Anulare act

Data publicare portal: 03.03.2017

Prin Sentinta civila nr. 4016 din data de 18.05.2015 pronuntata de Judecatoria Slatina s-a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta T.M., în contradictoriu cu pârâţii B.A., D.P. şi D.G., ca întemeiată.

Constată nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1919 din 16.05.2002 la BNP T. D. R..

Obligă pârâţii către reclamantă la cheltuieli de judecată în cuantum de 2.000 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat.

Pentru a se pronunta astfel, instanta a retinut urmatoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 24.03.2014 pe rolul Judecatoriei Slatina sub nr. 2576/311/2014, reclamanta T.M. a chemat in judecata pe pârâţii B.A. şi D.P., solicitând nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1919 din 16.05.2002 la BNP T.D.R. pentru frauda la lege, cu consecinta revenirii partilor la situatia anterioara. 

A mai solicitat cheltuieli de judecata.

  În motivarea cererii, reclamanta a aratat ca a fost casatorita cu paratul B.A. pana la 29.10.2003 cand Judecatoria Slatina a pronuntat desfacerea casatoriei. După pronunţarea divorţului, a locuit şi muncit în străinătate o perioadă, iar în 2013 a solicitat şi partajarea bunurilor comune pentru lichidarea regimului matrimonial, cauza fiind înregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina sub nr. 10290/311/2013 (ulterior, suspendată la 15.05.2014 până la soluţionarea prezentei cauze). În urma demersurilor efectuate pentru a intra în posesia titlului de proprietate (contractul de vânzare cumpărare) pentru apartamentul bun comun situat în Piteşti, a aflat că acest imobil fusese vândut de pârâtul B.A. având procură specială de la soţia sa în acest sens. Cum nu a dat niciodată pârâtului o procură pentru înstrăinarea imobilului, procura fiind întocmită în baza declaraţiei false a cumnatei sale, consideră că imobilul a fost înstrăinat prin fraudarea legii, pârâtul B. însuşindu-şi toţi bani obţinuţi din vânzare.

Totodată, consideră că pârâtul D.P. a fost de rea credinţă deoarece avea cunoştinţă de toate aceste aspecte fiind verişor cu fostul său soţ.

  În drept, cererea a fost motivata pe dispoz. art. 1246, art. 339, art. 356 Cod civil.

  În dovedire a solicitat următoarele probe: înscrisuri şi interogatoriul pârâtilor.

A depus în scop probator un set de înscrisuri.

Cererea a fost legal timbrată.

La data de 05.06.2014, paratul B.A. a formulat întâmpinare solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată. În susţinerea întâmpinării a arătat că vânzarea cumpărarea este perfect valabilă, imobilul fiind înstrăinat cu acordul reclamantei, fiind doar o eroare de redactare la notar care a trecut numele de B.C.în loc de B.M..

La data de 13.06.2014, a depus întâmpinare si paratul D.P., solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată, el şi soţia cumpărând apartamentul în urma unui anunţ din ziar fără a-l fi cunoscut anterior pe B.A., fiind un cumpărător de bună credinţă. A mai arătat că a aflat că procura nr. 1919/2002 prezentată la momentul vânzării nu este dată de reclamantă doar la momentul comunicării cererii de chemare în judecată.

La data de 17.07.2014, reclamanta a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de B.A. reiterând aceleaşi apărări de fond şi arătând că a formulat şi plângere penală împotriva pârâţilor pentru săvârşirea infracţiunilor de fals în declaraţii, uz de fals, fals privind identitatea şi înşelăciune, parchetul reţinând că faptele există, însă s-a dispus clasarea cauzei fiind intervenit termenul de prescripţie.

La aceeaşi dată a depus şi răspuns la întâmpinarea formulată de D.P. reiterând aceleaşi apărări din cererea de chemare în judecată.

La termenul din 12.01.2015, reclamanta a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă şi a numitei D.M.G.cumpărătoare a imobilului alături de soţul său, D.P..

La data de 20.02.2015, a depus întâmpinare parata D.G., solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată, formulând aceleaşi apărări ca şi pârâtul D.P..

În cauză, a fost administrată proba cu interogatoriul părţilor şi a fost audiat martorul C. M., propus de pârâţii D.P. şi D.G., declaraţia sa fiind consemnată şi ataşată la dosar.

Tot în scop probatoriu, a fost ataşat dosarul nr. 262/P/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria S..

Analizând întregul material probator aflat la dosarul cauzei, instanţa va reţine următoarele:

 Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1919 din 06.05.2002 pârâtul B.A., în calitate de vânzător şi mandatar al soţiei sale B.C.a vândut pârâţilor D.P. şi D.G. imobilul apartament cu nr. 4 situat în P, str. T, bl. 48, sc. C, parter, jud. A.

 Potrivit art. 968 vechiul Cod civil (sub imperiul căruia s-au petrecut faptele) cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice.

Nulitatea unui act juridic este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor juridice editate pentru încheierea sa valabilă. Cauza de nulitate este rezolvată de regula ”tempus regit actum”, cauzele de nulitate trebuind să fie anterioare sau concomitente actului. 

Nulitatea absoluta reprezintă acea sancţiune ce intervine pentru nerespectarea unei norme juridice care ocroteşte un interes general la încheierea unui act juridic civil, una din cauzele de nulitate absolută fiind frauda legii; prin fraudarea legii înţelegându-se acea operaţiune care constă în folosirea anumitor dispoziţii legale la încheierea unui act juridic în scopul de a încălca alte dispoziţii legale imperative.

În speţă, din înscrisurile din dosar reiese că reclamanta a fost căsătorită cu pârâtul B.A. până la 29.10.2003 când instanţa a pronunţat desfacerea căsătoriei, astfel că, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1919 din 16.05.2002, căsătoria era legal încheiată, iar imobilul apartament cu nr. 4 situat în P, str. T, bl. 48, sc. C, parter, jud. A era deţinut de reclamantă şi pârât în devălmăşie potrivit regimului comunităţii de bunuri instituit de art. 30 alin. 1 Codul familiei, în vigoare la acea dată (contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1232 din 03.12.1996 – fila 7 la dosar).

Iar art. 35 alin. 2 din Codul familiei determină limitele mandatului tacit reciproc al soţilor în sensul că, pentru încheierea actelor de înstrăinare sau de grevare a bunurilor imobile ce alcătuiesc comunitatea de bunuri, este necesară existenţa consimţământului expres al celuilalt soţ.

Analizând procura specială autentificată sub nr. 5146 din 15.05.2002 aflată la fila nr. 126 din dosar, instanţa reţine că nu este o eroare de redactare în ceea ce priveşte numele mandantului, B.C. având altă iniţială a tatălui şi alt CNP faţă de cel al reclamantei fiind evident o fraudare a legii, instanţa neînţelegând lipsa de diligenţă a notarului la încheierea acestei procuri. Mai mult, pârâtul B.A. în răspunsurile la interogatoriu şi-a schimbat apărările susţinând că reclamanta i-a dat o procură lui B. C., sora sa, pentru a vinde apartamentul.

În atare situaţie, instanţa reţine că pârâtul B.A. a înstrăinat imobilul bun comun fără a avea acordul expres al reclamantei, folosind în acest scop mijloace dolosive şi fraudând legea, motiv pentru care instanţa va admite acest capăt de cerere şi va constata nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1919 din 16.05.2002 la BNP T.D.R..

În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de repunere a părţilor în situaţia anterioară, instanţa va o va respinge pentru următoarele considerente:

Potrivit efectelor nulităţii actului juridic civil, în situaţia anulării unui astfel de act se aplică principiul restitutio in integrum, aceasta fiind regula potrivit căreia tot ce s-a executat la baza unui act anulat trebuie restituit. Totodată, în ceea ce priveşte efectele nulităţii faţă de terţi, se aplică principiul resolutio iure dantis, resolvitur jus accipientis, regulă în baza căreia anularea actului primar atrage anularea şi a actului subsecvent.

 Având în vedere că actul de vânzare cumpărare nr. 1919 din 16.05.2002 prin care a fost înstrăinat imobilul a produs efecte în circuitul civil, instanţa apreciază că aplicarea de facto a principiilor sus menţionate ar produce consecinţe negative asupra pârâţilor D.P. şi D.G., reclamanta nefăcând dovada relei credinţe a acestora, conform art. 249 Cod proc. civ.; ori, buna credinţă se prezumă. Instanţa are în vedere şi declaraţia martorului care a afirmat că a fost cu cei doi pârâţi să vizioneze apartamentul, în urma anunţului din ziar.

 Totodată, instanţa are în vedere şi faptul că prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2317 din 06.08.2007 pârâţii D.P. şi D.G. au înstrăinat imobilul către terţe persoane şi instanţa nu a fost investită cu o astfel de cerere, urmând să se pronunţe în limitele investirii conform art. 22 alin. 6 Cod proc. civ.

Mai mult, în practică s-a reţinut ca o excepţie de la principiile enumerate mai sus cazul subdobânditorului de bună credinţă şi cu titlu oneros al unui imobil; actul fiind anulabil numai în cazul în care terţul dobânditor a cunoscut sau, cu minime diligenţe, putea să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al vânzătorului (Decizia nr. 468/1983 a Secţiei civile a fostului Tribunal Suprem).

Aşadar, în toată această perioadă, pârâţii D. (ulterior, terţii subdobânditori) s-au comportat ca adevăraţi proprietari având folosinţa, posesia şi dispoziţia bunului, astfel că instanţa consideră că au avut un bun în sensul art. 1 Protocolul 1 din CEDO. A-i priva de acest bun după atâţia ani, înseamnă categoric o încălcare a dreptului de proprietate în sensul art. 1 Protocolul 1 din CEDO; urmând ca în cadrul procesului de partaj imobilul să fie atribuit în lotul pârâtului B., cu obligaţia acestuia de a o despăgubi corespunzător pe reclamantă. 

 În baza art. 453 alin. 1 Cod proc. civ., reţinând că pârâţii au căzut în pretenţii, îi va obliga către reclamantă la cheltuieli de judecată în cuantum de 2.000 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat.

Domenii speta

Spete similare