1.Pretenţii . Compensaţia legală . Procedura insolvenţei

De la data deschiderii procedurii insolvenţei, toate acţiunile formulate împotriva debitoarei în insolvenţă, având ca scop realizarea creanţelor asupra acesteia sau a bunurilor sale, se suspendă de drept, iar judecătorul de drept comun trebuie doar să verifice îndeplinirea în cauză a condiţiilor prevăzute de art. 36 din Legea 85/2006.

Astfel, judecătorul de drept comun nu poate verifica nici îndeplinirea în cauză a condiţiilor necesare pentru a interveni compensarea creanţei unui creditor cu cea a debitorului asupra sa, aceasta putându-se face numai în faţa judecătorului sindic, care ar trebui să analizeze dacă erau întrunite condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală la data deschiderii procedurii insolvenţei asupra debitorului, faţă de disp. art. 52 din Legea nr. 85/2006, în conformitate cu care:

„Deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii.”

În consecinţă, având în vedere că faţă de apelanta reclamantă a fost începută procedura insolvenţei la data de 23.04.2012, în cauză devin incidente disp. art. 36 din Legea 85/2006 în ceea ce priveşte cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă Emiliano Vest SRL împotriva reclamantei pârâte având ca obiect pretenţii, motiv pentru care tribunalul va dispune suspendarea acestei cereri, constatând că nu se poate pronunţa cu privire la creanţa pârâtei reclamante împotriva reclamantei pârâte în insolvenţă şi nici cu privire la compensarea celor două creanţe.

Decizia nr. 75/A/2 februarie 2017- Secţia a II a Civilă,  de Contencios Administrativ şi Fiscal

Prin Sentinţa civilă nr. 874/30.05.2016 pronunţată de Judecătoria Caransebeş în dosar nr. 1235/115/2014 s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată şi modificată de reclamanta pârâtă reconvenţională S.C. E S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar Casa de Insolvenţă Transilvania Filiala Timiş SPRL, în contradictoriu cu pârâta reclamantă reconvenţională S.C. E V S.R.L., având ca obiect pretenţii şi s-a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă reconvenţională S.C. E V S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvenţională S.C. E S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar Casa de Insolvenţă Transilvania Filiala Timiş SPRL, având ca obiect constatare compensaţie legală; s-a constatat compensaţia legală dintre creanţa pârâtei reclamante reconvenţională S.C. E V S.R.L. şi creanţa reclamantei pârâte reconvenţionale S.C. E S.R.L., în faliment, până la concurenţa celei mai mici dintre aceste creanţe, respectiv până la concurenţa sumei de 86. 538, 98 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Reclamanta pârâtă reconvenţională a emis, pe seama pârâtei reclamante reconvenţionale, facturile fiscale depuse la f. 6-35 ale dosarului, ce datează din perioada 9.03.2012 - 30.04.2012, reprezentând contravaloarea unor servicii de transport precum şi a preţul unor cantităţi de beton livrate pârâtei reclamante reconvenţionale. În partea inferioară a fiecăreia dintre facturi s-a făcut menţiunea potrivit cu care plata se face prin ordin de plată la 60 de zile de la data documentului precum şi menţiunea conform căreia „în cazul în care în contractul comercial dintre părţi nu este stipulat altfel, penalităţile de întârziere se vor calcula cu un procent de 0, 4 % pe zi de întârziere”. Niciuna dintre aceste facturi nu este acceptată de către pârâta reclamantă reconvenţională prin semnare şi/sau ştampilare.

În baza facturilor antemenţionate, reclamanta pârâtă reconvenţională a calculat penalităţi de întârziere în sarcina pârâtei reclamante reconvenţionale, în cuantum de 235.896,28 lei, conform calculului depus la f. 58 dosar.

La data de 23.04.2012 (f. 62), împotriva reclamantei pârâte reconvenţionale a fost deschisă procedura insolvenţei.

Pe de altă parte, în perioada 30.11.2011 - aprilie 2012, pârâta reclamantă reconvenţională a emis pe seama reclamantei pârâte reconvenţionale facturile fiscale depuse la f. 72-81 (vol. I dosar), respectiv f. 11-25 ale vol. II al dosarului, acestea nefiind acceptate prin semnare şi/sau ştampilare de către reprezentantului reclamantei pârâte reconvenţionale. Din situaţia de la f. 92 (vol. I) rezultă că, în urma încasărilor din această perioadă, din sumele cuprinse în aceste facturi, pârâta reclamantă reconvenţională pretinde că ar mai fi rămas de achitat suma de 138.707, 18 lei, de către reclamanta pârâtă reconvenţională.

  Aceste din urmă facturi au fost emise de către pârâta reclamantă reconvenţională în baza contractului de vânzare-cumpărare depus la f. 123 dosar, încheiat între părţile prezentei cauze la data de 07.09.2010.

  Conform art. 2.3 din acest contract, factura se predă beneficiarului sub semnătură sau se poate transmite pe cale poştală, prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire (A.R.), în acest caz considerându-se primită de destinatar la data menţionată pe această confirmare de către Oficiul Poştal primitor.

Apoi, potrivit art. 2.4 din acelaşi contract, facturile pot fi trimise prin delegat, poştă, etc. considerându-se acceptate în baza semnăturii de primire a cumpărătorului sau în baza confirmării de primire în cazul trimiterii prin poştă.

La f. 26-31 ale celui de al doilea volum al prezentului dosar, pârâta reclamantă reconvenţională a depus confirmările de primire a facturilor emise de către aceasta, toate facturile fiind transmise reclamantei pârâte reconvenţionale prin poştă, cu confirmare de primire. De asemenea, pârâta reclamantă reconvenţională a depus la dosar (f. 33 -151 vol. II) avizele de însoţire a mărfii livrate potrivit acestor facturi, avize care poartă semnătura şi ştampila reclamantei pârâte reconvenţionale.

Din raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză de către exp. Muntean Gheorghe (f. 185 şi urm., vol. II), instanţa reţine că expertul a concluzionat după cum urmează:

Din documentele puse la dispoziţie şi din cele existente la dosarul cauzei (facturi şi fişa contului 411), rezultă o creanţă faţă de pârâta reclamantă reconvenţională în sumă de 86.538, 98 lei (soldul contului), expertul neputându-se pronunţa asupra modului de înregistrare în contabilitatea reclamantei a facturilor emise de către aceasta, şi nici a facturilor emise de către pârâta reclamantă reconvenţională în sarcina reclamantei pârâte reconvenţionale, deoarece nu i s-a pus la dispoziţie registrul jurnal general şi alte documente solicitate, din care să rezulte modul de înregistrare în contabilitate a fiecărei facturi emise.

  Expertul a mai concluzionat în sensul că pârâta s-a aprovizionat de la reclamantă cu bunuri şi servicii în sumă totală de 605.771,63 lei, din care a plătit suma de 519.232, 65 lei, rămânând un sold neachitat în sumă de 86.538, 98 lei, care coincide cu cel solicitat de către reclamantă.

  Pârâta a livrat către reclamantă diferite bunuri în sumă totală de 864.939, 83 lei, din care a încasat suma de 726.232, 65 lei, rămânând de achitat suma totală de 138.707, 18 lei, toate tranzacţiile comerciale între reclamantă şi pârâtă fiind înregistrate în contabilitatea pârâtei, astfel cum rezultă din anexele 1,2 şi registrul jurnal general pus la dispoziţia expertizei contabile.

  Mai precizează expertul că, în contabilitatea pârâtei nu s-a înregistrat nicio factură de penalităţi emisă către reclamantă.

În drept, potrivit art. 1616 C.civ. (aplicabil cauzei întrucât raportul juridic dintre părţi s-a născut ulterior intrării în vigoare a noului cod civil), datoriile reciproce se sting prin compensaţie până la concurenţa celei mai mici dintre ele, iar potrivit art. 1617 din acelaşi cod, compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură.

  Astfel cum s-a stabilit şi în jurisprudenţa Î.C.C.J. (decizia nr. 1604/13.05.2008), cererea reconvenţională având ca obiect constatarea compensaţiei legale a două creanţe reciproce, certe, lichide şi exigibile, este admisibilă şi nu este afectată de procedura falimentului deschisă împotriva reclamantei-pârâte, dacă aceasta a fost deschisă ulterior momentului în care a intervenit compensaţia. În speţă, invocându-se intervenirea compensaţiei anterior intrării în procedura insolvenţei, se constată că cererea reconvenţională este admisibilă deşi pârâta reclamantă reconvenţională nu s-a înscris la masa credală cu privire la creanţa împotriva reclamantei pârâte reconvenţionale.

În ceea ce priveşte îndeplinirea, în cauză, a condiţiilor pentru a opera compensaţia legală, instanţa reţine că certitudinea, lichiditatea şi exigibilitatea creanţei în cuantum de 86.538,98 lei, invocată de către reclamanta pârâtă reconvenţională faţă de pârâta reclamantă reconvenţională, rezultă din coroborarea concluziilor raportului de expertiză contabilă cu recunoaşterea acestei creanţe de către pârâta reclamantă reconvenţională în cuprinsul cererii reconvenţionale formulate (f. 68, vol. I, alineatul 5).

Apoi, caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei în cuantum de 138.707, 18 lei a pârâtei reclamante reconvenţionale faţă de reclamanta pârâtă reconvenţională rezultă din art. 969 C.civ. coroborat cu aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 2.4 din contractul de vânzare-cumpărare depus la f. 123 dosar, încheiat la 07.09.2010, potrivit cu care facturile se consideră acceptate (…) în baza confirmării de primire în cazul trimiterii prin poştă, în condiţiile în care, la f. 26-31 ale celui de al doilea volum al prezentului dosar, pârâta reclamantă reconvenţională a depus confirmările de primire a facturilor emise de către aceasta, pentru facturile reclamanta pârâtă reconvenţională confirmând primirea prin semnare, mai puţin pentru factura de la f. 23 dosar (din data de 30.11.2012), pentru care nu s-a depus dovada transmiterii acesteia cu confirmare de primire către reclamanta pârâtă reconvenţională. Cu toate acestea, se observă că această factură este în valoare de 44.758, 92 lei, iar din situaţia de facturi depusă de reclamanta pârâtă reconvenţională la f. 92 dosar rezultă că din această factură s-a achitat suma de 1.257, 65 lei, rămânând deci de achitat suma de 43.501, 27 lei, care, dacă ar fi scăzută din debitul pretins de către pârâta reclamantă reconvenţională (de 138.707, 18 lei), ar rezulta o creanţă a pârâtei reclamante reconvenţionale rezultată strict din contract şi acceptarea facturilor prin transmiterea lor cu confirmare de primire (în baza art. 2.4 din contract), de 95.205, 91 lei, creanţă care este mai mare decât cea de 86.538, 98 lei, pretinsă de către reclamanta pârâtă reconvenţională.

De altfel, caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei pârâtei reclamante reconvenţionale faţă de reclamanta pârâtă reconvenţională rezultă şi din concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză de către exp. Muntean Gheorghe.

De asemenea, se constată că ambele creanţe au ca obiect sume de bani, fiind deci îndeplinită şi ultima dintre condiţiile prevăzute de art. 1617 C.civ. pentru a opera compensaţia, rezultând că, la data emiterii fiecăreia dintre facturile depuse de părţi la dosarul cauzei, a operat de drept compensaţia între sumele cuprinse în aceste facturi, până la concurenţa celei mai mici dintre aceste sume, respectiv până la concurenţa sumei de 86. 538, 98 lei, aspect ce va fi constatat de către instanţă prin dispozitivul prezentei sentinţe şi care conduce la respingerea ca neîntemeiată a cererii formulate şi modificate de reclamanta pârâtă reconvenţională S.C. E S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar Casa de Insolvenţă Transilvania Filiala Timiş SPRL, în contradictoriu cu pârâta reclamantă reconvenţională S.C. E V S.R.L., având ca obiect pretenţii, ca efect al stingerii creanţei pretinse de către aceasta, prin compensaţie.

De asemenea, aceeaşi concluzie mai sus enunţată va atrage şi admiterea cererii reconvenţionale formulate de pârâta reclamantă reconvenţională S.C. E V S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvenţională S.C. E S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar Casa de Insolvenţă Transilvania Filiala Timiş SPRL, având ca obiect constatare compensaţie legală.

În temeiul art. 1616, 1617 din Noul cod civil, instanţa va constata compensaţia legală dintre creanţa pârâtei reclamante reconvenţională S.C. E Vest S.R.L. şi creanţa reclamantei pârâte reconvenţionale S.C. E S.R.L., în faliment, până la concurenţa celei mai mici dintre aceste creanţe, respectiv până la concurenţa sumei de 86. 538, 98 lei.

În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere în cuantum de 235.896,28 lei, calculate de către reclamanta pârâtă reconvenţională pe seama pârâtei reclamante reconvenţionale, instanţa a constatat, pe de o parte, că stipularea unei clauze penale nu poate avea loc printr-o factură fiscală (care nu constituie un contract civil), iar, pe de altă parte, că aceste penalităţi (chiar dacă s-ar accepta că stipularea lor a constituit voinţa părţilor) nu au putut începe să curgă, întrucât creanţele materializate în facturile emise de către reclamanta pârâtă reconvenţională s-au stins prin compensaţie legală înainte ca termenul de 60 de zile pentru plata acestor facturi să se împlinească. Ca atare, cererea reclamantei pârâte reconvenţionale având ca obiect creanţei constând în penalităţi de întârziere este neîntemeiată nu în raport de faptul că această creanţă s-ar fi stins (cum s-a întâmplat în cazul creanţei reprezentând debit principal), ci în raport de faptul că nu s-a născut niciodată.

Aceeaşi concluzie expusă anterior este valabilă şi în ceea ce priveşte petitul din acţiunea modificată a reclamantei pârâte reconvenţionale, având ca obiect dobândă legală, întrucât dobânda legală nu a putut începe să curgă atâta vreme cât, la momentul emiterii facturilor fiscale de către pârâta reclamantă reconvenţională, creanţele menţionate în cuprinsul acestora s-au şi stins prin compensaţie cu creanţele pârâtei reclamante reconvenţionale, ce le preexistau, rezultând astfel caracterul în întregime neîntemeiat al cererii introductive formulate de către reclamanta pârâtă reconvenţională.

Împotriva sentinţei civile nr. 874/30.05.2016 pronunţată de Judecătoria Caransebeş în dosarul nr. 1235/115/2014 a formulat apel reclamantul S.C. Et SRL prin Casa de Insolvenţă Transilvania Filiala Timiş SPRL solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul admiterii acţiunii; cu cheltuieli de judecată.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la data de 29.08.2016.

În motivarea apelului, arată că soluţia pronunţata de către instanţa de fond, este netemeinica si nelegala, prima instanţa apreciind in mod eronat ca, dreptul de a invoca compensaţia nu este supus unor condiţii prevăzute de legea speciala a procedurii insolventei, respectiv ca, desi intimata-parata figurează cu un sold neachitat de 86.538,98 lei, aceasta nu poate fi obligata la plata acestuia, întrucât in speţa ar fi incidente dispoziţiile art. 1.616 Cod civil, iar creanţa intimatei-parate SC E V SRL, ar rezulta din concluziile raportului de expertiza întocmit in cauza.

Astfel, corespunde adevărului faptul ca, potrivit dispozitiilor art 52 din Legea nr. 85/2006 privind Legea insolventei (legea speciala), "deschiderea procedurii insolventei nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa", insa dupa cum se poate observa indubitabil din caracterul actului normativ special care reglementează condiţiile compensării, confirmat neechivoc si de către practica judiciara, "compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, putându-se face numai in fata judecătorului sindic, care ar trebui sa analizeze daca erau intrunite condiţiile prevăzute de lege in materie de compensare legala, la data deschiderii procedurii insolventei asupra debitorului".

In acest sens a statuat neechivoc si doctrina, care a stabilit ca, desi art. 52 din Legea nr. 85/2006, reglementează dreptul creditorului de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, "acest drept al creditorului este supus unor condiţii prevăzute de legea speciala a insolventei (..)", iar "punerea in opera a compensaţiei este atributul judecătorului sindic, in considerarea art. 52 din Legea nr. 85/2006, sau/si a administratorului judiciar ori lichidatorului judiciar (..)".

In acest sens, invocarea/opunerea/contestarea compensaţiei legale poate conduce la diferende de ordin contencios, iar in vederea rezolvării acestor diferende, judecătorul sindic are obligaţia de a exercita un control de legalitate asupra compensaţiei si a asigurării protecţiei drepturilor celorlalţi participanţi in procedura, in mod conjunct, ceea ce conduce la controlul judiciar al exerciţiului dreptului creditorului de a invoca compensaţia legala, respectiv, al exerciţiului dreptului de a opune sau contesta compensaţia de către cei interesaţi.

Or, stă in puterea evidentei faptul ca, pe de o parte, judecătorul de drept comun nu poate sa constate daca condiţiile de legalitate ale compensaţiei au fost îndeplinite la data deschiderii procedurii insolvenţei, iar pe de alta parte, nu are compententa jurisdictionala de a soluţiona eventualele opuneri/contestări ale compensaţiei legale, invocate de către ceilalţi participanţi in procedura insolventei.

Mai mult, instanţa de fond ignora sa analizeze si dispoziţiile art. 1617 alin. (3) Cod civil, prevăd in mod expres faptul ca, "Oricare dintre parti poate renunţa, in mod expres ori tacit, la compensaţie", compensaţie la care apelanta-reclamanta SC E SRL a renunţat indubitabil prin promovarea prezentei acţiuni, iar in considerentele hotărârii atacate, instanţa de fond nu a analizat sub niciun aspect incidenţa acestor prevederi legale.

Nu poate fi reţinuta nici concluzia instanţei de fond, in sensul ca, desi facturile invocate de către intimata-parata, nu poarta semnătura si stampila apelantei-reclamante SC E SRL, (facturile nefiind acceptate la plata de către reprezentantul legal al reclamantei prin semnătura si stampila), totuşi debitul invocat de către intimata-parata, ar avea un caracter cert, lichid si exigibil, rezultat din concluziile raportului de expertiza.

Dimpotrivă, învederează faptul ca, prin raportul de expertiza contabila se menţionează doar faptul ca, intimata-parata SC E V SRL, ar fi livrat către apelanta-reclamanta SC E SRL, bunuri in valoare de 864.939,83 lei, din care ar fi încasat suma de 726.232,65 lei, rămânând de încasat suma de 138.707,18 lei.

Învederează insa faptul ca, acest debit nu figurează înregistrat niciunde in contabilitatea apelantei-reclamante SC E SRL, pentru a conchide ca ar avea un caracter cert, lichid si exigibil (expertul contabil neformulând niciodată o asemenea supoziţie), iar pe de alta parte, simplul fapt ca, facturile emise de către intimata-parata SC E Vest SRL, ar fi expediate prin posta nu le conferă acestora un caracter cert, lichid si exigibil.

Prin sentinţa pronunţata, instanţa de fond a apreciat ca, in speţa au devenit incidente prevederie art. 2.3 din contract. Învederează insa faptul ca, contractul invocat nu le-a fost comunicat niciodată de către instanţa de fond, pentru a putea verifica veridicitatea celor afirmate.

Chiar si daca prin abstracţie, s-ar raporta în cele susţinute de către instanţa de fond, facturile emise de către intimata-parata SC E V SRL, ar putea fi considerate ca acceptate la plata, doar in condiţiile in care, confirmările de primire ar fi fost semnate de către reprezentantul legal al societăţii, împuternicit sa reprezinte societatea fata de terţi, or, după cum se poate observa neechivoc din înscrisurile depuse de către intimata-parata, aceste confirmări de primire poarta o semnătura indescifrabila, fara sa indice persoana si calitatea acesteia, motiv pentru care, asa cum a învederat anterior, facturile invocate, nici nu figurează înregistrate in contabilitatea SC E SRL, neavand caracter cert, lichid si exigibil.

Intimatul pârât SC E V SRL a depus la dosar întâmpinare la data de 1.11.2016, prin care a solicitat respingerea apelului  ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei apelate, cu cheltuieli de judecată.

În motivare arată că apelul este nefondat . Primul motiv de apel vizează necompetenta instanţelor de drept comun de a soluţiona cererile având ca obiect îndeplinirea condiţiilor compensaţiei legale motivat, pe de o parte, de doctrina si jurisprudenţa invocata de catre apelanta si, pe de alta parte, de împrejurarea ca eventualele opuneri sau contestări ale compensaţiei legale, invocate de ceilalţi participanţi in procedura insolventei, nu pot fi soluţionate decât de către judecătorul sindic.

  Ceea ce a omis apelanta sa precizeze este faptul ca, in speţa indicata (in care a fost pronunţata decizia nr. 2190/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie), partea care a solicitat sa se constate operarea compensaţiei nu avea o creanţa certa, lichida si exigibila, obiectul cererii reconventionale formulate fiind acela de obligare a societăţii aflate in insolvenţă la plata unor penalităţi de intârziere si a unor daune provocate prin întârzierea in finalizarea lucrărilor. Aceasta cerere reconventională are, aşadar, caracterul unei acţiuni in realizarea dreptului si intra sub incidenţa art. 36 din Legea nr. 85/2006, soluţionarea acesteia fiind suspendata.

In aceste condiţii, realizarea de către creditor a pretenţiilor sale fata de cealaltă parte nu putea fi obţinută decât în cadrul procedurii insolventei deschise fata de aceasta.

Insa, in cazul de fata, prin cererea reconventionala  intimata nu a urmărit obligarea pârtii adverse la plata unei sume de bani, (ipoteza avuta in vedere de art. 36 din Legea nr. 86/2005) ci a solicitat instanţei sa constate intervenita compensaţia legala cu privire la cele doua creanţe reciproce ale pârtilor.

Iar soluţionarea de către judecătorul sindic a unei astfel de cereri nu se justifica nici prin raţiuni de ordin practic. Pana la urma, obiectul analizei instanţei de judecata l-a constituit existenta unor creanţe reciproce, certe, lichide si exigibile, momentul deschiderii procedurii insolventei fata de o parte neavand nicio relevanta sub acest aspect.

Stingerea prin compensaţie a unor creanţe certe, lichide si exigibile, in condiţiile art. 1616 si 1617 alin. 1 C.civ., nu operează la momentul deschiderii insolventei fata de una din părţi, ci la momentul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 1617 alin. 1 C.civ. Iar dreptul lor, in calitate de creditor al E SRL, de a invoca intervenirea compensaţiei este in mod expres consacrat de dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 85/2006 iar argumentul conform căruia, in cazul in care intervenirea compensaţiei este constatata de instanţele de drept comun, drepturile participanţilor la procedura insolventei sunt încălcate, este lipsit de orice fundament.

Fară îndoială, orice modificare a patrimoniului unei societăţi aflate in insolventa, produsa urmare a pronunţării unei hotărâri judecătoreşti se răsfrânge si asupra creditorilor înscrişi in tabelul de creanţe, insa aceasta nu inseamna ca aceştia isi pot exercita drepturile procesuale numai in fata judecătorului sindic, dispoziţiile art. 61 si urm. C.proc.civ,, conform cărora orice persoana are interes poate interveni intr-un proces care se judeca intre părţile originare.

Solicită a se observa ca nici cererile a căror soluţionare a fost data in competenta judecătorului sindic nu se judeca in contradictoriu cu toti participanţii la procedura insolventei/falimentului persoanei respective, dispoziţiile art. 7 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, conform cărora "in procedurile contencioase reglementate de prezenta lege vor fi citate in calitate de parti numai persoanele ale căror drepturi sau interese sunt supuse spre soluţionare judecătorului sindic, in condiţii de contradictorialitate”.

In plus, din prevederile art. 11 din Legea nr. 85/2006 rezulta ca judecătorul sindic nu are competenta de a soluţiona cererile de genul celei formulate de intimata. Arată că în cazul in care legiuitorul ar fi considerat necesar ca judecătorul sindic sa soluţioneze toate dosarele in care debitorul aflat in insolventa/faliment este parte, ar fi statuat, fara indoiala, in acest sens.

Cea de-a doua critica adusa de apelanta sentinţei date de prima instanţa este neobservarea incidenţei art. 1617 alin. 3 Cciv., in sensul ca, prin formularea cererii de chemare în judecata, reclamanta-apelanta ar fi renunţat, in mod tacit, la compensaţie.

Este adevărat ca, potrivit art. 1617 alin. 3 Cciv., orice parte poate renunţa, in mod expres sau tacit, la compensaţie, insa renunţarea tacita nu poate fi făcuta oricând si in orice condiţii, ci numai circumstanţiat.

Trebuie avut in vedere şi scopul urmărit de legiuitor prin instituţia compensaţiei. Aceasta este considerata o modalitate de plata, (art. 1615 Cciv.), iar renunţarea la compensaţie, din acest punct de vedere, nu poate veni decât de la debitorul obligaţiei a carei executare este pretinsa.

Renunţarea tacita (la care face referire apelanta) poate fi făcuta prin orice act neîndoielnic. Renunţarea trebuie sa fie neechivoca; ca orice renunţare, ea nu poate sa fie presupusa. Aceasta condiţie, in cazul de fata, nu este îndeplinita. Prin întâmpinarea depuse de către apelanta fata de cererea reconventionala a intimatei, denumita "răspuns la întâmpinare", in care nu se face vorbire de incidenţa acestui text legal.

Ori, daca apelanta insasi nu a inteles sa invoce, in fata primei instanţe, dispoziţiile art. 1617 alin.3 Cciv., in sensul ca, prin depunerea cererii de chemare in judecata, a inteles sa renunţe la compensaţia a cărei intervenire a fost invocata de societatea intimată, cu atât mai puţin instanţa de judecata avea posibilitatea de a interpreta în modul solicitat de apelanta depunerea cererii de chemare in judecata care face obiectul prezentei cauze.

Şi, în plus, manifestarea de voinţa a renunţătorului este necesar sa aiba, si in ceea ce il priveşte pe renuntator, aceasta valenţa. Din cuprinsul cererii de chemare in judecata si al apelului, insa, rezulta ca apelanta nu recunoaşte insasi creanţa pe care intimata o are asupra ei, ori renunţarea presupune, de la bun început, acceptarea de către autorul manifestării de voinţa a creanţei pe care cealaltă parte o are asupra sa, ceea ce nu este cazul in cauza dedusa judecaţii. In permanenţă, reclamanta-apelanta a negat existenta acestei creanţe, atitudine incompatibila cu instituţia renunţării la efectele compensaţiei.

Si susţinerile potrivit cărora apelantei nu i-a fost niciodată comunicata copia Contractului de vanzare-cumparare nr. 572/07.09.2010 si ca facturile emise de  către intimată pe numele pârtii adverse nu sunt înregistrate in contabilitatea acesteia sunt neîntemeiate.

In primul rand, Contractul in discuţie a fost depus de către intimată la dosar, fiind avut in vedere de către instanţa la soluţionarea in fond a cauzei, fiind comunicat si apelantei. Si, chiar in situaţia in care acesta nu ar fi fost comunicat, acesta s-a aflat la dosarul cauzei, putând fi consultat de partea interesata, mai ales in condiţiile în care intimata l-a invocat prin cererea reconventionala formulata iar apelanta cunoştea acest aspect.

In ceea ce priveşte facturile emise de către intimată, faptul ca acestea nu sunt înscrise in contabilitatea apelantei nu este de natura a afecta certitudinea, lichiditatea si exigibilitatea creanţei lor, ci pot constitui temei pentru formularea de către lichidatorul judiciar sau adunarea creditorilor a unei cereri de atragere a răspunderii fostului administrator al falitei. Insa, in condiţiile art. 280 alin. 2 C.proc.civ., înscrierile din contabilitatea apelantei nu pot fi opuse intimatei.

Solicită a se observa ca apelanta nu neaga încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 572/07.09.2010 încheiat cu intimata ci, cu rea-credinţă, (in condiţiile in care, pana in prezent, a susţinut ca înscrierile contabile nu mai sunt in posesia lichidatorului judiciar ci a unui tert, refuzând, astfel, sa le predea expertului desemnat de prima instanţa), contesta primirea facturilor emise de către intimată dupa ce, in fata primei instanţe, a acceptat (in mod tacit) primirea acestora.

În drept invocă  dispoziţiile art. 1616 si urm. C.civ, art. art. 7 alin. 2, art, 11, art. 52, din Legea nr. 85/2006, art. 61 şi urm. C.proc.civ.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel formulate precum şi a ansamblului probator administrat în cauză, tribunalul a admis apelul declarat şi a schimbat în parte sentinţa, pentru următoarele considerente:

Prin sentinţa apelată nr. 874/2016 a Judecătoriei Caransebeş a fost constatată compensaţia legală dintre creanţa pârâtei reclamante reconvenţionale E Vest SRL şi creanţa reclamantei pârâte reconvenţionale E SRL până la concurenţa celei mai mici dintre aceste creanţe, fiind, prin urmare, respinsă cererea reclamantei pârâte având ca obiect pretenţii.

Apelanta reclamantă E SRL a criticat această hotărâre în primul rând sub aspectul competenţei judecătorului de drept comun de a constata dacă sunt îndeplinite condiţiile de legalitate ale compensaţiei, atâta vreme cât împotriva reclamantei a fost deschisă procedura insolvenţei.

Analizând susţinerile apelantei reclamante şi având în vedere şi considerentele deciziei nr. 2190/12.06.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 1790/30/2009, tribunalul reţine că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 cu privire la cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă E V SRL.

Astfel, conform art. 36 din Legea nr. 85/2006:

„De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepţia acţiunilor exercitate în cadrul unui proces penal.”

Or, prin încheierea nr. 872/23.04.2012  pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 2980/30/2012 s-a dispus în baza art. 33 alin. 6 din Legea 85/2006 deschiderea procedurii generale a insolvenţei împotriva debitoarei E SRL.

În consecinţă, de la data deschiderii procedurii insolvenţei, toate acţiunile formulate împotriva debitoarei în insolvenţă, având ca scop realizarea creanţelor asupra acesteia sau a bunurilor sale, se suspendă de drept, iar judecătorul de drept comun trebuie doar să verifice îndeplinirea în cauză a condiţiilor prevăzute de art. 36 din Legea 85/2006.

Astfel, judecătorul de drept comun nu poate verifica nici îndeplinirea în cauză a condiţiilor necesare pentru a interveni compensarea creanţei unui creditor cu cea a debitorului asupra sa, aceasta putându-se face numai în faţa judecătorului sindic, care ar trebui să analizeze dacă erau întrunite condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală la data deschiderii procedurii insolvenţei asupra debitorului, faţă de disp. art. 52 din Legea nr. 85/2006, în conformitate cu care:

„Deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii.”

În consecinţă, având în vedere că faţă de apelanta reclamantă E SRL a fost începută procedura insolvenţei la data de 23.04.2012, în cauză devin incidente disp. art. 36 din Legea 85/2006 în ceea ce priveşte cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă E V  SRL împotriva reclamantei pârâte E SRL având ca obiect pretenţii, motiv pentru care tribunalul va dispune suspendarea acestei cereri, constatând că nu se poate pronunţa cu privire la creanţa pârâtei reclamante împotriva reclamantei pârâte în insolvenţă şi nici cu privire la compensarea celor două creanţe.

Având în vedere suspendarea cererii reconvenţionale, tribunalul a analizat cererea principală formulată de reclamanta E SRL, a admis-o în parte, pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond a administrat în cauză proba cu înscrisuri şi proba cu expertiza contabilă, din analiza cărora tribunalul reţine că suma solicitată de reclamantă pârâtei, în cuantum de 86.538,98 lei, reprezintă contravaloarea facturilor fiscale emise şi neachitate de pârâtă, pentru serviciile de transport prestate şi betonul livrat acesteia. Mai mult decât atât, pârâta E V SRL a recunoscut această creanţă în cuantum de 86.538,98 lei, pe care reclamanta o are împotriva sa, prin cererea reconvenţională depusă la dosar la data de 21.05.2014 (filele 67-68 dosar nr. 1235/115/2014 înregistrat pe rolul Tribunalului Caraş-Severin).

În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere solicitate de reclamantă şi calculate pentru facturile fiscale neachitate la scadenţă de pârâtă, tribunalul constată că în mod corect instanţa de fond a reţinut că aceste penalităţi nu sunt menţionate întru-un contract însuşit de ambele părţi, ci sunt prevăzute în facturile fiscale emise de reclamantă, care însă nu au fost semnate de pârâtă. În consecinţă, reclamanta nu a dovedit faptul că părţile au convenit cuantumul daunelor moratorii în cazul întârzierii plăţii. În schimb, având în vedere dispoziţiile art. 1535 alin. 1 Cod civil referitoare la daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti, tribunalul va obliga pârâta la plata dobânzii legale calculate de la data scadenţei fiecărei facturi, având în vedere că în lipsa convenirii unor penalităţi pentru plata cu întârziere a sumelor datorate, creditorul are dreptul la daune moratorii în cuantumul prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.

În consecinţă, faţă de cele reţinute, tribunalul a admis apelul declarat de apelanta reclamantă E SRL prin lichidator judiciar Casa de Insolvenţă Transilvania Filiala Timiş SPRL, a schimbat în parte sentinţa apelată nr. 874/30.05.2016 pronunţată de Judecătoria Caransebeş în dosarul nr. 1235/115/2014, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta pârâtă, a obligat pârâta reclamantă SC E V SRL la plata către reclamanta pârâtă E SRL prin lichidator judiciar Casa de Insolvenţă Transilvania Filiala Timiş SPRL a sumei de 86.538,98 lei şi a dobânzii legale calculate de la data scadenţei fiecărei facturi, respingând cererea privind obligarea pârâtei reclamante la plata sumei de 235.896,28 lei reprezentând penalităţi de întârziere.

În baza art. 36 din Legea 85/2006 tribunalul a suspendat judecarea cererii reconvenţionale formulate de pârâta reclamantă SC E V SRL în contradictoriu cu reclamanta pârâtă E SRL prin lichidator judiciar Casa de Insolvenţă Transilvania Filiala Timiş SPRL

Domenii speta

Spete similare