Angajarea răspunderii conform art.138 din Legea 85/2006

Angajarea răspunderii conform art.138 din Legea 85/2006

Prin Decizia menţionată s-a admis apelul formulat împotriva Sentinţei Tribunalului Harghita.

Instanţa de control judiciar a reţinut că, întreaga motivare a recursului are în vedere doar săvârşirea de către intimatul  pârât a faptei prevăzute de art. 138  alin. 1 lit. a din Legea nr. 85/2006,  aşa încât, instanţa se va pronunţa în limita sesizării sale.

Instituţia răspunderii organelor de conducere sau de supraveghere este definită si analizată atât in practica cât şi în mare parte a doctrinei ca o răspundere specială care prezintă caracteristicile principale ale răspunderii delictuale, ca o răspundere personală care intervine numai atunci când, prin săvârşirea faptelor enumerate de lege, s-a ajuns la starea de insolvenţă.

Faptul că o persoana îşi asumă responsabilitatea de a gestiona o activitate sistematică, organizată, care presupune cunoştinţe de natură profesională şi prin desfăşurarea căreia pot fi afectate în mod grav şi ireversibil din punct de vedere patrimonial mai multe persoane,  nu poate rămâne fără consecinţe în planul angajării răspunderii delictuale.

În speţă, lichidatorul judiciar, prin cererea sa de chemare în judecată, a solicitat stabilirea răspunderii patrimoniale a administratorului în temeiul art.138 alin. 1 lit. a,  c şi d  din Legea nr. 85/2006, acesta făcându-se vinovat de nerecuperarea unor creanţe în cuantum de 10.260 lei,.

Intimatul pârât a fost administratorul debitoarei iar procedura insolvenţei faţă de aceasta a fost deschisă la data de 16.06.2010  prin sentinţa nr. 2350 a Tribunalului Harghita.

Conform art.138 alin.1 lit. a din Legea nr.85/2006,  atragerea răspunderii personale a administratorului poate fi angajată dacă a folosit bunurile sau creditele persoanei juridice in folosul propriu sau in cel al unei alte persoane.

 Aceasta activitate presupune săvârşirea acelor faptele ilicite prin care se deturnează utilizarea bunurilor si fondurilor băneşti ale societăţii de la scopul lor firesc, într-o utilizare frauduloasă, respectiv în interes propriu sau in interesul unei terţe persoane.

Curtea apreciază ca in mod nefondat judecătorul sindic a reţinut ca pârâtul intimat, în calitatea lui de administrator, nu se fac vinovat pentru neîncasarea creanţelor pe care le deţinea societatea.

Prezumţia instituită de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este o prezumţie simplă care i-ar fi permis acestuia să facă dovada contrarie.  Pârâtul avea obligaţia să solicite aplicarea dispoziţiilor legii nr. 85/2006 faţă de societatea pe care o administra. Acesta însă a preferat să continue o activitate care, în conjunctura crizei economice, a dus inevitabil la insolvenţă, societatea acumulând  noi datorii.

Aşadar, prin lipsa lui de diligenţă faţă de o viaţă economică sănătoasă a societăţii, pârâtul  a lăsat neutilizate în societate creanţele pe care acestea le avea faţă terţi, lăsând sumele respective în folosul acestora din urmă. 

De asemenea, Curtea nu poate reţine nici susţinerile judecătorului sindic potrivit cărora, dacă elementele de activ în valoarea de 333.172,52 lei depăşesc valoarea totală a datoriilor de 267.374,38 lei, administratorului nu i se poate imputa starea de insuficienţă a fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile, ca şi condiţie impusă de art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006 modificată pentru atragerea răspunderii patrimoniale a organelor de conducere.

Starea de insolvenţă este definită ca fiind acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile.

Aşadar, este vorba de fonduri băneşti disponibile şi nu de alte elemente de activ.

Cum în actele contabile se evidenţiază creanţe neîncasate în cuantum de 11.263 lei –cheltuieli înregistrate în avans + 277,18 lei – furnizori debitori (11.540,31 lei) iar această sumă nu a fost pusă la dispoziţia lichidatorului, este evident că ea a fost utilizată de pârât în interesul lui propriu sau al unor terţe persoane.

În privinţa raportului de cauzalitate, este evident că în procedura insolvenţei, analiza acestuia prezintă particularitatea că trebuie plecat de la constatarea că administratorului îi revine obligaţii stricte prin legislaţia speciala (Legea nr. 31/1990, Legea nr. 82/1991, Legea nr. 85/2006, Codul fiscal, Codul de pr. fiscala), obligaţii instituite exact cu scopul de a proteja, pe cât posibil, societatea şi terţele persoane care intră în relaţii cu societatea, de consecinţele unui comportament abuziv sau doar neglijent din partea persoanelor fizice care au putere de direcţie si control asupra societăţii.

 Într-adevăr, lipsa sumei de 11.540,31  lei, ea singura, nu ar fi putut duce la starea de insolvenţă a debitoarei, este suficient însă ca fapta săvârşite să fi ocazionat insuficienţa activului societăţii.

În speţă, datorită neglijenţei pârâtului, societatea a acumulat datorii substanţiale faţă de terţi, inclusiv faţă de bugetul de stat, datorii care, cel puţin parţial, ar fi putut fi plătite din fonduri băneşti disponibile dacă creanţele societăţii  ar fi fost folosite în acest scop.

Curtea constată că fapta săvârşită este în raport direct de cauzalitate doar pentru sumele de 11.263,13 lei + 277,18 lei, motiv pentru care pârâtul intimat nu poate fi obligat la plata întregului pasiv.

Cum în calea de atac lichidatorul nu a înţeles să-şi mai susţină  cererea de chemare în judecată şi sub aspectul săvârşirii de către intimatul pârât a faptelor prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c şi d din Legea nr. 85/2006, Curtea nu va verifica sentinţa atacată şi prin prisma acestora.

 Pentru toate acestea, recursul se dovedeşte a fi fondat însă,  va fi modificată sentinţa atacată în sensul că se va admite doar în parte acţiunea formulată de lichidatorul judiciar în contradictoriu cu pârâtul, pe care îl obligă să plătească în contul de faliment al debitoarei suma de 11.540,31 lei (11.263,13 lei+277,18 lei).

Domenii speta

Spete similare