Actiune în revendicare.Compararea titlurilor.Aplicarea principiului proporţionalităţii. Cauza Raicu împotriva României

În cauza dedusă judecaţii  întemeiată pe dispoziţiile  art. 480 C.civil ambele părţi - respectiv atât reclamanţii cît şi pârâţii au titluri scrise, privind dreptul de proprietate  asupra bunului revendicat. Astfel titlul reclamantei este reprezentat de sentinţa civilă nr. 764/17.11/2000, prin care s-a constatat  nevalabilitatea  trecerii în proprietatea statului a imobilului ce a aparţinut  predecesoarei  sale.Pe de altă parte titlul pârâţilor a fost validat prin aceeaşi sentinţă si este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. 72/1973.Rezultă aşadar că titlului scris al reclamanţilor, i se opune de către  pârâţi – care deţin posesiunea  locuinţei titlul lor scris, iscându-se un conflict  intre cele două  titluri scrise. In atare situaţie, instanţa constatând  că titlurile emană de la autori  diferiţi trebuie să compară între ele  drepturile autorilor părţilor. Comparând între ele  titlurile  instanţa constată că titlul reclamantei datează din anul 1925, iar titlul pârâţilor datează din anul 1973, data de la care pârâţii  au intrat in posesia imobilului, pe care a exercitat-o netulburat  până în anul 2000 şi care  a fost continuată  până în prezent. Totodată instanţa mai retine  că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare  nr. 72/1973 pârâţii nici cu diligente minime  nu aveau cum să cunoască  modul in care imobilul  a fost preluat  de stat  si situaţia lui juridică, aspect statuat  cu putere de lucru  judecat, prin sentinţa civilă mai sus menţionată .Într-o atare situaţie prin compararea celor două titluri de proprietate, cel provenit de la adevăratul proprietar, dar care şi-a pierdut eficienţa în timp şi cel provenit de la statul neproprietar, este preferabil titlul constituit de stat, în temeiul legii 4/1973, ca o garanţie a siguranţei circuitului civil şi totodată un mod de a proteja interesele chiriaşilor cumpărători, ai unor astfel de locuinţe. Nici in accepţiunea  CEDO, reclamanta  nu poate  să invoce o încălcare a dreptului său de proprietate.

###

Prin cererea din 2006 reclamanta Boruzescu Mirella Adriana a chemat în judecată  pe pârâţii V. D. şi V. T.,  pentru ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună  obligarea acestora  să-i lase  in deplină proprietate si liniştită posesie,  imobilul  situat in Craiova, compus din teren  în suprafaţă de 79 m.p. şi apartament  cu două camere, bucătărie, baie, cămară, hol.

In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin sentinţa civilă nr. 764/2000 a Tribunalului  Dolj  definitivă si irevocabilă,  prin decizia civilă  nr. 5389/2003 i-a fost restituit imobilul situat în Craiova, str. Gheorghe Baritiu  alcătuit  din teren în suprafaţă  de 1190 m.p.  şi clădirea formată  din subsol  parter si etaj. Prin aceeaşi sentinţă i-a fost restituit apartamentul situat în cea de-a doua clădire.

S-a mai arătat că s-a respins cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 72/1973 şi a titlului de proprietate nr. 146/04.04.1975.

S-a mai învederat că în a doua construcţie  mai există  însă un apartament  în suprafaţa de 54 m.p., care în prezent  este ocupat  de pârâţi care au dobândit  dreptul de proprietate prin contractul de vânzare-cumpărare  nr. 72/1973.

S-a mai precizat  că acest imobil  a aparţinut bunicului ei încă din 1925, însă  ulterior moştenitoarea acestuia a fost deposedată abuziv prin Decretul 92/1950, imobilul fiind înstrăinat  către pârâţi în anul 1973.

În drept si-a întemeiat acţiunea  în baza art. 480 C.civil.

La data de 15.12.2006  pârâţii au solicitat  respingerea acţiunii, invocând  pe de o parte autoritatea de lucru judecat, iar pe de altă parte a solicitat  respingerea pe fond  ca neîntemeiată.

In motivarea cererii au arătat că s-a mai judecat într-o acţiune în revendicare pronunţându-se în speţă sentinţa nr. 764/17.11.2000, rămasă definitivă  prin decizia 5389/2003 a Inaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie.

Pe fond a învederat că sunt cumpărători de bună credinţă, titlul lor fiind mai bine conturat. S-a mai arătat că actele juridice care dovedesc proprietatea  lor au fost încheiate, sub imperiul unor acte normative ce au la bază normele juridice  specifice,  prevăzute de Legea nr. 4/1973 si H.C.M. nr. 8801/1973.

Prin încheierea din data de 02.02.2007, instanţa a respins excepţia  autorităţii  de lucru  judecat, nefiind  întrunită  tripla identitate  de elemente.

La dosarul cauzei au fost depuse următoarele înscrisuri: copie de pe sentinţa civilă nr.764/17.11.2000, pronunţată de Tribunalul Dolj, copie de pe actul dotal din data de 27.06.1909, copie de pe actul dotal nr.1221/1909, copie de pe decizia nr.7 din data de 08.02.2002, pronunţată de Judecătoria Craiova, în dosar nr.3444/civ/2001 şi copie de pe decizia nr.5389/15.12.2003, copie de pe încheierea de carte funciară nr.52320/12.12.2006 şi adresa nr.661/1996, emisă de Primăria Municipiului Craiova.

Analizând actele si lucrările dosarului  instanţa a  retinut că reclamanţii au introdus o acţiune  în revendicare şi anulare contract  de vânzare-cumpărare  împotriva  Statului – Ministerul  Finanţelor, Consiliul Local al Municipiului Craiova, RAADPFL Craiova, DGFPC Dolj, V. D. si V. T.

Prin sentinţa civilă nr. 764/17.11.2000 pronunţată de Tribunalul Dol a fost admisă în parte acţiunea în revendicare precizată formulată de reclamanta B. M. şi au fost obligaţi pârâţii Consiliul Local Craiova, DGFPS Dolj, Statul Român prin Ministerul Finanţelor  şi RAADPFL Craiova, să lase în deplină proprietate  si liniştită posesie, imobilul situat  în Craiova, str. Gheorghe Baritiu , nr. 5  alcătuit din teren în suprafaţă de 1190 m.p., construcţie  compusă din subsol, parter si etaj, cu suprafaţă utilă de 636,55 m.p. şi un apartament  în suprafaţă de 53,23 m.p. situat în cea de-a doua  construcţie aflată pe teren.

Prin această  hotărâre  s-a respins capătul de cerere  privind constatarea  nulităţii  absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 72/1973 şi a titlului de proprietate nr. 146/04.04.1973.

Din considerentele  expuse  în cuprinsul  hotărârii  se constată că instanţa  a reţinut  că imobilul care a aparţinut  autorilor reclamantei a fost  naţionalizat  în baza  decretului nr. 92/1950, constatându-se  că acest decret nu a fost corect aplicat în privinţa autoarei P. M., în sensul că acesta se încadra în categoria  persoanelor  excluse  în mod  expres  de la aplicarea acestuia, aceasta fiind casnică la data aplicării decretului.

S-a reţinut  că în cauză Statul Român prin organele  sale reprezentative, a deţinut  in mod abuziv  imobilul revendicat de reclamantă.

Prin aceeaşi sentinţă s-a reţinut că  actul de vânzare-cumpărare nr. 72/1973 încheiat  între OCLPP şi pârâţii  Vlăduti  a fost încheiate  sub imperiul Legii 4/1973 si HCM 880/1973,  dată în aplicarea legii.

Prin intermediul  acestor acte  normative  au putut fi înstrăinate către persoane  fizice  locuinţe situate în clădiri, case precum si blocuri exceptând locuinţele  aflate  in administrarea  directă a întreprinderilor de stat şi organizaţiilor  economice de stat si destinate  închirierii către salariaţii acestora.

Astfel  interpretând per a contrario  aceaste dispoziţii legale,  se constată că  toate celelalte locuinţe,  puteau fi înstrăinate  de către OCLPP, situaţie în care  se încadrează si locuinţa cumpărată de pârâţi.

S-a mai statuat că în situaţia din speţă, pârâţii  nici chiar cu diligente minime nu ar fi putut cunoaşte modul în care imobilul a fost preluat de către stat  si situaţia lui juridică.

In cauza dedusă judecaţii  întemeiată pe dispoziţiile  art. 480 C.civil ambele părţi - respectiv atât reclamanţii cît şi pârâţii au titluri scrise, privind dreptul de proprietate  asupra bunului revendicat.

Astfel titlul reclamantei este reprezentat de sentinţa civilă nr. 764/17.11/2000, prin care s-a constatat  nevalabilitatea  trecerii în proprietatea statului a imobilului ce a aparţinut  predecesoarei  sale.

Pe de altă parte titlul pârâţilor a fost validat prin aceeaşi sentinţă si este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. 72/1973.

Rezultă aşadar că titlului scris al reclamanţilor, i se opune de către  pârâţi – care deţin posesiunea  locuinţei titlul lor scris, iscându-se un conflict  intre cele două  titluri scrise.

In atare situaţie, instanţa constatând  că titlurile emană de la autori  diferiţi trebuie să compară între ele  drepturile autorilor părţilor.

Comparând între ele  titlurile  instanţa constată că titlul reclamantei datează din anul 1925, iar titlul pârâţilor datează din anul 1973, data de la care pârâţii  au intrat in posesia imobilului, pe care a exercitat-o netulburat  până în anul 2000 şi care  a fost continuată  până în prezent.

Totodată instanţa mai retine  că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare  nr. 72/1973 pârâţii nici cu diligente minime  nu aveau cum să cunoască  modul in care imobilul  a fost preluat  de stat  si situaţia lui juridică, aspect statuat  cu putere de lucru  judecat, prin sentinţa civilă mai sus menţionată.

Într-o atare situaţie prin compararea celor două titluri de proprietate, cel provenit de la adevăratul proprietar, dar care şi-a pierdut eficienţa în timp şi cel provenit de la statul neproprietar, este preferabil titlul constituit de stat, în temeiul legii 4/1973, ca o garanţie a siguranţei circuitului civil şi totodată un mod de a proteja interesele chiriaşilor cumpărători, ai unor astfel de locuinţe.

Nici in accepţiunea  CEDO, reclamanta  nu poate  să invoce o încălcare a dreptului său de proprietate.

Astfel potrivit art. 1 din „Protocolul 1 din Convenţie orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Prin sentinţa civilă nr. 764/17.11/2000 s-a constatat că naţionalizarea  imobilului  din care face parte  locuinţa in litigiu a fost nelegală.

Ori aşa cum se poate constata problema legalităţii naţionalizării  a fost tranşată definitiv la o perioadă mare de timp de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar imposibilitatea reclamantei de a reintra in posesia apartamentului in litigiu  nu reprezintă o ingerinţă, în dreptul acesteia de proprietate.

Din art. 1 din Protocol  se mai deduce că încălcarea dreptului de proprietate  nu poate fi justificată,  decât  dacă se  demonstrează în special  că a intervenit  o cauză de utilitate  publică, in plus ingerinţa în folosirea  proprietăţilor,  trebuie să corespundă  principiului  proporţionalităţii.

Curtea  Europeană statuează că un echilibru just trebuie  menţinut  între exigentele  interesului  general al comunităţii  şi imperativele  de apărare ale  drepturilor  fundamentale  ale individului. Echilibru  care  trebuie păstrat  va fi distrus dacă individul în discuţie suportă o încărcătură specială  si exorbitantă.

In principiu  trebuie să existe un raport  rezonabil de proporţionalitate intre  mijloacele  folosite  şi scopul vizat  de orice măsură, care  privează o persoană de dreptul său de proprietate.

Astfel atenuarea vechilor  atingeri  ale dreptului de proprietate, nu poate crea noi greutăţi  distorsionate persoanelor, care au dobândit aceste bunuri cu bună credinţă.

În speţă pentru toate aceste considerente  expuse şi având  în vedere circumstanţele în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare  nr. 72/1973, pârâţii dobânditori de bună credinţă,  nu pot fi obligaţi  să suporte greutatea responsabilităţii statului, care a confiscat  acest bun  prin obligarea la restituirea acestuia  ( a se vedea în acest sens cauza Raicu contra României).

In consecinţă instanţa urmează  să respingă acţiunea.

Domenii speta

Spete similare