie în înţelesul art.1000 alin.3 Cod civil şi nici nu se poate

asimila  raportul stat-magistrat cu un astfel de raport, care presupune o subordonare

între prepus şi comitent, cel din urmă având dreptul de a da dispoziţii obligatorii şi de

a dirija activitatea primului. Magistraţii reprezintă o categorie profesională cu un statut

specific, care exercită puterea judecătorească în baza unui raport de muncă sui-

generis, concluzii ce rezultă atât din conţinutul Deciziei civile nr.275/2000 a Curţii

Constituţionale, cât şi din concluziile analizării raportului de muncă al magistraţilor în

dreptul muncii (Tratatului de dreptul muncii – Alexandru Ţiclea – Ed.Rosetti 2006).

În considerentele  deciziei civile nr.422/17.01.2006, Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie, cu ocazia judecării cererii având ca obiect despăgubiri pentru abuzurile

organelor de urmărire penală a reţinut că „răspunderea statului este o răspundere

directă de apartenenţa dreptului public, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin

erori judiciare săvârşite în procesele penale”. Aşa cum prevăd disp.art.52 alin.3 din

Constituţie, „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile

judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură

răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea credinţă sau gravă

neglijenţă”.

Conform disp.art.96 din Lg.nr.303/2004 privind Statutul magistraţilor, la alin.1

se prevede că „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile

judiciare”.

Alin.2 „răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură

răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă

sau gravă neglijenţă”.

Alin.3 „cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor

cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale sunt stabilite de Codul de

procedură penală”.

Alin.4 „dreptul persoanei vătămare la repararea prejudiciilor materiale cauzate

prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea

exercita decât în cazul în care s-a stabilit în prealabil printr-o hotărâre definitivă

răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului

pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de

natură să determine o eroare judiciară”.

Alin.7 „după ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii

irevocabile, dată cu respectarea prevederilor alin.6, statul se poate îndrepta cu o

acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care cu rea credinţă

sau gravă neglijenţă a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii”.

Faţă de aceste texte de lege în procesele penale răspunderea directă a

statului poate fi angajată pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, fiind exclusă

o răspundere obiectivă a statului în baza disp.art.1000 alin.3 Cod civil.

În baza acestui text de lege, răspunderea comitentului se angajează în situaţia

în care în persoana prepusului sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale

pentru fapta proprie, prev.de disp.art.998, 999 Cod civil, respectiv:

-  existenţa prejudiciului;

-  existenţa faptei ilicite a prepusului,

-  existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu;

-  existenţa vinei prepusului în comiterea faptei ilicite.

Raportat la aceste condiţii fapta procurorului ce a dispus trimiterea în judecată

a persoanei nu poate fi considerată o faptă ilicită abuzivă, aşa cum s-a reţinut şi în

cadrul deciziei civile nr.6976/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinând că

„actele de procedură săvârşite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în

categoria erorilor judiciare pe toată perioada cercetării penale reclamantul a

beneficiat de prezumţia de nevinovăţie”.

Din actele dosarului, în privinţa procurorului nu s-a putut reţine că s-a

constatat reaua credinţă sau gravă neglijenţă în instrumentarea dosarului penal.

Înlăturând acest temei de drept, invocat de reclamant, tribunalul opinează că

în cauză sunt incidente disp.art.1 Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului, temei de drept ce a fost dispus în discuţia contradictorie a părţilor

prin încheierea şedinţei publice din 19.12.2008, părţile fiind invitate să depună

concluzii scrise cu privire la acest temei.

Din perspectiva acestui Protocol adiţional la Convenţie, tribunalul arată

următoarele:

Conform art.1  alin.1 din Protocolul nr.1 „Orice persoană fizică sau juridică are

dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa

decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de

principiile generale ale dreptului internaţional”

Alin.2 prevede că „Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor

de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa

bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor

contribuţii sau a amenzilor”.

Din perspectiva alin.1 al art.1 din Protocolul nr.1, prin suspendarea

reclamantului din funcţia de executor judecătoresc în baza Avizului Ministrului

Justiţiei nr.27651/5.10.2004, acesta a pierdut dreptul de proprietate asupra clientelei

căreia CEDO în jurisprudenţa sa a recunoscut o valoare economică având în vedere

că rezultă din exerciţiul unei activităţi profesionale. În acest context, reclamantul prin

biroul său de executor judecătoresc a dispus de o clientelă din care şi-a asigurat

venituri, fiind chiar singura sursă de a obţine astfel de venituri necesar pentru a-şi

asigura un nivel de trai normal atât pentru sine, cât şi pentru familia sa.

Suspendarea a fost dispusă în baza disp.art.47 alin.1 din Lg.nr.188/2000

privind executorii judecătoreşti, care a prevăzut că „în cazul în care împotriva

executorului judecătoresc s-a luat măsura reţinerii, arestării preventive sau trimiterii

în judecata penală, Ministrul Justiţiei din oficiu sau la propunerea Consiliului Uniunii

Naţionale a Executorilor Judecătoreşti va lua măsura suspendării din funcţie a

acestuia până la soluţionarea procesului penal potrivit legii”.

Acest text de lege a fost modificat prin Lg.nr.332/2006 privind aprobarea OUG

nr.190/2005 pentru realizarea unor măsuri necesare în procesul de integrare

europeană, în sensul că suspendarea se va putea dispune „în cazul în care împotriva

executorului judecătoresc s-a luat măsura arestării preventive sau în cazul în care s-

a pronunţat o hotărâre judecătorească de condamnare la o pedeapsă privativă de

libertate în primă instanţă…”.

În urma acestei modificări a fost eliminată dispoziţia de lege în baza căreia se 

putea dispune suspendarea  executorului judecătoresc în cazul trimiterii acestuia în

judecată.

Prin suspendarea reclamantului din funcţia sa de executor judecătoresc, care

a avut ca consecinţă privarea sa de dreptul de proprietate asupra clientelei, tribunalul

consideră că a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor

sale. În spiritul textului de lege al art.1 din Protocolul nr.1 o astfel de ingerinţă trebuie

să menţină un just echilibru între interesul general şi cerinţele cu privire la

respectarea drepturilor individuale.

Cu privire la scopul ingerinţei, tribunalul reţine că aceasta urmărea un scop

legitim, în acest sens Curtea Constituţională prin decizia nr.266/2005 verificând

constituţionalitatea textului de lege din art.47 a Lg.nr.188/2000 raportat la textul

constituţional din art.16 a menţionat că luarea măsurii suspendării din funcţie a

executorului judecătoresc în cazul în care acesta a fost reţinut, arestat preventiv sau

trimis în judecată penală este justificată de necesitatea preîntâmpinării prejudicierii

imaginii şi prestigiul profesiei de executor judecătoresc.

Cu privire la proporţionalitatea ingerinţei tribunalul reţine că deşi suspendarea

a fost legală, fiind dispusă în baza Lg.nr.188/2000, cu toate acestea, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa a stabilit „că trebuie să existe o

relaţie rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopurile urmărite

(cauza Buzescu c/a României, cerere nr.61302/2000, Hot.din 29.05.2005).

În opinia tribunalului, o astfel de proporţionalitate nu a fost respectată,

intervenind achitarea inculpatului cu privire la săvârşirea infracţiunilor pentru care s-a

dispus trimiterea în judecată a acestuia, conform hotărârilor judecătoreşti expuse mai

sus.

Această ingerinţă a fost una gravă determinând privarea reclamantului de

dreptul de proprietate asupra clientelei pe o perioadă cuprinsă între 05.10.2004 –

06.10.2006, când a fost repus în funcţie prin emiterea Ordinului nr.229/06.10.2006,

repunere ce a reprezentat o consecinţă a modificării textului art.47 din

Lg.nr.188/2000 prin Lg.nr.332/2006, astfel cum au fost expuse mai sus.

Faţă de circumstanţele cauzei, privarea de proprietate a reclamantului nu

poate fi calificată proporţională, datorită acestor incertitudini legislative în materia

suspendării executorilor judecătoreşti. Modificarea textului de lege reprezintă un

argument în opinia tribunalului cu privire la caracterul excesiv al măsurii suspendării

în situaţia în care executorul judecătoresc este trimis în judecată.

Pentru aceste considerente, tribunalul consideră că a avut loc o violare a art.1

din Protocolul nr.1 la Convenţia  Europeană a Drepturilor Omului.

Cu privire la prejudiciile materiale şi morale determinate de această ingerinţă

în dreptul de proprietate al reclamantului, tribunalul arată că, aşa cum s-a stabilit

jurisprudenţial de CEDO trebuie să existe o legătură clară de cauzalitate între

despăgubirile pretinse şi privarea de proprietate (cauza Boc c/a României, Hot.din

17.12.2008). O astfel de legătură clară de cauzalitate poate fi stabilită în privinţa

pierderii câştigurilor pe perioada suspendării, al căror cuantum a fost stabilit în baza

expertizei realizate de exp.contabil Esztinka Paul la suma de 199.161 lei conform

concluziilor stabilite în sensul că reclamantul este în drept să beneficieze de câştigul

mediu anual net pe perioada suspendării 2005-2006, această cale fiind singura

posibilitate pentru reclamant de a-şi recupera veniturile de care a fost privat pe

perioada suspendării.

În privinţa prejudiciilor materiale determinate de vânzarea unor imobile  la un

preţ mult inferior valorii de piaţă în baza contractului de vânzare-cumpărare din

18.02.2005, precum şi plata sumei de 60.000 Euro de către reclamant cu titlu de

arvună în baza antecontractului de vânzare-cumpărare din 15.03.2006 (fila 60 din

dosar), tribunalul reţine că aceste prejudicii au un caracter incert în legătură cu

încălcarea art.1 din Protocolul nr.1, având în vedere că, pe de o parte, valoarea de

circulaţie a unui imobil depinde de mai mulţi factori, printre care şi de  raportul dintre

cerere şi ofertă existentă la momentul dat pe piaţa imobiliară, iar, pe de altă parte,

nerespectarea unui raport contractual nu poate fi imputat statului în condiţiile în care

riscul contractului a fost asumat de către reclamant.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, tribunalul va statua în echitate,

ţinând cont de următoarele criterii: perioada de suspendare de 2 ani, consecinţele

suspendării cu privire la imaginea profesională a reclamantului, care a fost lezată în

urma denigrării morale şi profesionale a acestuia, de asemenea se va avea în vedere

consecinţele asupra vieţii de familie a reclamantului, care nu a avut posibilitatea pe

perioada suspendării să asigure condiţii normale de creştere şi educare copilului său

minor, neavând surse de venituri, fiind lezată şi imaginea de părinte a acestuia în

urma mediatizării cauzei penale şi a cercetărilor la care a fost supus reclamantul,

aspecte ce au fost reţinute de instanţă din depoziţiile martorilor audiaţi în cauză. La

aprecierea cuantumului prejudiciului moral tribunalul va avea în vedere şi aspectele

invocate în formularea pierderilor materiale, considerate incerte pentru a fi cuprinse

în categoria prejudiciilor materiale, reţinând aceste criterii tribunalul va obliga statul

să plătească reclamantului, cu titlu de daune morale, suma de 100.000 lei RON.

Ca şi temei de drept al acţiunii au mai fost invocate de către reclamant,

disp.art.3 şi 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la care se

reţine următoarele:

Art.5 nu este aplicabil reclamantului, având în vedere că nu a fost privat de

libertate, iar în privinţa art.6 din Convenţie privind dreptul reclamantului la un proces

echitabil, tribunalul apreciază că reclamantul nu  a avut o durată excesivă a duratei

procedurii procesului penal, având în vedere că în materia penală această durată a

procedurii trebuia analizată în lumina împrejurărilor particulare ale cazurilor, ţinând

cont de criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,

respectiv complexitatea cauzei, comportamentul reclamanţilor şi al autorităţilor,

criterii ce au fost reţinute de către Curte în cauza Ianosevic c/a Suediei şi Vastberga

Taxi Aktiebolag şi Vulic c/a Suediei, Hot.nr.23/2002).

Raportat la aceste criterii, tribunalul consideră că nu a avut loc o încălcare a

disp.art.6 pct.1 din Convenţie, din jurisprudenţa Curţii se desprinde concluzia că în

materie penală durata procedurii se socoteşte de la acel moment la care există un

act oficial al statului care să conţină o acuzaţie formală îndreptată împotriva

reclamantului, ca de exemplu punerea în mişcare a acţiunii penale, act ce a fost luat

în considerare de exemplu în cauza Tudorache c/a României, cererea nr.7048/2001.

În cadrul desfăşurării procesului penal în acest interval nu s-a putut constata o

pasivitate a autorităţilor, dilatarea procedurii s-a datorat comportamentului

reclamantului prin formularea unei cereri de strămutare a cauzei penale, formularea

excepţiei de neconstituţionalitate, atacarea încheierii de  respingere a suspendării

ordinului ministrului.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale a statului invocată de DGFP

Satu Mare, tribunalul consideră că această excepţie este nefondată, raportat la

temeiul de drept reţinut de către instanţă, respectiv disp.art.1 din Protocolul nr.1 la

Convenţie. În art.33 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se precizează că

cererile statale vizează „orice încălcare a dispoziţiilor Convenţiei şi Protocoalelor

sale”, care este considerată de către reclamant „imputabilă unei alte părţi

contractante”. Art.34 din Convenţie  se referă la o încălcare de către una din înaltele

părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie şi Protocoalele sale.  În

acest context, calitate procesuală pasivă are statul, care a comis încălcarea

drepturilor prevăzute de Convenţie şi de Protocoalele sale sau căruia încălcarea îi

este imputabilă.

1

Domenii speta

Spete similare