Infracţiuni de fals

Prin încheierea penală nr. 127 pronunţată în Camera de Consiliu din 22 august 2016 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Arad,  în temeiul dispoziţiilor art. 345 alin.1 Cod procedură penală respinge excepţiile invocate de inculpatul S.L.V..

În temeiul dispoziţiilor art. 346 alin.2 Cod procedură penală constată legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. 62/P/2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Timişoara, privind pe inculpatul S.L.V., trimis în judecată pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 18/1 alin.1 din Legea nr. 78/2000, art. 322 alin.1 Cod penal cu aplicarea art. 35 alin.1 Cod penal(12 acte materiale) şi art. 326 Cod penal, toate cu aplicarea art. 38 alin.1 Cod penal.

Constată legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.

Dispune începerea judecăţii cauzei privind pe inculpatul S.L.V..

Pentru a pronunţa această încheiere judecătorul de Cameră preliminară din cadrul Tribunalului Arad a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Timişoara nr. 62/P/2015 înregistrat la această instanţă la data de 17 iunie 2016 a fost trimis în judecată inculpatul S.LV. pentru săvârşirea infracţiunilor de folosirea sau prezentarea cu rea credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor prevăzută de art. 18/1 alin.1 din Legea nr. 78/2000, fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută de art. 322 alin.1 Cod penal cu aplicarea art. 35 alin.1 Cod penal( 12 acte materiale), fals în declaraţii prevăzută de art. 326 Cod penal.

Prin actul de sesizare s-a reţinut că, inculpatul S.L.V. a solicitat, prin cererea unică de plată pe suprafaţa depusă de acesta la APIA – Centrul local Arad, pentru campania din anul 2013, pe numele său, prin întocmirea, semnarea şi folosirea cu rea credinţă a unor documente false şi a unor declaraţii cu date necorespunzătoare adevărului referitoare la dreptul de folosinţă şi utilizare efectivă a terenurilor şi asumarea unor obligaţii de agromediu, documente prin care a creat falsa reprezentare a folosinţei terenurilor declarate, urmare cărora a obţinut, pe nedrept, suma de 25.901,18 lei, cu titlu de plăţi pentru schemele de sprijin pe suprafaţă – SAPS, alocată din Fondul European Garantare Agricolă – FEGA , gestionat de bugetul general al Uniunii Europene şi suma de 4.119,14 lei, alocată de la Bugetul Naţional, cu titlu de plăţi naţionale directe complementare – PNDC 1 (culturi în teren arabil). Totodată, inculpatul S.L.V., a întocmit în fals şi a folosit la APIA – Arad, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, un număr de 12 contracte de comodat false, atestând în mod nereal că acestea au fost încheiate şi semnate în calitate de comodanţi de către părţile C.O.C., C.L., F.D., T.E., Z.M., R.C., P.M., S.V., S.M., B.Ş., D.M. şi L.M., contracte semnate în acelaşi timp de inculpat în calitate de comodatar, pentru a crea aparenţa legală a deţinerii şi utilizării respectivelor suprafeţe de teren menţionate în contracte, în scopul obţinerii de sprijin financiar.

Prin rechizitoriu s-a reţinut şi faptul că inculpatul S.L.V. a făcut declaraţie necorespunzătoare adevărului, pe proprie răspundere şi sub semnătură, la registrul agricol de la Primăria comunei V. jud. Arad, arătând în mod nereal că pentru anul 2013, utilizează cu titlu de arendă suprafaţa de 45 ha şi 80 ari, declaraţie în baza căreia a fost eliberată la cerere, adeverinţa nr. 1677 din 28 martie 2013, prin care se atestă contrar realităţii că numitul S.L.V., având CNP X, figurează pe anul 2013 înregistrat la nr. de rol nominal unic 13, în registrul agricol tipul I, vol. I,poziţia 012 satul V. nr. 9 jud. Arad, cu suprafaţa agricolă utilizată de 47 ha şi 19 ari din care 1 ha şi 39 ari în proprietate şi 45 ha şi 80 ari în arendă.

La data de 6 iulie 2016 inculpatul S.L.V. a formulat memoriu prin care a solicitat să se dispună excluderea în totalitate a depoziţiilor de martori, luate în faza de urmărire penală,  urmând a se restitui cauza la procuror, pentru readministrarea probei cu martori, in condiţii de legalitate.Totodată, a arătat că, în mod total nelegal, procurorul de caz a respins cererea de probaţiune, fără argumente pertinente în acest sens, cu toate că erau singurele probe ce s-ar fi administrat în favoarea lui, încălcându-se astfel disp. art. 100 Cod procedură penală,  precum şi dreptul la o apărare concretă şi efectivă, precum şi principiul aflării adevărului, consacrat la art. 5 din cod. Mai consideră  că a fost încălcată legalitatea efectuării actelor de urmărire penale, câtă vreme inculpatul  a fost trimis în judecată  pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, iar nu pentru uz de fals, în condiţiile în  care raportul de constatare criminalistică a concluzionat că nu se poate stabili cine este persoana care a semnat în fals şi a completat contractele de comodat în litigiu. Nu s-au efectuat cercetări pentru descoperirea persoanei care a efectuat în fals semnăturile pe contracte şi  care a completat acele contracte.

În faza de urmărire penală, în timp ce inculpatul  deţinea calitatea de martor în dosar, deci nu era subiect procesual principal şi, cu atât mai puţin parte în procesul penal, organul de urmărire penală a dispus administrarea probei cu martori, chemând spre audiere toate persoanele pe numele cărora au fost întocmite contractele de comodat incriminate ca fiind false, precum şi funcţionari în cadrul Primăriei V., responsabile de emiterea adeverinţei cu terenul pe care îl avea în exploatare, depusă la dosarul APIA.

Drepturile martorului în procesul penal sunt prevăzute de art. 120 Cod procedură penală, iar printre acestea nu se regăseşte niciunde dreptul de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală, sau nici măcar dreptul de a asista la audierea celorlalţi martori. Chiar dacă ulterior calităţii de martor, o persoană dobândeşte calitatea de suspect şi chiar dacă faţă de persoana audiată ca martor a fost îndreptată reclamaţia penală ori sesizarea din oficiu, tot nu are dreptul de a asista la administrarea probelor în momentul când deţine calitatea de martor.

Or, aşa cum s-a arătat, inculpatul deţinea calitatea de martor la momentul când a fost administrată  în faza de urmărire penală proba cu martori.

Se poate observa la dosarul de urmărire penală că ordonanţa de efectuare a urmăririi penale faţă de inculpat (deci a dobândit calitatea de suspect) a fost emisă la data de 23.02.2016, iar lui i s-a adus la cunoştinţă această calitate la data de 02.03.2016, când a şi solicitat, prin avocat, să fie înştiinţat despre efectuarea actelor de urmărire penală, pentru ca acesta să poată asista la efectuarea lor.

Aşadar, toate depoziţiile de martor au fost luate pană la data în care a fost emisă ordonanţa procurorului din 23.02.2016, când a dobândit calitatea de suspect.

Prin această atitudine a organelor de urmărire penală  inculpatului  i s-a  încălcat flagrant dreptul la apărare. Adică, chiar dacă, formal i s-a respectat acest drept, prin prezenta apărătorului,  la momentul când i s-a  solicitat a se prezenta în faţa acestora, totuşi, nu i s-a asigurat dreptul la o apărare concreta şi efectivă, câtă  vreme cele mai importante probe în dosar au fost administrate, fără  ca apărătorul său  să poată fi prezent şi să realizeze apărarea.

După ce a obţinut permisiunea, în calitate de suspect, de a studia dosarul de urmărire penală inclusiv prin fotocopierea acestuia, a observat că toate declaraţiile de martor au fost luate, când el avea aceeaşi calitate (tot martor), iar în aceste declaraţii s-au făcut relatări numai privitor la aspectele care interesau organul de urmărire penală, pentru ca acesta să-şi susţină acuzarea. Unele aspecte care ar fi fost în favoarea inculpatului şi care ar fi putut duce la răsturnarea acuzaţiilor, nu au fost relevate de martori, întrucât acestora nu li s-a cerut să dea asemenea lămuriri.

Văzând aceasta a considerat că este necesară reaudierea martorilor, sau cel puţin a unora dintre ei, astfel încât apărătorul să poată fi prezent la reaudiere şi să formuleze întrebări martorilor, aşa că a solicitat reaudierea martorului C.O., întrucât cu acesta avea o înţelegere în baza căreia îi lucra terenul în discuţie, chiar şi în anul 2013, iar ulterior acel teren i-a şi fost vândut de către martor, astfel că era important de lămurit acest aspect, întrucât între acuzări era şi aceea că a declarat, cu rea-credinţă, suprafeţe de teren la APIA, pe care nu le exploata, obţinând în acest fel, pe nedrept, subvenţii.

Totodată, a solicitat audierea în calitate de martori a unor persoane cu care inculpatul  a încheiat convenţii sau înţelegeri verbale privind exploatarea terenului lor, în  baza cărora a exploatat terenul în anul 2013, adică în perioada pentru care s-au formulat acuzaţiile, în concret fiind vorba despre terenul cu privire la care au fost înscrise pe titluri de proprietate martorii B. şi C.L., de la care a dobândit M.Gh., respectiv T.G., a căror audiere a solicitat-o.

A mai solicitat audierea şi a celorlalte persoane în  numele cărora s-au încheiat contracte de comodat, dar care nu au fost audiate în dosar, solicitând  în acelaşi timp, şi emiterea unei adrese la Primăria V., pentru depunerea la dosar a 14 contracte de arendă (iar nu de comodat), încheiate pentru anul 2015 în numele firmei a cărui administrator este, însă  tot pentru terenul pe care îl avea în exploatare şi în anul 2013, în perioada pentru care s-au formulat acuzaţiile. Deci este vorba despre acelaşi teren pe care îl exploata şi atunci.

Cererea de probaţiune a fost respinsă de organul de urmărire penală, cu motivarea că martorii au fost audiaţi în dosar, iar contractele de comodat se găsesc deja la dosar. Procurorul de caz s-a aflat în eroare când a motivat soluţia de respingere pe considerentul că sunt deja la dosar contractele de comodat. În  realitate,  a solicitat depunerea contractelor de arendă la care a făcut referire, iar nu a celor de comodat.

Consideră că, prin administrarea probei cu martori la momentul când  avea calitatea de martor, precum şi respingerea cererii de probaţiune, în condiţiile în care nu a fost administrată în dosar nici măcar o probă în favoarea lui,  ci numai în susţinerea acuzaţiilor, constituie o încălcare flagrantă a dreptului la apărare şi o încălcare a principiului egalităţii armelor. Mai mult, administrarea probei cu martori în  modul arătat, fără a i se asigura posibilitatea reaudierii acestora în  prezenţa apărătorului, consideră că reprezintă un motiv serios de nelegalitate a administrării acestei probe, astfel ca ea trebuie exclusă.

În opinia apărări, au fost încălcate disp. art. 5 Cod procedură penală, care statuează principiul aflării adevărului, ale art. 10 Cod procedură penală, privind dreptul la apărare, ale art. 100 Cod procedură penală,  privind administrarea probelor.

Aşadar, organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi administra probe atât în favoarea cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului, iar modalitatea de administrare a dosarului de urmărire penală  prin care organul de urmărire penală  nu a încuviinţat probele solicitate de suspect/inculpat, sau, deşi încuviinţate, nu depune diligenţe în vederea administrării efective a acestora, încalcă principiul imparţialităţii, sub care ar trebui să se desfăşoare activitatea de urmărire penală.

Probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală  este obligat prin lege să strângă şi să administreze probe atât în favoarea, cât şi în  defavoarea suspectului/inculpatului, sub acest aspect, legalitatea administrării probelor şi modul lor complet de strângere, fiind strâns legate de asigurarea caracterului echitabil al procesului penal.

Potrivit art. 103 alin.2 Cod procedură penală, după trimiterea în judecată, instanţa, în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului, trebuie să hotărască motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, obligaţie ce nu ar putea fi îndeplinită corespunzător în contextul în care organele de urmărire penală  nu depun la dosarul cauzei toate probele necesare, omiţând a le administra în  mod deliberat pe cele care ar putea avea caracter favorabil inculpatului, aspect de natură a conduce la stabilirea unei greşite stări de fapt şi la o posibilă eroare judiciară. Sub acest aspect, neadministrarea probelor solicitate de inculpat a dus şi la încălcarea disp. art. 8 Cod procedură penală.

Se arată că, potrivit art. 8 din Cod procedură penală,  caracterul echitabil al procesului penal constă în obligaţia organelor judiciare de a desfăşura urmărirea penală şi  judecată cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi subiecţilor procesuale, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.

Potrivit acestui text legal, organul judiciar este obligat să efectueze cercetări pentru a descoperi toate faptele săvârşite în legătură nu fapta ce formează obiectul dosarului penal, precum şi pentru a descoperi toate persoanele care au participat la săvârşirea acestor fapte.

Se susţine că, prin actele de urmărire penală  (ordonanţe de începere a urmărire penală, de efectuare în continuare a urmăririi penale, de punere în mişcare a acţiunii penale etc), dispuse în dosar de organul de urmărire penală a fost încălcată această obligaţie a organului de urmărire penală, de a constata în  mod complet şi la timp a faptelor penale şi a aceea ca orice persoana vinovată să fie trasă la răspundere penală.

Se poate observa chiar şi din rechizitoriu, precum şi din celelalte acte de urmărire penală  că a fost acuzat şi  de infracţiunea de fals în  înscrisuri sub semnătură privată. Această acuzaţie ar presupune existenţa unor probe care să indice faptul că inculpatul a falsificat acele înscrisuri. Or, din constatarea criminalistică  efectuată în cauză, se poate constata faptul că inculpatul nu este persoana care a comis acele falsuri. Este de necontestat faptul că falsurile există, însă nu el este persoana care le-a săvârşit. Dacă a fost acuzat că s-a folosit de acele falsuri, în faţa APIA, deşi negă asemenea acuzaţii, atunci legal ar fi fost ca el să fie  acuzat de uz de fals şi completat acele contracte de comodat incriminate.

Neoficial, organul de urmărire penală a relatat că are cunoştinţa despre persoana care a săvârşit falsurile, însă, nu este interesat de tragerea acesteia la răspundere, întrucât inculpatul este persoana vizată de săvârşirea infracţiunii. Consideră că o asemenea abordare este de neacceptat, iar organul de urmărire penală  a încălcat flagrant disp. art. 8 Cod procedură penală, întrucât legea îl obligă să tragă la răspundere penală orice persoana vinovată, precum şi să descopere în mod complet faptele de natură penală.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Timişoara prin concluziile orale din şedinţa Camerei de Consiliu de astăzi a solicitat respingerea excepţiilor şi constatarea legalităţii sesizări instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.

 Judecătorul de Cameră Preliminară, procedând la examinarea cererii cu privire la nelegalitatea administrării unor probe şi nelegalitatea efectuării actelor de către organele de urmărire penală, constată că aceasta este neîntemeiată pentru considerentele ce urmează a fi prezentate în continuare.

În cadrul procedurii Camerei Preliminare se efectuează un control de legalitate a posteriori atât a actului de trimitere în judecată, cât şi a probelor pe care se bazează acesta, astfel încât întreaga fază de urmărire penală să fie examinată şi cercetată, iar actele procesuale, procedurale, probele sau procedeele probatorii efectuate sau obţinute prin încălcarea echitabilităţii procedurilor să fie eliminate.

Potrivit art. 342 Cod procedură penală, obiectul Camerei Preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor ori a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

În cadrul acestei etape se verifică legalitatea sesizării instanţei(a trimiterii în judecată), competenţa acesteia, legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale.

Verificarea legalităţii sesizării instanţei presupune că judecătorul de Cameră Preliminară va verifica dacă rechizitoriul a fost întocmit de un procuror din cadrul parchetului competent, dacă actul de sesizare cuprinde menţiunile prevăzute de art. 328 Cod procedură penală, dacă sunt descrise toate faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, dacă procurorul a dispus cu privire la toate faptele şi cu privire la toţi inculpaţii menţionaţi şi dacă rechizitoriul a fost verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei.

Articolul 346 alin.3 lit.a Cod Procedură Penală stabileşte că, judecătorul de Cameră Preliminară, restituie cauza la parchet dacă, rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut de lege, dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii.

Potrivit art.371 Cod Procedură Penală judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare al instanţei. Actul de sesizare al instanţei este reglementat de art. 329 Cod Procedură Penală şi acesta este rechizitoriul al cărui conţinut este stabilit prin art. 328 Cod Procedură Penală, urmând a fi verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către prim procurorul parchetului.

Verificarea regularităţii sesizării instanţei are în vedere analizarea rechizitoriului din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege iar nu controlul tuturor actelor de urmărire penală. Dacă urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa unei infracţiuni, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora în vedere fundamentării necesităţii trimiterii/netrimiterii în judecată, faza de judecată, are drept scop, fundamentarea condamnării/achitării, anticipată de administrarea probelor necesare soluţionării cauzei penale (prin readministrarea probelor din prima fază, dacă se apreciază necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, şi administrarea altora noi).Prin urmare, cu ocazia verificării sesizării instanţei, judecătorul de Cameră Preliminară cenzurează regularitatea actului de sesizare, veghind ca acesta să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege, celelalte aspecte ce ţin de fondul cauzei putând fi cenzurate pe parcursul cercetării judecătoreşti.

Procedând la verificarea actului de sesizare al instanţei prin prisma dispoziţiilor legale susmenţionate, Judecătorul de Cameră Preliminară constată că acesta cuprinde elemente de identificare a datei emiterii, denumirea organului emitent şi a persoanei semnatare, descrierea faptelor ce fac obiectul urmăririi penale, fapte ce sunt dezvoltate în materialitatea lor, în funcţie de persoana inculpatului şi partea vătămată. De asemenea, rechizitoriul menţionează încadrarea  juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului S.L.V., descrierea detaliată a mijloacelor de probă pe care se sprijină acuzaţiile, datele privind persoana inculpatului, dispoziţia expresă de trimitere în judecată a acestuia şi aspecte legate de latura civilă a cauzei.

Rechizitoriul nr. 62/P/2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Timişoara, a fost verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior celui care a efectuat urmărirea penală.

 Verificarea legalităţii administrării probelor presupune verificarea condiţiilor impuse în Titlul IV din Partea Generală a Codului de procedură penală, intitulat „probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii”, context în care se constată legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.

Potrivit art. 101 alin.1 Cod procedură penală este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în copul de a se obţine probe.

În conformitate cu dispoziţiile art. 102 alin.2 Cod Procedură Penală probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal. La baza formulării acestui text de lege, se află principiul legalităţii şi loialităţii în administrarea probelor, care presupune administrarea numai a mijloacelor de probă prevăzute de lege, în condiţiile stabilite de noul Cod Procedură Penală, legislaţia specială şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Principiul loialităţii administrării probelor este reglementat în mod expres la art. 101 Cod Procedură Penală, care prevede că este oprit a se întrebuinţa violenţa, ameninţări sau orice alt mijloc de constrângere precum şi  promisiuni  sau îndemnuri,  în scopul obţinerii de probe.

Nelegalitatea unei probe poate rezulta din condiţiile în care a fost administrată această probă.

Excluderea este o sancţiune procesuală specifică, aplicabilă în materia probelor administrate cu încălcarea principiului legalităţii, loialităţii şi are un domeniu de aplicare special, deosebindu-se de sancţiunea nulităţii, ce se aplică numai actelor procesuale sau procedurale. Excluderea probelor se poate dispune în cazul în care se constată o încălcare substanţială şi semnificativă a unei dispoziţii legale privind administrarea probatoriului care, în împrejurările concrete ale cauzei, face ca menţinerea probei astfel administrate să aducă atingere caracterului echitabil  al procesului penal.

Articolul 102 alin.1 Cod Procedură Penală prevede în mod explicit că probele obţinute prin tortură, precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal, ipoteză în care sancţiunea excluderii se aplică de iure.

Raportând dispoziţiile legale la solicitarea exprimată de inculpat prin memoriul depus, Judecătorul de Cameră Preliminară, constată că declaraţiile martorilor, la care s-a făcut trimitere, sunt înregistrate şi inseriate, sunt menţionate dispoziţiile art.85, art. 117 alin1, 120, art. 125 şi art. 130 Cod procedură penală, declaraţii care sunt semnate de către martori, astfel că au luat la cunoştinţă de conţinut.

Se apreciază că mijloacele de probă respectiv declaraţiile martorilor, nu au fost obţinute în mod nelegal, în condiţiile în care prin ordonanţa procurorului din 27 mai 2015 dată în dosarul nr. 62/P/2015 s-a dispus în temeiul art. 305 alin.1 şi 2 Cod procedură penală, începerea urmăririi penale în cauză cu privire la săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 18/1 din Legea nr. 78/2000, art. 322 Cod penal, art.326 Cod penal şi art. 306 Cod penal. Împrejurarea că doar la data de 23 februarie 2016 prin ordonanţa procurorului s-a dispus, în temeiul art. 305 alin.3 Cod procedură penală, efectuarea în continuare a urmăririi penală faţă de suspectul S.L.V. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 18/1 din Legea nr. 78/2000, art. 322 Cod penal, art.326 Cod penal, iar declaraţiile martorilor au fost luate anterior acestei date, poate fi sancţionată eventual cu nulitatea relativă conform art. 282 alin. 1 Cod procedură penală, dacă produc o vătămare pentru înlăturarea căreia este necesară excluderea acesteia, ceea ce nu s-a dovedit.

În conformitate cu dispoziţiile legale susmenţionate, încălcarea altor  dispoziţii legale decât cele expres prevăzute, determină anularea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului.

Vătămarea la care se referă textul legal se poate defini ca atingerea adusă principiilor fundamentale ale procesului penal din care rezultă posibilitatea de a nu se realiza scopul acestuia. Dacă vătămarea produsă prin încălcarea dispoziţiilor care reglementează procesul penal poate fi înlăturată altfel, devine inutilă anularea actului pentru acest motiv.

Astfel, prin ordonanţa procurorului din 31 mai 2016(fila 30 –vol 1 u.p.), s-a dispus asupra cererilor de probaţiune, iar eventuala vătămare a drepturilor părţilor, va putea fi înlăturată prin administrarea probelor în mod direct în faţa instanţei.

Referitor la aspectele, invocate de inculpatul S.L.V. privind respingerea cererilor de probaţiune şi contestarea încadrării juridice a faptelor, Judecătorul de Cameră Preliminară, consideră că acestea nu pot fi analizate în procedura Camerei Preliminare, reprezintă apărări care au în vedere fondul cauzei, urmând a fi analizate de instanţa de fond în cadrul cercetării judecătoreşti, cu pronunţarea unei soluţii corespunzătoare.

Aşa fiind, judecătorul de Cameră Preliminară, în temeiul dispoziţiilor art. 345 alin.1 Cod procedură penală va respinge excepţiile invocate de inculpatul S.L.V. şi pe cale de consecinţă,

În temeiul dispoziţiilor art. 346 alin.2 Cod procedură penală va constata legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. 62/P/2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Timişoara, privind pe inculpatul S.L.V., trimis în judecată pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 18/1 alin.1 din Legea nr. 78/2000, art. 322 alin.1 Cod penal cu aplicarea art. 35 alin.1 Cod penal(12 acte materiale) şi art. 326 Cod penal, toate cu aplicarea art. 38 alin.1 Cod penal.

Va constata legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi va dispune începerea judecăţii cauzei privind pe inculpatul S.L.V..

Împotriva acestei încheieri a declarat contestaţie, în termenul legal, inculpatul, care a reiterat cererile şi excepţiile invocate în faţa judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului.

Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Timişoara prin încheierea penală din Camera de Consiliu din 20 septembrie 2016 ,  în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 2) lit. a) Cod procedură penală a admis contestaţia declarată de inculpatul S.L.V. împotriva încheierii penale nr. 127/22.08.2016 pronunţată de Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Arad, Secţia penală în dosarul nr. 3263/108/2016/a1.

Desfiinţează în parte încheierea contestată, sub aspectul respingerii în totalitate a excepţiilor invocate de inculpatul S.L.V., al constatării legalităţii administrării probelor şi al dispunerii începerii judecăţii cauzei privind pe inculpatul S.L.V..

Rejudecând în aceste limite:

Admite cererea inculpatului S.L.V. de excludere din materialul probator a depoziţiilor de martori luate în faza de urmărire penală.

În baza art. 347 alin. (3) teza a II-a Cod procedură penală raportat la art. 345 alin. (3) teza a III-a Cod procedură penală cu aplicarea art. 282 alin. (1), (2), (3), (4) lit. a) Cod procedură penală şi art. 102 alin. (2) Cod procedură penală exclude din materialul probator administrat în dosarul penal nr. 62/P/2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Timişoara, declaraţiile martorilor nominalizaţi în rechizitoriu (f. 40 – 41), respectiv:

1.B.I.V.

2.G.M.D.

3.F.D.

4.B.Ş.

5.C.L.I.

6.C.O.C.

7.P.M.

8.R.C.

9.S.M.

10.S.V.

11.T.E.

12. Z.M.

În baza art. 345 alin. (3) Cod procedură penală dispune comunicarea prezentei încheieri către procuror cu solicitarea de a preciza, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii, dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.

Respinge în rest cererile şi excepţiile invocate de inculpatul S.L.V.

Menţine dispoziţiile din încheierea contestată referitoare la constatarea legalităţii sesizării instanţei şi a efectuării actelor de urmărire penală.

Pentru a pronunţa această încheiere, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Timişoara a avut în vedere următoarele:

Cererea având ca obiect excluderea în totalitate a depoziţiilor de martori luate în faza de urmărire penală. În susţinerea acestei solicitări, inculpatul precizează că în timp ce deţinea calitatea de martor în dosar, deci nu era subiect procesual principal şi, cu atât mai puţin parte în procesul penal, organul de urmărire penală a dispus administrarea probei cu martori, chemând spre audiere toate persoanele pe numele cărora au fost întocmite contractele de comodat incriminate ca fiind false, precum şi funcţionari din cadrul Primăriei V – responsabili de emiterea adeverinţei cu terenul pe care îl avea în exploatare, depusă la dosarul APIA. În calitate de martor el nu avea dreptul de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală, nici măcar dreptul de a asista la audierea celorlalţi martori. Ordonanţa de efectuare a urmăririi penale faţă de el (când a dobândit calitatea de suspect) a fost emisă la data de 23.02.2016, iar aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect a avut loc la data de 02.03.2016, dată la care a şi solicitat, prin avocat, să fie înştiinţat despre efectuarea actelor de urmărire penală, pentru ca avocatul să poată asista la efectuarea lor. Apreciază că prin această atitudine a organelor de urmărire penală i-a fost încălcat dreptul la o apărare concretă şi efectivă, câtă vreme cele mai importante probe în dosar au fost administrate fără ca apărătorul său să poată fi prezent şi să-i realizeze apărarea.

Din analiza dosarului de urmărire penală şi a rechizitoriului rezultă că toţi cei 12 martori ai acuzării (nominalizaţi în actul de sesizare a instanţei) au fost audiaţi înainte ca organul de urmărire penală să dispună desfăşurarea în continuare a urmăririi penale (moment în care S.L.V. a devenit suspect) şi ca suspectul S.L.V. să fie informat că a dobândit această calitate (dată de la care putea să îşi exercite efectiv drepturile procesuale recunoscute acestui subiect procesual). Se observă, prin urmare, că toate probele (testimoniale) decisive ale dosarului au fost administrate fără ca persoana direct vizată de anchetă să fie notificată în prealabil în legătură cu faptele de care este suspectată.

Art. 305 alin. (1) şi (3) Cod procedură penală, în forma în vigoare la momentul la care s-a dispus în cauză efectuarea în continuare a urmăririi penale – 23.02.2016 (anterior intrării în vigoare a OUG 18/2016 – 23.05.2016),  stipulează că atunci „(1) Când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă. [...]

(3) Când din datele şi probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect."

Aceste dispoziţii procesuale au fost supuse recent unui control de constituţionalitate, ocazie cu care instanţa de contencios constituţional a făcut o serie de precizări deosebit de relevante pentru prezenta cauză. În acest sens, vor fi redate în continuare considerentele de la pct. 58, 59 şi 60 din Decizia nr. 236/19.04.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 426/07.06.2016:

„58. Curtea mai constată că, din modul de redactare a prevederilor legale criticate nu se desprinde vreun înţeles echivoc, destinatarii normei, între care se regăsesc şi organele judiciare, putând înţelege cu uşurinţă sensul acestora, motiv pentru care nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia ar fi afectate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) din Constituţie. Faptul că de la data începerii urmăririi penale in rem şi până la data începerii urmăririi penale in personam trece o perioadă mai mare de timp nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, întrucât, în funcţie de circumstanţele fiecărei speţe, timpul necesar fundamentării bănuielii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit o infracţiune poate fi mai mare sau mai mic. Aşa fiind, din perspectiva acestor critici, Curtea constată că acestea nu pot fi primite, întrucât nu se poate admite ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate ca urmare a aplicării unor dispoziţii în contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale. De altfel, prevederile art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală stabilesc în mod clar că, atunci când există indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul va dispune continuarea urmăririi penale faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect. În măsura în care, în dezacord cu aceste prevederi, procurorul nu respectă aceste exigenţe, atunci, în cazul emiterii rechizitoriului, suspectul devenit inculpat poate supune cenzurii judecătorului de cameră preliminară verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, întrucât potrivit art. 342 şi art. 345 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, în procedura de filtru, judecătorul de cameră preliminară are posibilitatea să constate nulitatea relativă şi să excludă actele de urmărire penală şi probele administrate cu încălcarea legii care conferă, între altele, şi un drept efectiv la apărare. În acest sens, Curtea constată că prevederile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală stabilesc că încălcarea dispoziţiilor legale determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului. De aceea, ori de câte ori toate sau majoritatea probelor din faza de urmărire penală au fost administrate numai în cursul urmăririi penale in rem, atunci se pot pune în discuţie aspecte de aplicare a legii cu nesocotirea garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil, cum ar fi dreptul suspectului de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia, de a consulta dosarul, în condiţiile legii, de a avea un avocat ales sau unul din oficiu pentru cazurile de asistenţă obligatorie, de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei, de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege, de a fi informat cu privire la drepturile sale, ori dreptul de a beneficia de alte drepturi prevăzute de lege. Câtă vreme, în funcţie de particularităţile fiecărui caz, este dovedită privarea suspecţilor/inculpaţilor de drepturile conferite de Codul de procedură penală, fiindu-le grav afectat dreptul la apărare în cursul urmăririi penale, atunci probele şi actele întocmite cu nerespectarea exigenţelor legale pot fi înlăturate până la încheierea procedurii de cameră preliminară. Aşa fiind, Curtea constată că aceste neajunsuri nu sunt o consecinţă a conţinutului normativ al prevederilor art. 305 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală, ci reprezintă o posibilă aplicare defectuoasă a lor şi că, în acord cu exigenţele dreptului la un proces echitabil, persoana interesată are posibilitatea să conteste legalitatea anumitor probe şi acte de urmărire penală şi să se opună utilizării lor în procedura de filtru.

59. Pe de altă parte, faptul că nu este posibilă dobândirea calităţii oficiale de suspect imediat ce organele de urmărire penală au fost sesizate cu privire la săvârşirea unei fapte penale de către una sau mai multe persoane reprezintă o garanţie justificată de necesitatea protejării drepturilor persoanelor împotriva cărora a fost formulată o astfel de sesizare, pentru ca acestea să nu fie supuse unor acuzaţii penale fără o minimă verificare a susţinerilor din care să rezulte atât existenţa faptei şi inexistenţa vreunui caz care împiedică exercitarea acţiunii penale, cât şi suspiciunea rezonabilă că au săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.

60. În sfârşit, Curtea mai constată că, potrivit jurisprudenţei sale, deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări. De aceea, Curtea a apreciat că are competenţa de a elimina viciul de neconstituţionalitate astfel creat, esenţial în asemenea situaţii fiind asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanelor, precum şi a supremaţiei Constituţiei (Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014). Totodată, Curtea a apreciat că analiza sa din această perspectivă se va realiza în cazul existenţei unei practici unanime într-un anumit sens care determină neconstituţionalitatea textului de lege criticat.

Următoarele concluzii se desprind din lectura acestor lămuriri şi îndrumări date de Curtea Constituţională:

Un interval mai mare de timp între momentul începerii urmăririi penale cu privire la faptă (in rem) şi momentul începerii urmăririi penale cu privire la persoană (in personam) nu determină, prin el însuşi, o problemă de nelegalitate, însă de îndată ce există indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul este obligat să dispună continuarea urmăririi penale faţă de aceasta.

Dispunerea tardivă a începerii urmăririi penale in personam este supusă cenzurii judecătorului de cameră preliminară, care poate constata nulitatea relativă şi dispune excluderea probelor administrate cu încălcarea dreptului la apărare.

În ipoteza în care toate sau majoritatea probelor din faza de urmărire penală au fost administrate numai în cursul urmăririi penale in rem, apar elemente care pun în discuţie nesocotirea garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil, cu referire specială la drepturile suspectului recunoscute în legislaţia procesual penală.

De principiu, aspectele menţionate în paragrafele anterioare constituie probleme de aplicare a legii, însă Curtea Constituţională atrage atenţia că o practică sistematică a organelor judiciare într-un sens contrar celor menţionate (care are ca efect deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim), poate atrage declararea ca neconstituţională a reglementării amintite.

În cauza de faţă, persoana vizată  de cercetările penale (S.L.V.) era cunoscută încă din data de 11.06.2014 – când organele de cercetare penală din cadrul IPJ Arad – Serviciul de Investigare a Fraudelor s-au sesizat din oficiu şi au dispus începerea urmăririi penale (in rem) pentru fapte identice cu cele descrise în rechizitoriu (S.L.V. fiind expres nominalizat în toate actele procedurale întocmite).

De asemenea, până la momentul declinării competenţei de efectuare a urmăririi penale în favoarea DNA (27.04.2015) se administraseră deja o serie de probe cu înscrisuri (f. 34 – 201 dup) şi martori (C.L.I. – f. 19, F.D. – f. 23, Z.M. – f. 27, R.C. – f. 29, P.M. – f. 31, declaraţii aflate în volumul 2 de urmărire penală), din coroborarea cărora organul de urmărire penală (atât cel învestit iniţial cât şi cel care a preluat cauza după declinarea de competenţă) putea aprecia judicios că standardul de exigenţă (indicii rezonabile), impus de art. 305 alin. (3) Cod procedură penală, a fost atins.

În acest context, organul de urmărire penală avea obligaţia de a începe, fără întârziere, urmărirea penală in personam şi de a-l notifica oficial pe suspect în legătură cu faptele de care este cercetat, pentru a-i da acestuia posibilitatea concretă şi efectivă de a-şi exercita dreptul la apărare (sub toate aspectele procesuale recunoscute de lege). Or, în speţă acest lucru nu s-a întâmplat; dimpotrivă administrarea probelor testimoniale principale (cei 12 martori indicaţi în rechizitoriu) a continuat, şi numai după epuizarea administrării acestor mijloace de probă s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale, când persoana suspectată nu mai avea posibilitatea efectivă de a-şi exercita vreun drept în legătură cu probele testimoniale deja administrate.

Organul de urmărire penală a avut posibilitatea să remedieze (parţial) această deficienţă în administrarea probatoriului – în momentul în care suspectul a solicitat (la data de 26.04.2016, f. 33 vol. 1 dup) reaudierea martorului C.O.C. - , însă a respins cererea de reaudiere (f. 32 vol. 1 dup), închizând în acest fel suspectului orice posibilitate concretă de valorificare a drepturilor procesuale.

Ca o concluzie finală, dispunerea tardivă a începerii urmăririi penale in personam, în contextul administrării majorităţii probelor principale în etapa urmăririi penale in rem şi a refuzului readministrării acestora după începerea urmăririi penale in personam, a afectat grav dreptul la apărare al suspectului, fiind incidente în speţă dispoziţiile art. 282 alin. (1) şi art. 102 Cod procedură penală. Mai trebuie făcută precizarea că posibilitatea de readministrare a probelor testimoniale în faţa instanţei de judecată (la cererea procurorului, a inculpatului sau din oficiu) nu înlătură nulitatea întrucât rolul cercetării judecătoreşti nu este acela de a suplini probatoriul administrat nelegal în faza de urmărire penală ci de a verifica, în condiţiile specifice fazei de judecată (în special contradictorialitatea), temeinicia acuzaţiei. În caz contrar, judecătorul ar prelua rolul acuzatorului public iar urmărirea penală nu ar mai avea nicio semnificaţie procesuală distinctă, confundându-se cu judecata.

Critica având ca obiect respingerea de către procurorul de caz a cererii de probaţiune formulată de suspect.

La data de 26.04.2016 (f. 33 vol. 1 dup) suspectul a depus o cerere de probaţiune, prin care a solicitat: reaudierea martorului C.O.C., audierea martorilor M.G. şi G.T.N., solicitarea de obţinere de la Primăria V a 14 contracte de arendă pe care suspectul le-ar fi depus spre înregistrare în prima parte a anului 2015 în numele SC F.E. SRL (al cărei administrator era suspectul), audierea în calitate de martori a tuturor persoanelor semnatare a contractelor de arendă care nu a fost audiate până la momentul formulării cererii de probaţiune.

În data de 31.05.2016 procurorul de caz s-a pronunţat asupra cererilor de probaţiune (f. 30 – 32 vol. 1 dup), apreciind motivat (după analiza punctuală a fiecărei cereri) că nu sunt relevante în raport cu obiectul probaţiunii.

Contestatorul solicită în esenţă ca judecătorul de cameră preliminară să cenzureze aprecierea procurorului, să constate pertinenţa, concludenţa şi utilitatea probelor solicitate şi să oblige organul de urmărire penală să le administreze (odată cu restituirea cauzei la procuror).

Potrivit art. 5 alin. (2) Cod procedură penală „Organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. Respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţă a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancţionează conform dispoziţiilor prezentului cod”.

În aplicarea principiului menţionat, art. 100 alin. (3) şi (4) Cod procedură penală precizează: „(3) Cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare.

(4) Organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci când…a) proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii din cauză”;

În speţa de faţă, organul de urmărire penală şi-a îndeplinit obligaţiile procedurale, respectiv s-a pronunţat motivat asupra cererilor de probaţiune. Cenzura pe care o solicită contestatorul nu vizează legalitatea procedurii de soluţionare a cererii de probaţiune ci temeinicia aprecierii procurorului cu privire la irelevanţa probelor solicitate – această cenzură depăşeşte însă limitele camerei preliminare (limitată strict la aspecte de legalitate), astfel încât nu poate fi efectuată de către judecător în această procedură.

Critica având ca obiect nelegalitatea efectuării actelor de urmărire penală – motivată de greşita trimitere în judecată pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în condiţiile în care raportul de constatare criminalistică a concluzionat că nu se poate stabili cine este persoana care a semnat în fals şi a completat contractele de comodat din litigiu. În plus, inculpatul susţine că nu s-au efectuat cercetări pentru descoperirea persoanei care a efectuat în fals semnăturile pe contracte şi care a completat acele contracte.

Critica, deşi formal vizează „nelegalitatea” actelor de urmărire penală, se referă în realitate la temeinicia acuzaţiei – inculpatul susţine în esenţă că nu există probe care să dovedească că el a falsificat contractele de comodat. Această problemă (a temeiniciei acuzaţiei) nu face însă obiectul procedurii de cameră preliminară, astfel încât nu poate fi verificată de judecător în cadrul prezentei proceduri.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 2) lit. a) Cod procedură penală s-a admis contestaţia declarată de inculpatul S.L.V. împotriva încheierii penale nr. 127/22.08.2016 pronunţată de Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Arad, Secţia penală în dosarul nr. 3263/108/2016/a1.

Va desfiinţa în parte încheierea contestată, sub aspectul respingerii în totalitate a excepţiilor invocate de inculpatul S.L.V., al constatării legalităţii administrării probelor şi al dispunerii începerii judecăţii cauzei privind pe inculpatul S.L.V..

Rejudecând în aceste limite:

Va admite cererea inculpatului S.L.V. de excludere din materialul probator a depoziţiilor de martori luate în faza de urmărire penală.

În baza art. 347 alin. (3) teza a II-a Cod procedură penală raportat la art. 345 alin. (3) teza a III-a Cod procedură penală cu aplicarea art. 282 alin. (1), (2), (3), (4) lit. a) Cod procedură penală şi art. 102 alin. (2) Cod procedură penală va exclude din materialul probator administrat în dosarul penal nr. 62/P/2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Timişoara, declaraţiile martorilor nominalizaţi în rechizitoriu (f. 40 – 41), respectiv: B.I.V., G.M.D., F.D., B.Ş., C.L.I., C.O.C., P.M., R.C., S.M., S.V., T.E., Z.M..

În baza art. 345 alin. (3) Cod procedură penală va dispune comunicarea prezentei încheieri către procuror cu solicitarea de a preciza, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii, dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.

Va respinge în rest cererile şi excepţiile invocate de inculpatul S.L.V..

Va menţine dispoziţiile din încheierea contestată referitoare la constatarea legalităţii sesizării instanţei şi a efectuării actelor de urmărire penală.

Domenii speta

Spete similare