Obligativitatea instanţei de a se pronunţa cu privire la obiecţiunile formulate la raportul de expertiză.

Drept procesual civil.

Obligativitatea instanţei de a se pronunţa cu privire la obiecţiunile formulate la raportul de expertiză. Legalitatea modului de administrare a probatoriului.

art. 168 alin. 1 şi art. 261 alin. 5 şi art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă

În condiţiile în care prima instanţă nu a motivat respingerea obiecţiunilor formulate la raportul de expertiză, apelantul reclamant pârât a contestat expertiza, iar instanţa de apel a respins cererea de efectuare a unei noi expertize fără a răspunde, la rândul ei, obiecţiunilor formulate, încheierile astfel pronunţate au fost date cu nerespectarea art. 168 alin. 1 şi art. 261 alin. 5 Cod procedură civilă, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.

Aceste aspecte de legalitate ce ţin de administrarea probatoriului preced verificării legalităţii hotărârii recurate din perspectiva temeiurilor de drept material invocate, care nu poate fi efectuată în lipsa stabilirii complete a situaţiei de fapt în raportul juridic dedus judecăţii.

(Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a-IV-a Civilă, decizia civilă nr.1797/24.10.2013, în dosarul nr. 11071/4/2008)

Prin sentinţa civilă nr.3211/21.04.2011, pronunţată în dosarul nr. 11071/4/2008, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a respins cererea principală formulată de reclamantul-pârât NM,în contradictoriu cu pârâtul-reclamant NR şi cu pârâta ŢEI, ca neîntemeiată, a admis cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant NR în contradictoriu cu reclamantul-pârât NM, a constatat  că pârâtul-reclamant a primit suma de 53.715,70 CHF, prin transfer bancar dispus de către defuncta NA, cu titlu de dar manual, a obligat reclamantul-pârât la plata cheltuielilor de judecată de 2.112,03 lei către pârâtul-reclamant.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele:

Reclamantul-pârât NM a fost căsătorit cu defuncta NA în perioada 30.07.2004 - 27.02.2007, când aceasta din urmă a încetat din viaţă.

Pârâta ŢEL este fiica defunctei NA, rezultată din căsătoria acesteia cu numitul ŢL, căsătorie desfăcută prin sentinţa civilă nr. 302/23.01.1991 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti.

În timpul căsătoriei cu reclamantul, NA a locuit împreună cu soţul său în Elveţia.

În cursul lunii aprilie 2005, mama pârâtei s-a îmbolnăvit, fiindu-i stabilit următorul diagnostic: adenocarcinom pulmonar cu metastaze la nivel pulmonar, cu prezenţa unor metastaze cerebrale supra şi sub-tentoriale bilaterale simptomatice, cu răspuns pozitiv la tratament corticoid.

 În perioada următoare, NA a fost internată în Spitalul Universitar din Geneva pentru tratament de specialitate, aşa cum rezultă din raportul de sfârşit de tratament din data de 16.02.2007. Ulterior, aceasta a fost transferată de la Spitalul din Geneva în România, fiind internată la Institutul de Oncologie „Alexandru Trestioreanu”, unde a decedat.

Instanţa a reţinut că la data de 15.02.2007, defuncta a dat o „declaraţie”, prin care a împuternicit-o pe fiica sa să o reprezinte la Banca Cantonală din Geneva în vederea efectuării unui transfer al banilor aflaţi în contul său, în contul în franci elveţieni deschis în România, titular fiind pârâtul NR

La data de 12.02.2007, NA a transmis către Banca Cantonală din Geneva o cerere prin care a solicitat transferul sumei de 53.500 CHF în contul pârâtului deschis la B.R.D. Militari – Bucureşti – România.

Întrucât semnătura aplicată olograf pe cererea de transfer nu era identică cu specimenul de semnătură existent la bancă, la data de 15.02.2007, reprezentanţii băncii elveţiene i-au înapoiat defunctei ordinul de transfer neexecutat, menţionând că la controlul semnăturii s-a constatat că aceasta diferă de „semnătura depusă la dosarele noastre” .

La data de 16.02.2007, un reprezentant al Băncii Cantonale din Geneva, OM s-a deplasat la Spitalul din Geneva, unde personal a luat semnătura defunctei pe ordinul de transfer al sumei de 53.715,70 CHF, aşa cum rezultă din fişa de ordin nr. .

Transferul a fost executat de către bancă la data de 19.02.2007, conform avizului de debitare din data de 20.02.2007, în care se menţionează următoarele: „conform instrucţiunilor dvs. din 16.02.2007, am virat în contul NR SWIFT BRDEROBUXXX, banca beneficiară BRD-GROUPE SOCIETE GENERALE S.A. din Bucureşti, suma de 53.715,70 CHF” .

Instanţa a reţinut că prezenţa reprezentantului Băncii Cantonale din Geneva a fost facilitată chiar de către reclamant, aspect ce rezultă din răspunsul acestuia la întrebarea nr. 8, reclamantul negând însă că ar fi înlesnit prezenţa funcţionarului băncii, dar afirmând că i-a comunicat d-ui OM mesajul pârâtei, care i-ar fi relatat că ar fi dorinţa defunctei să-l vadă şi să aibă o convorbire la spital cu acesta, scopul concret urmând să facă obiectul unei discuţii confidenţiale. Totodată, din răspunsul reclamantului la întrebarea nr. 10  rezultă că acesta a fost prezent la spital în data de 16.02.2007, însă ar fi rămas de o parte şi nu a participat la discuţie, nefiind la curent cu operaţia de transfer al banilor şi neştiind nici către cine s-au transferat banii, explicând acest lucru prin faptul că secretul bancar este puternic în Elveţia, delegatul băncii neavând calitatea şi nici dreptul să-l înfrângă, altfel acesta şi-ar fi riscat slujba.

Or, din declaraţia martorei SE, sora defunctei NA, rezultă că aceasta împreună cu pârâta şi cu reclamantul au mers la banca elveţiană, unde NM a discutat cu directorul băncii, cu care era prieten, acesta din urmă fiind de acord să se deplaseze la spitalul unde se afla defuncta. Mai mult, martora a declarat că reprezentantul băncii cantonale a discutat cu sora sa, pe care a întrebat-o dacă doreşte să efectueze transferul de bani, aceasta vorbind şi în limba franceză şi în limba română, fiind ajutată de soţul său NM, care i-a tradus din franceză.

Aşadar, susţinerile reclamantului sunt contrazise de afirmaţiile martorei SE, din care reiese că acesta nu a fost străin de efectuarea transferului bancar, câtă vreme a luat parte la discuţiile dintre funcţionarul băncii şi NA, asigurând comunicarea dintre cei doi. De asemenea, reclamantul precizează în răspunsul nr. 9 la interogatoriu că „prin semnătura mea ca martor am atestat numai cine erau părţile prezente în acel moment şi anume că acel act s-a încheiat în prezenţa delegatului băncii”. Din răspunsul nr. 6 la interogatoriu  rezultă că reclamantul l-a cunoscut pe OM anterior efectuării transferului bancar.

Totodată, martora a arătat că în prezenţa sa, a reclamantului, a pârâtei ŢEL şi a reprezentantului băncii, NA a semnat ordinul de transfer al banilor, la acel moment sora sa fiind conştientă, capabilă să înţeleagă ce se întâmplă în jurul ei, fiind foarte slăbită fizic, însă nu şi mental.

Instanţa a acordat valoare probatorie raportului de expertiză medico-legală psihiatrică, înaintat la data de 24.03.2011, reţinând concluziile acestuia în sensul că „din analiza datelor medicale şi a celorlalte elemente cu caracter probator existente în dosarul cauzei rezultă că la data de 16.02.2007 asupra doamnei NA nu s-au ridicat suspiciuni de existenţă a unor tulburări psihice clinic manifeste care să-i afecteze capacitatea psihică de exerciţiu”, defuncta având discernământ la data de 16.02.2007, când a emis dispoziţia de transfer bancar.

În cauză de faţă, deşi sarcina probei existenţei elementelor constitutive ale dolului revine celui care face afirmaţia că acesta a existat, respectiv reclamantului, instanţa a constatat că nu s-a dovedit faptul că pârâta a folosit mijloace viclene, frauduloase, prin specularea afecţiunii pe care mama sa o manifesta faţă de aceasta, cu intenţia de a o induce în eroare pentru a o determina să doneze o sumă de bani pârâtului, sub forma darului manual.

În ceea ce priveşte caracterul nulităţii invocat de reclamant, respectiv nulitate absolută, instanţa a apreciat că, prin raportare la cauza de nulitate din speţă - lipsa de discernământ - nu se poate discuta decât despre o nulitate relativă, nefiind vorba despre lipsa totală a consimţământului şi despre lipsa uneia din cerinţele acestuia întrucât interesul ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic aparţine numai defunctei, în vreme ce, în cazul constatării lipsei cu desăvârşire a consimţământului, sancţiunea ar fi fost nulitatea absolută, întrucât s-ar fi adus atingere interesului general, stabilirii şi securităţii circuitului civil.

În privinţa cererii reconvenţionale, instanţa a reţinut că darul manual reprezintă o categorie specială de donaţie pentru validitatea căreia se cer două elemente: acordul de voinţă pentru a transfera şi dobândi un drept cu titlu gratuit şi tradiţiunea, predarea efectivă şi reală a bunului dăruit. Deoarece darul manual este un act juridic, acordul părţilor constituie temeiul juridic al transferării valorii din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului, iar tradiţiunea este exteriorizarea acordului, înlocuind forma solemnă prevăzută de lege pentru donaţii şi de natură a atrage atenţia donatorului asupra gravităţii contractului pe care îl încheie.

Constituie dar manual şi depunerea unei sume de bani la o bancă sau la o altă instituţie de credit pe numele unei alte persoane, dacă această depunere nu s-a făcut cu vreun alt titlu, astfel că transferul unei sume de bani din contul donatorului în contul donatarului reprezintă un dar manual, nefiind nevoie de îndeplinirea vreunei formalităţi.

În cazul darului manual, efectuarea tradiţiunii realizează transmiterea proprietăţii, acordul de voinţă fiind materializat în tradiţiunea însăşi, iar sumele de bani predate prin transfer bancar pot constitui obiect al unui dar manual, în condiţiile în care lichidarea contului donatorului şi transferul sumei în contul donatarului au semnificaţia juridică a unei donaţii.

Or, reclamantul nu a făcut dovada că pârâtul-reclamant deţine suma de bani transferată cu titlu precar, deşi avea această obligaţie, în condiţiile art. 1169 C.civ. şi câtă vreme a contestat validitatea darului manual.

Constatând că în cauză sunt îndeplinite cele două condiţii prevăzute de lege în mod cumulativ pentru valabilitatea darului manual, instanţa a admis cererea reconvenţională şi a constatat că pârâtul-reclamant a primit suma de 53.715,70 CHF, prin transfer bancar dispus de către defuncta NA, cu titlu de dar manual.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul,  criticând soluţia primei instanţe atât sub aspectul respingerii cererii principale, cât şi sub aspectul  admiterii cererii reconvenţionale.

În apel, Tribunalul a încuviinţat pentru reclamantul apelant proba cu înscrisuri şi a respins proba cu expertiză medico legală având în vedere că nu s-au depus acte medicale noi.

Prin decizia civilă nr.148 A din 13.02.2013  pronunţată de Tribunalul  Bucureşti Secţia a III-a Civilă, s-a respins apelul  ca nefondat apelul declarat de de apelantul-reclamant-pârât NM şi a fost obligat acesta să plătească intimatului suma de 1.860 lei cheltuieli de judecată.

Pentru  a  hotărî  astfel, tribunalul a  reținut  următoarele:

În ceea ce priveşte chestiunea stabilirii situaţiei de fapt şi a aprecierii probatoriilor, în privinţa cărora se critică inclusiv expertiza medico legală prin raportare la actele medicale administrate în probaţiune cât şi audierea martorei SE, Tribunalul a reţinut că în ceea ce priveşte această din urmă chestiune, apelantul reclamant prin apărător pe de o parte, nu s-a opus audierii acesteia ca martoră la momentul discutării şi încuviinţării probatoriilor respectiv a propunerii acesteia ca martor cunoscând legătura de rudenie cu defuncta şi pe de altă parte, deşi, aşa cum se pretinde,  martora s-ar fi aflat în relaţii de rudenie prohibită de lege cu pârâta intimată, nu aceeaşi era situaţia faţă de pârâtul N, care a declarat că înţelege ca martora să fie audiată în interesul său.

În plus,mărturia acesteia s-a apreciat a fi concludentă pentru cauză, aspect ce rezultă de altfel din cuprinsul depoziţiei iar apelantul în calea de atac, nu a dovedit existenţa unor motive sau împrejurări care ar fi putut fi considerate de natură a duce la înlăturarea depoziţiei ori de a crea suspiciune cu privire la veridicitatea şi realitatea celor declarate de martoră, ea confirmând chiar împrejurări dovedite cu alte mijloace de probă.

Cât priveşte raportul de expertiză medico-legală, Tribunalul a constatat că acesta a fost contestat pe calea obiecţiunilor şi la instanţa de fond care, argumentat şi justificat nu le-a dat curs.

 Pe de altă parte, întocmirea sa a avut la bază toate documentele medicale depuse la dosar privitoare la evoluţia stării de boală a defunctei.

În plus, este de reţinut atitudinea apelantului reclamant  şi acţiunile sale din perioada imediat premergătoare decesului numitei NA, inclusiv demersurile personale şi întreaga sa conduită în ceea ce priveşte facilitarea întâlnirii dintre aceasta şi reprezentantul unităţii bancare prin intermediul căreia s-a realizat transferul bancar contestat.

Simpla opinie personală a apelantului, exprimată în cuprinsul cererii de apel,  în ceea ce priveşte concluzia ce ar rezulta din aceste acte medicale cu privire la discernământul şi în consecinţă, valabilul consimţământ al defunctei  în sensul efectuării acestui transfer, nu este de natură să justifice ideea că raportul de expertiză efectuat în cauză nu corespunde probelor medicale ce au fost analizate pe larg, în cuprinsul său.

De altfel, dincolo de acest raport de expertiză, care nu reprezintă altceva decât o probă relativă şi care nu poate fi considerat determinant ori hotărâtor  prin el însuşi şi în mod exclusiv asupra stabilirii situaţiei de fapt corecte, independent de celelalte probe, în privinţa discernământului cu care a acţionat defuncta, este de remarcat atitudinea acesteia care, deşi grav bolnavă şi având mai multe funcţii ale organismului afectate, văzând că demersul realizat de pârâtă în baza declaraţiei cu privire la reprezentarea  sa de către aceasta în faţa băncii avizate să realizeze transferul bancar, a insistat şi a obţinut o întrevede particulară chiar în spitalul în care se găsea internată, cu reprezentantul băncii,  întrevedere facilitată de însuşi apelantul reclamant ce-i servea de însoţitor,  finalizată şi materializată la scurt timp prin efectuarea acestui transfer de bani.

Or, este greu de crezut că o persoană lipsită de discernământ  respectiv de capacitatea de a înţelege şi aprecia consecinţele propriilor fapte chiar aflată în stare de suferinţă, aşa cum încearcă a demonstra apelantul, ar fi avut capacitatea şi ar fi putut da dovadă de asemenea hotărâre în realizarea acestui demers, cum s-a dovedit a se fi întâmplat în cazul defunctei NA.S-a stabilit şi nu s-a negat ori contestat de către apelant, că semnarea  acordului privind transferul bancar s-a realizat chiar în prezenţa sa şi fără vreo opoziţie ori protest, atitudine de asemenea, relevantă în aprecierea asupra realităţii şi valabilităţii celor întâmplate cu acea ocazie.

Nici unul dintre actele  şi documentele al căror conţinut a fost avut în vedere  la întocmirea raportului de expertiză nu evidenţiază că la momentul când s-au desfăşurat împrejurările, respectiv evenimentul semnării acordului de transfer bancar,  defuncta s-ar fi aflat  sub influenţa unei medicaţii, într-o stare de natură să-i afecteze capacitatea mentală respectiv discernământul care, la rândul său să atragă nulitatea absolută a dispoziţiei de transfer bancar.

De asemenea s-a mai reţinut şi faptul că lipsa de discernământ, în mod corect instanţa fondului a constatat că este de natură a atrage o nulitate relativă cel mult iar nu absolută, cum a pretins apelantul.

Cât priveşte scopul ori motivul determinant al demersului defunctei de transfer bancar, finalitatea acestuia, s-a observat că apelantul reclamant prin acţiunea dedusă judecăţii ca de altfel şi apărările formulate în combaterea cererii reconvenţionale a pârâtului, nu afirmă şi nu dovedeşte că ar fi fost altul decât cel susţinut de pârât, apărările apelantului rezumându-se la a susţine nevalabilitatea actului de transfer, lipsa condiţiilor darului manual, acestea fiind însă nefondate.

Ca atare, Tribunalul a constatat apelul ca fiind nefondat, instanţa fondului  administrând întregul probatoriu solicitat de către părţi şi printr-o analiză corectă şi completă a acestuia stabilind o situaţie corectă din punct de vedere faptic cât şi al aplicării dispoziţiilor legale  specifice.

Împotriva acestei  hotărâri  a declarat  recurs reclamantul-pârât NM, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, admiterea apelului şi schimbarea hotărârii în sensul admiterii cererii principale şi respingerii cererii  reconvenţionale.

În motivarea recursului,  invocând cazurile prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 7 Cod procedură civilă, recurentul a arătat că hotărârea este nelegală, având în vedere următoarele:

Referitor la soluţia privind cererea principală, hotărârea atacată, susţine recurentul a fost dată cu încălcarea art. 295, 129 alin. 5 şi 201 Cod procedură  civilă.

Recurentul a arătat că instanţa de apel nu a stăruit prin toate mijloacele legale,  pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză,  respingând efectuarea unei expertize pentru lămurirea unor împrejurări de  fapt şi anume expertiza medico legală relativ la existenţa/inexistenţa discernământului defunctei NA.

Solicitarea probei cu expertiză medico legală a avut ca justificare faptul că obiecţiunile formulate la judecata în fond au fost respinse în mod neîntemeiat.

Respingerea probei cu expertiză în apel s-a făcut doar pe un considerent de ordin formal şi anume „nedepunerea altor înscrisuri” (medicale), fără a se avea în vedere contestarea raportului întocmit în cauză, prin prisma obiecţiunilor  formulate  în judecata în fond  a cauzei.

Această probă era concludentă, utilă şi pertinentă în cauză, faţă de faptul că  prin raportul întocmit  la judecata în fond  nu s-a apreciat în mod concret asupra stării psihice a defunctei NA, avându-se în vedere boala de care suferea, debutul acesteia, tratamentul efectuat prin raportare la momentul  decesului, fără a se analiza în concret situaţia sa medicală sub aspectul discernământului din momentul transferului bancar, în funcţie de circumstanţele concrete ale bolii/tratamentului de specialitate oncologic de peste 2 ani care a dus la o agravare neurologică soldată cu deces la doar 2 zile după efectuarea  operaţiunii bancare de transfer.

În condiţiile în care concluzia raportului a fost strict formală având drept premisă faptul că defuncta nu s-ar fi aflat în evidenţă psihiatrică rezultă că nu s-a răspuns obiectivului stabilit de instanţă.

Această probă se impunea a fi administrată cu atât mai mult cu cât la punctul 6 al concluziilor raportului se arată că „motivul transferului sumei care îi aparţinea în totalitate este logic  şi comprehensibil: necesitatea de a-i susţine în România  tratamentul specific  şi traiul zilnic”. Or, transferul bancar nu s-a făcut nici în contul personal şi nici în contul fiicei sale, ci în contul pârâtului,  care nu se afla în nici o relaţie  de rudenie cu defuncta.

Aceste motive, susţine recurentul, demonstrează că proba solicitată era determinantă şi de natură a conduce la o apreciere corectă a celorlalte probe administrate în cauză.

Recurentul a mai arătat că hotărârea nu cuprinde motive de natură a sprijini soluţia, ci „deducţii” ce nu pot valora „prezumţii simple” fiind contrazise/excluse de actele medicale depuse la dosar.

Verificarea situaţiei de fapt privind existenţa discernământului nu s-a bazat pe interpretarea actelor medicale, ci pe baza unor elemente circumstanţiale din care a fost dedusă „concluzia de ordin medical”contrară celei rezultate din chiar simpla analiză a actelor medicale.

Recurentul a arătat că în raport cu înscrisurile medicale existente la dosar era exclusă concluzia raportului de expertiză medicală ce a fost efectuat în primă instanţă.

Instanţa de fond, respingând obiecţiunile formulate a preluat necritic concluzia raportului de expertiză medico-legal,conferindu-i valoare probatorie absolută, fără a cenzura concluzia prin prisma  actelor medicale.

Recurentul a arătat că maniera în care s-a procedat la efectuarea actului de transfer şi contextul în care a avut loc semnarea acestuia denotă contrariul concluziei în sensul existenţei discernământului defunctei.

De asemenea, recurentul a arătat că hotărârea este dată şi cu încălcarea art. 189 Cod procedură civilă, deoarece, depoziţia martorei SE, la audierea căreia recurentul s-a opus, nu putea fi reţinută ca şi concludentă, fiind evident subiectivă datorită relaţiei de rudenie, iar conţinutul depoziţiei fiind nereal şi în contradicţie cu înscrisurile medicale ce atestă starea bolnavei la momentul semnării.

S-a mai arătat că instanţele au calificat greşit că lipsa discernământului ar reprezenta o cauză de nulitate relativă şi nu absolută. Lipsa discernământului atrage lipsa unui consimţământ valabil, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 948 alin. 2 Cod civil şi lipsa totală a consimţământului atrage nulitatea absolută a contractului.

Referitor la soluţia privind cererea reconvenţională s-a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea  art. 948 şi art.801 Cod civil.

Cererea principală şi cea reconvenţională urmăresc o finalitate opusă (nevalabilitatea/valabilitatea actului de transfer bancar, ca şi dar manual)  situaţie faţă de care admiterea cererii principale conduce la respingerea cererii reconvenţionale.

Recurentul a arătat că între pârâţi a existat o conivenţă urmărindu-se excluderea sumei din masa succesorală prin susţinerea aparenţei unui dar manual către pârât. Susţinerea că  transferul  sumei de 134.289,29 Ron ar reprezenta un dar manual nu poate fi considerată verosimilă având în vedere mărimea sumei şi situaţia dramatică a gratificantului, defuncta neavând de altfel o altă sursă de venituri decât aceea de angajat a cabinetului medical al recurentului.

S-a mai arătat că actul de transfer nu reprezintă prin el însuşi „un dar manual”. În cazul concret nu se poate considera că ar fi existat intenţia defunctei de a face o liberalitate pârâtului.

S-a mai arătat că nu pot fi primite susţinerile intimatului – pârât cu privire la lipsa unei opoziţii a recurentului ce ar valora consimţământ, cât şi operarea mandatului tacit, deoarece consimţământul trebuie să fie exteriorizat iar mandatul tacit nu operează în cadrul actelor cu titlu gratuit privind bunurile comune, acestea putând fi făcute numai cu consimţământul expres al  ambilor soţi,  având un caracter grav prin micşorarea comunităţii de bunuri,astfel că raţiunile care stau la baza  prezumţiei de mandat tacit reciproc, nu se regăsesc în cazul actelor cu titlu gratuit.

Recurentul a arătat că nu a fost la curent cu operaţia de transfer, ci doar i-a comunicat funcţionarului băncii dorinţa soţiei de a avea o convorbire la spital,  în Elveţia fiind puternic secretul bancar. Şi în cazul considerării unui eventual consimţământ valabil, motivul care a fundamentat concluzia expertizei medico legale, era de natură să excludă ipoteza calificării actului de transfer, ca dar manual. Prin urmare, acest act este lovit de nulitate în condiţiile lipsei intenţiei,  inclusiv celei de a gratifica.

Recurentul a mai arătat că în privinţa cererii reconvenţionale, de asemenea este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7, deoarece  instanţa de apel nu a cenzurat valabilitate a actului de transfer şi lipsa condiţiilor darului manual, limitându-se doar la aprecierea că apărările formulate de recurent sunt nefondate.

Intimatul – pârât NR a formulat întâmpinare, solicitând în principal constatarea nulităţii recursului întrucât nu se încadrează în motivele prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, întrucât actele şi lucrările dosarului combat  susţinerile  reclamantului, refacerea raportului de expertiză a fost corect respinsă de tribunal, raportat la materialul probator ce a stat la baza realizării acestuia, dar şi pentru că recurentul nu a administrat înscrisuri noi care să determine soluţia necesităţii  efectuării unui raport de expertiză.

Intimatul a arătat că recurentul nu a exprimat vreo opoziţie la transfer, iar între soţi operează regula mandatului tacit reciproc, în favoarea  intimatului pârât  operând prezumţia de bună-credinţă, care nu a fost răsturnată de recurent. De asemenea, a arătat că liberalitatea s-a  realizat cu scopul de a îl gratifica pentru grija pe care i-a purtat-o copârâtei ŢE, atât în timpul facultăţii, cât şi după aceea, în condiţiile în care sprijinul intimatului, atât moral, cât şi material au suplinit  într-un fel despărţirea de defunctă.

Intimatul a arătat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru  valabilitatea darului manual, în sensul că  a existat acordul de voinţă, atât al recurentului, cât şi al defunctei pentru primirea de către intimat a sumei de bani cu titlu gratuit, iar predarea sumei s-a făcut efectiv de la donator  către intimat prin virament bancar.

Intimata-pârâtă ŢEL a formulat întâmpinare, solicitând în principal, constatarea nulităţii recursului întrucât nu se încadrează în motivele prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata a arătat că motivele invocate vizează netemeinicia  hotărârii, iar pe fond, s-a arătat că din probatoriile administrate în cauză a rezultat că defuncta a avut discernământ la data întocmirii actului şi că în mod corect instanţa de fond a respins cererea reclamantului de completare a raportului de expertiză, iar instanţa de apel a respins cererea de efectuare a unui nou raport de expertiză medico legală psihiatrică având în vedere că în urma analizării documentelor medicale existente la dosar raportul de expertiză cuprinde în conţinutul lui răspunsul la obiectivele  formulate.

Prin decizia civilă nr.1782/24.10.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a-IV-a Civilă, a fost admis recursul declarat, a fost casată hotărârea recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului.

Examinând cu prioritate, faţă de disp. art. 137 alin. 2 Cod procedură civilă, excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii-pârâţi prin întâmpinare, Curtea reţine următoarele:

Potrivit disp. art. 306 alin 3 Cod procedură civilă, indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304.

Analizând cererea de recurs, astfel cum a fost motivată, Curtea constată că recurentul a indicat formal ca temei al recursului dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură civilă.

Din dezvoltarea motivelor de recurs, Curtea constată că reprezintă motive de nelegalitate, criticile referitoare la nemotivarea hotărârii, ce pot fi analizate din perspectiva art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, precum şi criticile referitoare la aplicarea greşită a art. 948 şi art. 801 Cod civil, ce se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură  civilă şi a art.189 Cod procedură civilă, ce pot fi analizate din perspectiva art.304 pct. 5 Cod procedură civilă.

Aceste constatări conduc la respingerea excepţiei nulităţii recursului, deşi, astfel cum se va arăta în continuare, recurentul a invocat şi motive ce privesc temeinicia soluţiei  pronunţate şi care nu pot face face obiectul căii de atac a recursului.

În această din urmă categorie se înscriu criticile care vizează greşita reţinere a situaţiei de fapt şi interpretarea eronată a probatoriului, care nu se încadrează în nici unul din motivele prevăzute de art. 304 pct. 1 – 9 Cod procedură civilă.

Asemenea critici ţin de temeinicia hotărârii atacate şi nu pot fi valorificate pe calea extraordinară a recursului, faţă de actuala configurare a art. 304 Cod procedură civilă, care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate limitativ prevăzute de textul legal enunţat.

Scopul acestei căi de atac este esenţialmente de control al legalităţii, ceea ce înseamnă că orice susţineri care relevă erori ale instanţei de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, exced posibilităţii analizei de către instanţa de recurs.

Punctul 11 al art. 304, singurul care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt, consecutive greşitei aprecieri a probelor, a fost abrogat prin art. 1 pct. 112 din OUG nr. 138/2000 aprobată prin Legea nr. 219/2005.

Prin urmare, criticile ce implică practic reanalizarea situaţiei de fapt, în temeiul probatoriului administrat, (control privind temeinicia a hotărârii atacate), nu pot fi analizate, având în vedere limitele presupuse de art. 304 Cod procedură civilă.

În cadrul motivelor de recurs referitoare la soluţionarea cererii principale,  se subsumează cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 948 alin. 2 Cod civil.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant a arătat că, în mod greşit, instanţele au calificat lipsa discernământului ca reprezentând o cauză de nulitate relativă şi nu absolută, deoarece lipsa discernământului atrage lipsa unui consimţământ valabil, motiv de nulitate absolută a actului juridic.

Critica este nefondată, lipsa discernământului fiind o cauză de nulitate relativă, deoarece vizează o normă ce ocroteşte un interes particular, iar nu unul general. Or, nerespectarea la încheierea actului juridic a unei asemenea norme, atrage nulitatea relativă cu toate consecinţele ce decurg dintr-o astfel de calificare.

În ceea ce priveşte critica referitoare la nerespectarea prevederilor art. 189 Cod procedură civilă, în sensul că a fost administrată proba cu un martor a cărui audiere era prohibită de lege, aceasta poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.

Critica este nefondată, având în vedere următoarele:

Potrivit art. 189 alin. 1 Cod procedură civilă: „nu pot fi ascultaţi ca martori rudele şi afinii până la gradul al III-a inclusiv.”

Alin. 2 al textului legal menţionat prevede că: „părţile pot conveni, expres sau tacit, să fie ascultate ca martori şi persoanele prevăzute la alineatul 1 pct. 1 şi 2.”

În cauză, în mod corect au reţinut instanţele de fond că sunt incidente dispoziţiile art. 189 alin. 2 Cod procedură civilă, menţionate mai sus având în vedere că la termenul la care proba la care a fost propusă şi încuviinţată, reclamantul-pârât nu s-a opus audierii acestui martor, deşi cunoştea, sau ar fi trebuit să cunoască, gradul de rudenie al martorei cu partea, în condiţiile în care, în întâmpinarea formulată, acesta face referire expresă la martorul respectiv.

Prin urmare, în mod corect s-a reţinut că proba cu martorul propus nu era inadmisibilă din perspectiva textelor legale enunţate mai sus.

Aspectele legate de aprecierea asupra mărturiei depuse de acest martor ţin de temeinicia hotărârii recurate şi nu pot face obiectul  controlului judiciar în faza procesuală a recursului, care poate viza exclusiv aspecte de nelegalitate.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la administrarea probei cu expertiză, Curtea apreciază că hotărârea recurată este nelegală, din perspectiva următoarelor considerente:

În faţa primei instanţe a fost administrată proba cu expertiza medico-legală cu privire la existenţa discernământului defunctei la data emiterii dispoziţiei de transfer bancar, expertiză efectuată de o comisie de primă expertiză medico-legală psihiatrică, din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”.

Reclamantul pârât a formulat obiecţiuni la această expertiză, care au fost respinse ca neîntemeiate de prima instanţă prin încheierea din 11.04.2011, fără a se arăta considerentele care au fundamentat această soluţie.

În apel, reclamantul a solicitat refacerea raportului de expertiză medico-legală, având în vedere că nu s-au admis obiecţiunile la raportul de expertiză efectuat la prima instanţă.

Tribunalul a respins această probă, având în vedere că reclamantul-pârât nu a depus în apel alte acte medicale care să aducă elemente noi în discuţie.

Curtea apreciază că, în condiţiile în care prima instanţă nu a motivat respingerea obiecţiunilor formulate la raportul de expertiză, apelantul reclamant pârât a contestat expertiza iar instanţa de apel a respins cererea de efectuare a unei noi expertize fără a răspunde, la rândul ei, obiecţiunilor formulate, încheierile astfel pronunţate au fost date cu nerespectarea art. 168 alin. 1 şi art. 261 alin. 5 Cod procedură civilă, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. 1, 2 şi 3 raportat la art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, se impune casarea hotărârii recurate, pentru ca instanţa să motiveze soluţia cu privire la proba cu expertiză medico-legală solicitată de apelantul-reclamant şi din perspectiva obiecţiunilor formulate în primă instanţă, iar în raport cu acestea, să aprecieze dacă este necesară efectuarea unei noi expertize în cauză.

Aceste aspecte de legalitate ce ţin de administrarea probatoriului preced verificării legalităţii hotărârii recurate din perspectiva temeiurilor de drept material invocate, care nu poate fi efectuată în lipsa stabilirii complete a situaţiei de fapt în raportul juridic dedus judecăţii.

În ceea ce priveşte critica referitoare la soluţia dată cererii reconvenţionale, Curtea constată ca fiind fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină cu privire la soluţia dată cererii reconvenţionale.

Într-adevăr, instanţa de apel nu a examinat apărările referitoare la nevalabilitatea actului de transfer şi la lipsa condiţiilor darului manual, invocate de apelantul-pârât, limitându-se doar la aprecierea că aceste apărări sunt nefondate. Or, o asemenea motivare nu corespunde cerinţelor prevăzute de art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă, potrivit cu care hotărârea va cuprinde … motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În lipsa argumentelor pentru care instanţa de apel a respins apărările apelantului-reclamant nu este posibilă exercitarea controlului judiciar şi nu pot fi examinate nici criticile privind legalitatea hotărârii din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, vizând aplicarea greşită a prevederilor art. 948 şi art. 801 Cod civil.

Pentru toate considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 312 alin. 1, 2 şi 3 raportat la art. 304 pct. 5 şi 7 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.

Văzând şi disp. art. 377 alin. 2 pct. 4 Cod procedură civilă,

Domenii speta

Spete similare