Litigiu cu profesionistii - clauze abuzive - teoria impreviziunii

Prin cererea înregistrată sub nr. 4992/291/2014, reclamanţii P. C. şi P. C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să se constate caracterul abuziv al clauzelor cu privire la dobânda stipulată în sensul că aceasta nu a fost negociată şi mai mult decât atât a fost majorată de bancă prin act adiţional, să se dispună convertirea creditului in lei raportat la cursul CHF la momentul încheierii contractului respectiv de 1, 935 lei iar in lumina Directivei Europene nr. 93/13 să se constate din oficiu caracterul abuziv al clauzelor contractului de credit ce face obiectul prezentului litigiu.

Reclamanţii arată că au încheiat cu pârâta un contract de credit, respectiv contract nr. . reprezentând credit în valoare de 47 135 moneda CHF.

Conform dispoziţiilor legale, contractul reprezintă legea părţilor, fiind, de cele mai multe ori voinţa lor exprimată în cursul negocierilor. Contractul, încheiat cu B. S.A., deşi nu este contract de adeziune, l-au semnat fără a avea posibilitatea negocierii vreunei clauze; pe parcursul derulării relaţiilor contractuale a constatat că există clauze care încalcă în mod flagrant o serie de principii de drept, dar şi dispoziţii ale Legii nr. 193/2000 şi O.U.G. nr. 50/2010.

Astfel, reclamanţii nu au avut posibilitatea reală, concretă, de a lua cunoştinţă despre fiecare dintre clauzele şi costurile cu privire la care ar fi avut nelămuriri sau dubii.

S-a făcut referire la art. 4 din Legea 193/2000 care menţionează că: “(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei - credinţe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile pârtilor”.

 Prin sentinţa civilă nr. 1163/2015, Judecătoria Roman a respins ca neîntemeiată cererea, fiind reţinute următoarele:

În fapt, între reclamanţii, în calitate de împrumutaţi, respectiv pârâta B. S.A., în calitate de împrumutător, s-a încheiat convenţia de credit nr. . reprezentând credit în valoare de 47 135 moneda CHF. Având în vedere că încheierea contractului de credit a avut loc la data de 18.06.2007, raporturile juridice dintre părţi sunt guvernate de Codul civil din 1864, astfel cum prevede art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a actualului Cod civil. Raporturile contractuale stabilite între părţi şi deduse judecăţii intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori (citată în continuare Lege), întrucât reclamantul are calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. 1 din Lege, respectiv de persoană fizică parte la un contract încheiat în afara activităţilor sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, iar pârâta are calitatea de comerciant în sensul art. 2 alin. 2 din Lege, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activităţi comerciale autorizate.

La analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanţa va avea în vedere Legea nr. 193/2000 în forma republicată în Monitorul Oficial nr. 1014/20.12.2006, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condiţiile de validitate ale acestuia şi cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenţiei).

De asemenea, instanţa a reţinut caracterul derogator, special al dispoziţiilor acestei Legi, raportat la prevederile Codului civil/Codului de procedură civilă. Astfel, la soluţionarea litigiilor privind caracterul abuziv al contractelor încheiate între comercianţi şi consumatori trebuie avută în vedere Legea nr. 193/2000 indiferent dacă persoana pretins prejudiciată s-a adresat direct instanţei de judecată, potrivit art. 14 din Lege, sau a sesizat Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, potrivit art. 8-14 din Lege. Această împrejurare reiese în mod evident din chiar formularea art. 14 - consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă: contractele încheiate cu încălcarea prevederilor acestei legi sunt contractele în care au fost stipulate clauze abuzive; dispoziţiile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă devin aplicabile în condiţiile principiului „legea specială se completează cu legea generală”.

Cu privire la aplicarea în cauză a Directivei nr. 93/13/CEE: Ca regulă generală, directiva nu este direct aplicabilă în dreptul intern, fiind necesar ca statele membre destinatare să o transpună printr-o lege naţională.

Pentru ca o directivă să beneficieze totuşi de efect direct (înţeles ca posibilitatea invocării unei norme de drept comunitar într-un litigiu aflat pe rolul instanţelor naţionale), în situaţia în care nu a fost implementată sau a fost implementată incorect, trebuie să fie întrunite trei cerinţe: 1) termenul stabilit pentru transpunerea directivei să fi expirat, iar statul să nu fi transpus directiva sau să o fi transpus-o incorect; 2) prevederea invocată să fie clară, precisă, necondiţionată de adoptarea unor măsuri de implementare; 3) partea împotriva căreia este invocată este o autoritate statală, astfel cum a aceasta a fost definită în cauza C-188/89 Foster. Aceste cerinţe au fost stabilite de Curtea Europeană de Justiţie în mai multe cauze: C – 41/74 Van Duyn, C-148/78 Ratti, C-152/84 Marshall I. În cauză însă, niciuna dintre părţi nu are calitatea de autoritate statală, astfel că pârâta nu se poate prevala de efectul direct al Directivei nr. 93/13/CEE totuşi, instanţa poate analiza din punct de vedere al caracterului abuziv clauzele deduse judecăţii în prezenta cauză, având în vedere dispoziţiile art. 11 alin. 1 din Constituţia României, în conformitate cu care Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte, respectiv art. 20 din Constituţia României, care statuează că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

Avându-se în vedere principiul autonomiei (libertăţii) de voinţă şi limitele sale, contractul nu este doar un acord de voinţă, ci reprezintă voinţele şi interesele reunite ale părţilor. De regulă, contractele clasice (negociate) înseamnă acordul de voinţă al părţilor. În realitate, contractul este un summum al voinţelor şi intereselor părţilor. Definiţia contractului ca acord de voinţe si reunire de interese se potriveste doar contractelor negociate, căci contractele în care sunt parte profesioniştii arareori sunt contracte negociate. Unele contracte sunt ne-voite (contracte forţate, contracte de adeziune), voinţa uneia dintre părti sau a ambelor lipsind în totalitate, fiind limitată sau alterată de imperativul economic sau psihologic al semnarii contractului.

Interesele părţilor trebuie conciliate, prestatiile părţilor trebuie să fie proporţionale şi coerente, iar echilibrul contractual este o cerinţă a obligaţiilor contractuale implicite de bună credinţă şi echitate (art. 970 C.civ. 1864) şi al exerciţiului util şi rezonabil al dreptului (care îşi găseşte contrariul în abuzul de drept sau, mai larg, în abuzul de putere economică). Solidarismul contractual înseamnă legătura contractuală intrinsecă şi profundă pe care contractul o creeaza între părţi, care sunt în solidar obligate să realizeze conţinutul contractului, adică interesele fiecăreia dintre ele. În contractele pe termen lung, părţile sunt adevăraţi parteneri la câştig, fiecare dintre părţi urmărind un emolument din încheierea şi executarea contractului, dar şi parteneri la riscurile presupuse de executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existenţa sau executarea contractului.

Solidarismul contractual pretinde concilierea intereselor părţilor, ceea ce presupune o justă repartiţie între părţi a sarcinilor, riscurilor şi profiturilor generate de contract, adică echilibrul contractual, iar pentru a concilia interesele părţilor, conţinutul contractului trebuie să raspundă efectiv exigenţelor principiului proporţionalităţii şi principiului coerenţei, părţile fiind datoare la un comportament de natura a permite celuilalt să îşi atingă scopurile pentru care a incheiat contractul.

Legislatia referitoare la clauzele abuzive este o aplicaţie a solidarismului contractual, clauzele abuzive fiind o faţetă specifică legislaţiei protecţiei consumatorului împotriva leziunii, care reprezintă un dezechilibru contractual orginar şi care, potrivit art. 6 din Legea 193/2000, sunt fără efect pentru consumator (legea avand efect de levier pentru consumator). Mai mult, potrivit art. 4 si art. 14 din Lege, clauzele abuzive sunt nule, administraţia sau sistemul judiciar având nu doar dreptul, ci şi obligaţia de a constata, chiar şi din oficiu, această nulitate.

Cum comerciantul îşi impune voinţa printr-un contract de adeziune, ne-negociabil, art. 969 C.civ. 1864 nu îşi găseşte aplicarea în totalitatea consecinţelor sale, mai ales că acesta text legal trebuie corectat prin raportare la art. 5 C.civ. 1864 (prin convenţiile particularilor nu se poate deroga de la ordinea publică şi bunele moravuri, fiind evident că aceste doua elemente limitează libertatea de a contracta şi circumscriu efectele contractului în spaţiu şi timp, în functie de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnarii contractului sau ulterior, în cursul executării sale). Inegalitatea economică, tehnică şi juridică între cei doi contractanţi este situaţia premisă care explică spiritul întregii legislaţii privind protecţia consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul încheierii contractului sau survenit ulterior incheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere, acţionind ca un levier (“leverage”) în favoarea consumatorului şi, în acest fel, determinând un dezechilibru juridic în sens contrar.

Tocmai de aceea, dreptul consumatorilor este în esenţa sa inegalitar, el aducând importante limite libertăţii comerţului profesionistului care este ţinut să se supună unor serii de constrângeri.

Prin Legea nr. 193/2000 s-a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate de comercianţi cu consumatorii. Interpretând această directivă, CJUE a stabilit, în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C – 240/98), că protecţia conferită consumatorului de acest act normativ permite judecătorului naţional să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.

Întrucât un asemenea examen presupune existenţa în prealabil a unui contract semnat de către cele două părţi care şi-a produs integral sau parţial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligaţiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conţinutului său de către instanţa de judecată. Aşadar, faptul că aceste contract a fost executat ca atare de consumator nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conţinutului acestuia, din moment ce el conţine clauze abuzive.

Potrivit art. 4 alin. 1 şi alin. 2 din Lege, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”, „o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv”.

De asemenea, potrivit art. 4 alin. 6 din Lege (în forma în vigoare la data încheierii contractului), evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. 3 din Lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant, iar dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Totodată, art. 1 alin. 1 din Lege prevede că orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Potrivit art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”.

Aşadar, o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întruneşte, în mod cumulativ, următoarele condiţii: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe; 3) nu se referă la obiectul sau la preţul contractului, atunci când acestea sunt clar şi inteligibil exprimate.

Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, instanţa a reţinut că din prima categorie fac parte convenţiile ale căror prevederi sunt rezultatul voinţelor concordante ale ambelor/tuturor părţilor contractante, respectiv rezultatul propunerilor şi contrapunerilor sau chiar al concesiilor părţilor, în timp ce din a doua categorie fac parte convenţiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părţi, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părţi la oferta celeilalte. Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existenţa unei inegalităţi economice între contractanţi, o parte având o poziţie economică superioară celeilalte; existenţa unei oferte generale şi abstracte (adresate tuturor potenţialilor contractanţi), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) şi detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voinţă a unei singure părţi contractante.

Convenţia de credit în discuţie, încheiată între părţi, are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune, anterior menţionate: între reclamantă, partea contractantă aflată în nevoia obţinerii unei sume de bani, şi pârâtă, partea contractantă deţinând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziţie de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condiţiile contractuale generale, amănunţite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă şi anterior încheierii convenţiei, pentru toţi potenţialii clienţi aflaţi în aceeaşi situaţie cu reclamanta; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voinţă a unei singure părţi contractante, respectiv a pârâtei, reclamantul doar manifestându-şi voinţa de a încheia convenţia.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul îşi poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condiţiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte) şi nu se limitează la ocazia oferită potenţialului client de a alege între mai multe „produse predefinite” şi „contracte de credit standardizate”, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influenţa efectiv conţinutul şi numărul clauzelor.

Având în vedere lipsa părţilor de la soluţionarea cauzei şi neadministrarea nici unei probe instanţa nu a putut verifica în ce condiţii reclamanţii au acceptat să semneze convenţia de credit. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte moneda creditului, instanţa nu a absolut niciun dubiu că reclamanţii ales, în deplină cunoştinţă de cauză, să contracteze împrumutul într-o monedă străină, respectiv CHF, iar nu în moneda naţională.

Prin contract s-a prevăzut: pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti comision de administrare lunară a creditului de 0, 10% aplicat la valoarea soldului creditului. De asemenea, se stabileşte dobânda anuală, formula de calcul a ratelor Chiar dacă s-ar reţine că aceste clauze nu au fost negociate direct cu reclamanţii, clauzele au fost clar redactate, atât sub aspectul raţiunilor pentru care au fost edictate, cât şi cu privire la condiţiile de aplicabilitate. Mai mult, cuantumul sau formulele de calcul a comisioanelor şi dobânzilor sunt clar exprimare şi detaliate, astfel încât înţelegerea acestora nu necesită cunoştinţe de specialitate, contrar susţinerilor reclamanţilor.

Astfel, clauza cu privire la comisionul de administrare a fost clar redactată, atât sub aspectul motivului pentru care este perceput (administrarea lunară a creditului), cât şi a procentului aplicabil, a formulei de calcul şi a datelor la care este calculat şi perceput.

Mai mult decât atât, prin art. 36 din OUG nr. 50/2010 a fost prevăzută expres posibilitatea perceperii comisionului de administrare credit. Textul legal antemenţionat nu a validat practica unor instituţii bancare privind perceperea unui comision de administrare, dar reprezintă un element demn de luat în considerare, neputându-se face abstracţie de faptul că acest comision nu a fost interzis de legiuitor, spre deosebire de comisionul de risc.

Cuantumul comisionului de administrare, reprezentând 0, 10%, este stabilit prin raportare la valoarea soldului creditului, iar nu la valoarea totală a creditului, astfel că nu este vădit disproporţionat în raport cu rata de credit şi cu dobânda.

Aceste constatări reprezintă tot atâtea argumente pentru care nu pot fi reţinute susţinerile reclamanţilor, clauzele în discuţie nefiind de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe.

În consecinţă, instanţa a reţinut caracterul neîntemeiat al capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv şi declararea nulităţii absolute a clauzelor care prevăd comisionul de administrare, care reglementează o dobânda anuală şi care stabileşte formula de calcul a dobânzii. În mod subsecvent, nu se impune restituirea prestaţiilor executate de reclamanţi cu privire la comisionul de administrare, potrivit art. 1092 C.civ. 1864, care se referă la plata nedatorată, întrucât reclamanţii au avut şi continuă să aibă obligaţia de a plăti comision de administrare, nefiind în prezenţa unei plăţi nedatorate.

P. C. şi P. C. au declarat APEL împotriva sentinţei civile nr. 1163/29.04.2015, pe care au criticat-o ca netemeinică şi nelegală, fiind reluate în esenţă susţinerile de la fond; astfel, au insistat în caracterul abuziv al clauzelor inserate în contractul de credit  precum şi stabilirea ratelor de împrumut în raport de nivelul francului la data contractării creditului - condiţiile de credit din contractul de credit menţionat, fiind stabilite unilateral, discreţionar şi cu încălcarea legislaţiei privind protecţia consumatorilor. În momentul în care a fost încheiat acest contract, au acţionat de pe o poziţie inegală, în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Clientul nu a avut posibilitatea să negocieze nicio clauza din contract, întregul act juridic fiind impus, în forma respectivă, de către bancă. Prin necircumstanţierea, în niciun mod, a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere dobânzii, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe client.

Apelul este întemeiat pentru ceea ce urmează:

Tribunalul constată lipsa de transparenta în edictarea clauzei privind comisionul de administrare. Banca nu a detaliat serviciile de administrare a creditului în contrapartida cărora a perceput comisionul în valoare de 0, 10% raportat la soldul creditului. Susţinerile intimatei precum împrumutatul a înţeles ş acceptat ca banca să perceapă un comision de administrare lunar pentru monitorizarea/înregistrarea/gestionarea riscurilor de credit nu este de natură să înlăture concluzia conform căreia clauza de la art. 4.11 din contract a fost exprimată într-un limbaj neinteligibil, devreme ce aceasta a fost inserata în contract fără respectarea exigentelor de transparentă şi fără informarea adecvată a consumatorului. În condiţiile în care creditul a fost garantat prin instituirea unei ipoteci de rang I asupra unui imobil, comisionul de administrare nefiind perceput de banca în contul serviciilor de administrare efectuate, ci pentru acoperirea propriilor riscuri, sub forma unei dobânzi mascate, instanţa apreciază că acest comision a fost stipulat in contract într-o modalitate care este de natură să inducă în eroare consumatorul.

În jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că sintagma de „limbaj inteligibil” nu poate fi redusă la o exprimare clară din punct de vedere gramatical sau literal, ci semnifică în realitate necesitatea ca o clauză să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clara a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul cauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu. Prin urmare, este irelevant dacă banca utilizează noţiunea de comision „de administrare”, care în anumite condiţii este permis de către dispozitiile O.U.G. nr. 50/2010. Prezintă relevanţă în analiza instanţei tocmai existenţa sau lipsa unei contraprestaţii din partea băncii în favoarea consumatorului, în schimbul perceperii comisionului de administrare, alta decât acordarea creditului, pentru care se percepe în mod evident dobânda contractuală.

Pe de altă parte, activitatea de administrare credit nu poate în nici un caz să justifice perceperea unui comision procentual raportat la soldul creditului, chiar numai pentru considerentul ca o presupusă astfel de activitate este una similară de la lună la lună.

În concluzie, este dificil a identifica care ar fi contraprestaţia băncii în schimbul comisioanelor de administrare procentuale percepute raportat la soldul creditului. Astfel, există mai mult decât suficiente argumente pentru a justifica faptul că nu există nici o contraprestaţie în favoarea consumatorului care achită astfel de comisioane, în realitate, indiferent de denumirea utilizată, fiind evident că banca percepe costuri nejustificate, în defavoarea consumatorilor, care nici măcar nu au posibilitatea de a lua la cunoştinţă în mod concret despre destinaţia sumelor astfel plătite, graţie clauzelor lacunare sau neinteligibile utilizate de către bancă.

Astfel, clauza privind comisionul de administrare este abuzivă în sensul art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 republicată, deoarece, pe de o parte, pentru acordarea creditului se percep doua costuri (fără ca distincţia dintre acestea sa fie exprimată în mod clar şi inteligibil), iar, pe de altă parte, faţă de valoarea comisionului de administrare pe toată durata contractului, s-a creat în detrimentul apelanţilor consumatori şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Dată fiind sancţiunea ce intervine în urma constatări caracterului abuziv al clauzei indicate anterior, respectiv nulitatea absolută, ce operează cu efect retroactiv şi are drept consecinţă punerea părţilor în situaţia în care acea clauză nu ar fi fost inserată în contract, instanţa apreciază că reclamanţii au dreptul la restituirea prestaţiilor efectuate în baza clauzei nule absolut şi, în consecinţă, va obliga societatea pârâtă la restituirea către reclamanţi a sumelor plătite nedatorat în baza clauzei constatate ca abuzive.

În ceea ce privesc celelalte critici ale apelanţilor, acesta nu au fundament juridic, fiind valabile argumentele extinse, expuse de instanţa de fond în înlăturarea motivelor de nulitate absolută a contractului.

Concluzionând, instanţa apreciază că nicio dispoziţie legală internă sau de drept internaţional aplicabilă nu interzice acordarea unui credit în valută, iar în măsura în care reclamanţii au acceptat oferta băncii în acest sens, nu pot uza ulterior de forţa coercitivă a unei instanţe judecătoreşti, pentru a determina modificarea acestui element esenţial al contractului, impunându-şi propria voinţă în detrimentul cocontractantului. Semnând contractul de credit în deplină cunoştinţă de cauză, reclamanţii şi-au asumat pe deplin consecinţele contractării unui credit în franci elveţieni, iar evoluţia ulterioară a acestei monede transpune problema pe planul teoriei impreviziunii, iar nu al clauzelor abuzive. Pe de altă parte, teoria impreviziunii nu este aplicabilă în cauză fiind vorba de un contract încheiat anterior intrării în vigoare a noului Cod civil şi nu poate justifica modificarea contractului în sensul dorit de reclamanţi, întrucât convenţiile de credit sunt guvernate de norme speciale ce se aplică în mod prioritar. Faţă de cele arătate, apreciază instanţa că reclamanţii (clienţi) şi-au asumat riscul valutar din moment ce a accesat un credit în altă monedă decât cea în care realiza veniturile.

Pentru cele ce preced, în temeiul art. 480 Cod procedură civilă va admite apelul în sensul mai sus arătat, respectiv va schimba sentinţa apelantă în parte, doar în ceea ce priveste clauza menţionată la art. 4 pct. 11 lit. b cu consecinţa obligării pârâtei la restituirea sumelor încasate în baza acestei clauze.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelul formulat de reclamanţii P. C. şi  P. C., domiciliaţi în , împotriva sentinţei civile nr. 1163 din 29.04.2015, pronunţată de Judecătoria Roman, în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.A., cu sediul în .

Schimbă sentinţa apelantă în parte.

Constată nulitatea absolută a clauzei menţionate la art. 4 pct. 11 lit. b din contractul de credit ipotecar nr. HL 12321/18.06.2007 referitoare la comisionul de administrare.

Obligă pârâta la restituirea tuturor sumelor încasate în baza acestei clauze precum şi la dobânda legală aferentă acestei sume.

Menţine dispoziţiile instanţei de fond cu privire la respingerea capătului de cerere de nulitate a clauzei privind dobânda.

Definitivă.

Domenii speta

Spete similare